Când rosteşti termenul „thrash metal”... primul lucru la care te gândeşti este... Mă rog...ok...Metallica... dar la ce altceva te mai gândeşti? Exact: la SLAYER! Considerată una din cele patru trupe de thrash care compun „the big four” (Metallica, Slayer, Anthrax şi Megadeth), Slayer au jucat un rol important atât în dezvoltarea subgenului cât şi în urcarea muzicii metal cu un nivel mai sus. O contribuţie enormă la extremizarea metalului. De câte ori, când eraţi singuri în cameră, aţi dat volumul la maxim şi aţi încercat să-i imitaţi ţipătul strident solistului Tom Araya de la începutul melodiei „Angel Of Death”? Sau de câte ori aţi auzit diferite formaţii cum intră brusc dintr-un cântec în celebrul riff al cântecului „Raining Blood”? Cred că deja v-aţi dat seama ce încerc să spun: Slayer ne înconjoară... aşa că haideţi să-i cunoaştem mai bine.
Fondată în Huntington Park, California în anul 1981, americanii au început activitatea lor concertistică la diverse petreceri în casele prietenilor lor sau invitaţi de alţii. După ce chitariştii fondatorii Jeff Hanneman şi Kerry King l-au cooptat pe bassistul/solistul Tom Araya (care mai cântase cu King într-o formaţie înainte) şi pe tobarul Dave Lombardo (care le-a atras atenţia într-o zi când livra pizza), Slayer prestau cover-uri ale unor trupe precum Iron Maiden şi Judas Priest înainte să înceapă să scrie propriile lor cântece. Prima dată când Slayer au apărut pe o înregistrare cu ceva original s-a petrecut când compilaţia lui Brian Slagel „Metal Massacre III” a fost scoasă pe piaţă, piesa căsăpitorilor intitulându-se „Aggressive Perfector”. Un mare succes în underground, piesa le-a adus membrilor un contract pentru înregistrarea unui album întreg sub egida (pe atunci) tinerei case de discuri Metal Blade, contract venit tot din partea jurnalistului Brian Slagel. Aşadar debutul „Show No Mercy” apare în sfârşit pe piaţă în 1983, finanţat în mare de banii strânşi de Tom Araya. Adoptând o imagine morbidă şi satanistă, Slayer abordau în cântecele lor numai subiecte precum magia neagră, anticristul şi bineînţeles, moartea. Un aspect interesant despre acest debut este că tobele au fost trase în două faze: prima dată tobele în sine fără cinele iar a doua oară numai cinelele, lui Brian Slagel fiindu-i frică de un distors prea mare dacă le-ar înregistra pe toate deodată. Un experiment interesant, nu? Acest album a devenit cel mai bine-vândut album de la Metal Blade în scurt timp aşa că trupeţilor li s-a oferit o altă ocazie să înregistreze ceva cântece. În 1984 Slayer lansează un EP intitulat „Haunting The Chapel” din care deja rezultă o schimbare, deja rezultă calea muzicală pe care aceştia urmau s-o paveze pentru ei. Cam de la „Haunting The Chapel” se poate spune că Slayer şi-au găsit propria personalitate. După un turneu în statele unite şi un concert în Europa (în deschidere pentru UFO) Kerry King a pălecat temporar din Slayer ca să-l ajute pe Dave Mustaine (ex-Metallica) cu noua sa trupă (poate aţi auzit de ea...Megadeth). Însă grijile lui Jeff Hanneman de a-şi găsi un nou chitarist au dispărut după 5 concerte cu Megadeth, când King s-a întors la Slayer, susţinând că Megadeth îi consumă prea mult din timp. Un alt turneu alături de Exodus şi Venom a urmat, precum şi primul album live intitulat „Live Undead”. Cu banii strânşi în urma vânzărilor albumului de debut, Slayer intră în studio să înregistreze al doilea album intitulat „Hell Awaits” care continuă după cum am zis pe linia a ceea ce au demonstrat pe „Haunting The Chapel”, însă de data aceasta versurile satanice şi structurile melodiilor au fost mult mai elaborate, mai lungi, mai mature. Concurând cu alte lansări thrash istorice ale acelui an precum debutul lui Joey Belladonna cu Anthrax, albumele de debut de la Megadeth, OverKill, Exodus, Artillery, S.O.D., Whiplash şi Possessed...Slayer’s „Hell Awaits” a fost cel mai bine recepţionat, considerându-se cel mai malefic efort muzical de la acea oră.
Anul 1986 este un alt an culminant pentru genul metalului extrem. King Diamond îşi lansează albumul solo de debut, Metallica lansează „Master Of Puppets” care avea să fie ultimul cu Cliff Burton la bas, Possessed lansează ultimul lor album din carieră, Kreator lansează „Pleasure To Kill”, Nuclear Assault lansează albumul de debut, Dark Angel lansează capodopera „Darkness Descends” despre care se spune că dacă ar fi apărut puţin mai înainte decât al treilea album Slayer, „Reign In Blood”...Dark Angel ar fi fost ce sunt Slayer acum. Dar cum nu a fost să fie, Slayer sunt ce sunt acum datorită acestui album, acestui monstru sonic: Reign In Blood. Mulţi consideră că acest album a dat naştere instantaneu unor subgenuri şi mai extreme precum death metal şi black metal, alţii susţin că thrash-ul nu a mai fost la fel după lansarea acestuia însă cert este că „Reign In Blood” este un album de referinţă până în ziua de astăzi şi conţine elemente cheie pentur dezvoltarea metalului extrem (precum pedala de dublu-bass extrem de rapidă, solo-urile de chitară atonale, strigătele inconfundabile ale lui Araya, versuri şi mai extreme decât înainte cum ar fi cele din „Angel Of Death” despre holocaust şi Josef Mengele, etc.). în mijlocul turneului pentru acest album bateristul Dave Lombardo a părăsit trupa din pricina lipsei de bani din urma vânzărilor, dacă tot au semnat cu o casă majoră de discuri (Def Jam Records...mai târziu American Recordings, sub egida căreia s-au aflat şi System Of A Down, Danzig, ZZ Top şi Johnny Cash). Dar scurt timp după aceasta, Dave s-a întors în trupă şi anul 1988 ne oferă al 4-lea album al trupei, album intitulat „South Of Heaven”, album cu tempo-uri mult mai lente decât pe „Reign In Blood” deoarece acest album era de neatins, de necomparat cu altele deci indiferent ce aveau Slayer să compună în coninuare, trebuia să fie diferit de acesta. Acest lucru le-a ieşit, „South Of Heaven” ajungând din prima săptămână pe locul 57 în topul Billboard Charts şi fiind până astăzi albumul care s-a bucurat de cel mai mare succes comercial.
În 1990 apare „Seasons In The Abyss” care marchează o întoarcere la intensitatea de pe albumul „Reign In Blood” dar dej amarchează o uşoară schimbare de stil, Slayer devenind mai melodici, mai influenţaţi puţin de ceea ce exista în jur şi era în deplină ascensiune (rock-ul alternativ, grunge-ul). Cu toate acestea, albumul a intrat pe locul 44 în topul Billboard. Însă în 1992 Dave Lombardo pleacă pe bune din trupă din pricina mai multor certuri cu restul membrilor Slayer, aşa că aceştia îl recrutează pe Paul Bostaph, tobar în superba trupă de thrash Forbidden. Cu acesta înregistrează „Divine Intervention” în 1994, care urgent intră pe locul 8 din topul Billboard (!!!). Un album de cover-uri numit „Undisputed Attitude” este înregistrat în 1996 dar nu a fost primit aşa de bine ca cele precedente...de altfel nici „Diabolus In Musica” lansat în 1998 nu a fost primit chiar cu braţele deschise de fani (chiar dacă a intrat pe locul 31 în topul Billboard), Slayer fiind acuzaţi că au început să incorporeze elemente de Nu Metal în muzica lor. Anul 2001 marchează ultimul album alături de tobarul Paul Bostaph care a trebuit să părăsească trupa în timpul turneului promovării albumului din cauza unei răni la mână.; un album foarte bun numit „God Hates Us All”, de pe care un cântec a fost şi nominalizat pentru premiile Grammy.
Între timp, Slayer au mai scos un live DVD intitulat „Still Reigning”, un album numit „Christ Illusion” (care a fost aclamat atât cu un premiu Grammy cât şi cu locul 5 în topul Billboard), au aprărut pe OST-ul filmului Saw III, au întreţinut numeroase turnee mondiale cu trupe precum Trivium, Lamb Of God, Mastodon, Marilyn Manson, Children Of Bodom, Amon Amarth şi Megadeth iar în momentul de faţă au un album lansat recent numit „World Painted Blood”. Slayer este o trupă esenţială pentru colecţia oricărui fan de metal, multe aspecte din muzica metal cum este cunoscută astăzi datorându-se acestei trupe. Este o trupă extraordinar de intensă în apariţiile live nu numai datorită muzicii lor, ci armatei de fani Slayer care o iau razna la auzitele şlagerelor de thrash metal prestate de Slayer. Este o trupă despre care s-a zvonit puţin mai devreme anul acesta că ar fi pe cale să se despartă, dar Kerry King a infirmat acest zvon aşa că trupa încă nu şi-a spus ultimul cuvânt fanilor dar ultimul cuvânt pe care fanii mereu îl rostesc trupei este unul atotcuprinzător şi cel cu care voi încheia şi acest articol: SLAAAYEEERRR!!!
Matei Tibacu & Hefe
În mirifica perioadă în care începem să auzim în buclă minunatele colinde româneşti de pe cd-ul Best Of Hruşcă prin autobuze sau Mall, bristolezii ne anunţă că-şi vor lansa noul album pe 8 februarie 2010. Heligoland se va chema şi va avea colaborări cu Damon Albarn, Hope Sandoval, Tunde Adebimpe de la TV On The Radio, Martina Topley-Bird, Gus Garvey de la Elbow, şi Horace Andy. Ne mai anunţă şi că piesele înregistrate cu Mike Patton, Beth Orton şi Elizabeth Fraser nu vor fi pe album,deci vă anunţăm şi un B-Sides de neuitat.
Slayer revine cu ceea ce aşteptam cred că din 1993, adică un album exact cum îşi doreşte orice fan al trupei: agresiv, cu versuri despre apocalipsă, războaie, distrugere şi criminali în serie (piesa "Psychopathy Red", fiind inspirată după Andrei Chikatilo, cunoscut drept violatorul din Rostov... doar e un album Slayer, nu?). Albumul nu sună neapărat diferit ca şi sound. În fond, un album Slayer nu poate suna altfel decât a Slayer, dar de data asta compoziţiile sunt mult mai bune decât cele de pe ultimele realizări ale trupei (“Christ Illusion” şi „God Hates Us All”). Produs de Greg Fiedelman cu ajutorul lui Rick Rubin, este un material foarte bun care aduce aminte de perioada de glorie a trupei de la începutul anilor ‘90, aşa că avem toate motivele să ne bucurăm de un nou album Slayer aşa cum ne-am dorit.
HEFE
Măreţ şi readaptat, updatat şi cu papion. Strălucitor şi suedez, un material lansat iniţial în toamna lui 2008 şi sosit cu readăugiri în noiembrie 2009. TTA mi-e pe buze pe-aici de destulă vreme încât să vă fie clar că varianta asta digitală de remixuri la cel mai recent album al lor, A New Chance – cel din 2007, e un musai pentru începutul de 2010
înfloritor şi plin de planuri. Da, în anul ce urmează, băieţii revin cu discul patru din carieră. Ura!... Până una alta: luaţi de-aici remixuri de la jj, El Guincho, Shazam, Woolfy, Laidback Luke şi The Juan Maclean.
VLAD STOIAN
Despărţirea de bassistul Lee Alexander ar fi trebuit să facă din Norah Jones o persoană predispusă la jelit şi nu la cântat piese pe care se poate dansa fără să ai nevoie de o a doua persoană (de care să te ţii sau pe care să o ţii de vorbă). Probabil că s-ar fi putut întâmpla ca „The Fall” să fie încet şi trist dacă nu şi-ar fi băgat nasul Jacquire King căruia oamenii de la Kings Of Leon trebuie să le mulţumească pentru faptul că în sfârşit au reuşit să fie auziţi (mai tare) dincolo de graniţele Statelor Unite. Este uimitor cum o fată care şi-a obişnuit audienţa cu „ziceri” moi şi catifelate („Turn Me On” de pe albumul de debut este o capodoperă) să ajungă să fie zgomotoasă (prin chitară şi baterie) ca pe „It's Gotta Be” de pe acest al patrulea disc din carieră. Atenţie, în cazul de faţă „zgomotos” nu înseamnă „iritant”, ci „bun de să te facă să nu mai stai pe scaun”. Norah spunea că materialul cu care s-a lansat (în 2002) s-a născut când arunca lucruri în pereţi ca să vadă dacă se prind de ei. Dacă e adevărat înseamnă că „The Fall” a fost conceput când Norah a
ajuns într-un spaţiu fără pereţi, unul în care poate cânta mai tare fără să se gândească la posibile reacţii care ar putea veni de dincolo de pereţi.
CETIN RAŞIT
Trebuie spuse din capul locului două lucruri: că mie unul Queens of the Stone Age mi se pare cea mai periculoasă trupă rock a anilor 2000 şi că pe 2009 doar două proiecte am aşteptat cu sufletul la gură, Major Lazer şi Them Crooked Vultures. Major Lazer m-a spart, acum luăm la bani mărunţi şi Them Crooked Vultures.
Când pui la un loc nişte muzicieni atât de valoroşi, tre să fie mare metehaiala între zodii dacă nu iese nimic bun, lucru care nu se întâmplă aici. Pe de altă parte, când aşa artişti pun mână de la mână, parcă fiecare în parte se diluează şi îşi cam pierde din coi.
Subsemnaţii Josh Homme (QOTSA), Dave Grohl (Nirvana, Foo Fighters) şi
veteranul John Paul Jones, care în tinereţe activa la bas în formaţia vocalinstrumentală
Led Zeppelin, au făcut punte peste generaţii şi au scos un proiect de te scoală din morţi. Îmi place acest nou grup că sună ca la carte şi nu umblă cu prostii. Se simt foarte bine toţi cei trei muzicieni în toate piesele şi albumul este o încântare.
Pe de altă parte am şi eu câteva frici. Cea mai mare este că această trupă o să crape după primul album. Alta e că n-o să aibă membrii răbdare să se ruleze ca lumea. Cu toate că toţi cei trei artişti sunt muzicieni senzaţionali luaţi fiecare în parte, aici mai e vorba şi de compatibilitate. Aşteptăm şi vedem... Ca prim album, ăsta este unul foarte bun, dar dacă mai iese ceva simt nevoia să aud o muzică cu vreo trei clase mai sus comparativ cu ce se aude aici.
GOJIRA
Dacă iei o chitară în mînă trebuie sa afli ce poţi face cu ea în aşa fel încît să spui ceva interesant şi să nu semeni prea mult cu ceilalţi. După ce alegi zona în care te simţi bine, încerci să afli de unde vii, lucru pe care e bine să nu-l uiţi niciodată. Fie că unii acceptă sau nu, drumul începe cu o formă simplă, previzibilă, un teritoriu comun în care nu ai altceva de făcut decît să te afirmi. John Mayer a ales calea dreaptă a afirmării pe scena americană. A pornit de la blues, locul de unde toţi pornesc, dacă muzica lor are extensia „r’n’r”. A trecut şi printr-o şcoală de muzică, dar pînă la urmă talentul, aspectul fizic şi personalitatea polivalentă l-au scos din mediocritate. Capabil să scrie piese care ating şi pielea şi inima, Mayer convinge imediat şi partea mai pretenţioasă a publicului prin felul cum îmblînzeşte chitara. Este un excelent instrumentist, iar timbrul vocii, chiar dacă uneori scapă în zona bogată în zahăr, e imediat recognoscibilă. Scrie articole şi chiar derapează în zona design-ului vestimentar. Apariţia lui pe coperta unor reviste cunoscute sau adulaţia americanilor sunt sub atu-ul lui principal: capacitatea de a te atrage şi de a te bucura prin muzică, într-o manieră personală, fără a te obliga să-l categoriseşti în vreun fel. E mult blues, dar şi soul, există manierism, dar pare inevitabil într-un idiom muzical limitat, găsim şabloane pop, dar înainte de orice simţim diversitatea şi ineditul. „Battle Studies” se desprinde puţin de ceea ce ne-a oferit John Mayer pînă acum, dar nu rezolvă problema celor care încă nu ştiu cum să-l ia, ce să aprecieze la el, în afară de indiscutabila-i potenţă artistică. Mulţi muzicieni se uită înapoi şi ne readuc sonorităţi cu blazon, asta pentru că e frumos şi normal să păstrezi valorile, dar şi pentru că mare lucru nu mai poate fi adus nou. Noul album combină cu bun simţ tradiţia şi comerţul, în nicun caz tradiţia comerţului. Nu e greşit şi nici uşor să intri sub piele fără a linguşi. Piesele sunt foarte bine produse, în aşa fel încît să reţii şi refrenul, dar şi un solo de chitară mai dezvoltat sau un riff inspirat. Nu s-a lucrat sub presiunea matriţei radio, dar totul a ieşit fără exagerări, în nicio direcţie. Textele gravitează în jurul titlurilor, cu destule metafore care să ne ducă la interpretări abstracte, fără a ne arunca însă în exegeze literare aprofundate. „Battle Studies” nu abuzează de nicio buclă stilistică, se desprinde de bijuteria numită „Continuum” (care rămîne cel mai bun album al lui ) şi ne dă semne de maturizare, de ieşire din vechile personificări. Diversitatea pieselor nu afectează cursivitatea albumului, care pare a avea ceva din tonusul încă unei relaţii destrămate. Sensibil, ironic, şlefuit pentru aproape orice fel de raft. Indiferent de bîrfele pe care le mai stîrneşte în afara scenei, John Mayer elimină orice dubiu cînd intră în studio sau în sala de concert. „Battle Studies” nu merită bîrfit, ci doar gustat din plin.
BERTI BARBERA
Bateristul Wolfgang Haffner are un portofoliu de peste 400 de apariţii pe albume ale unor artişti precum Chaka Khan, Albert Mangelsdorf, Klaus Doldinger cu al său „Passport”, Till Bronner sau Nils Landgren. Un tehnician impecabil si un rafinat interpret al oricărui limbaj muzical, a încercat să-şi dezvolte propria „voce” prin cîteva albume proprii, care includ compoziţia, orchestraţia şi cam tot ce înseamnă producţie. „Zooming”, „Shapes” sau „Acustic Shapes” sunt titlurile care pînă acum i-au confirmat credibilitatea de lider de grup. Albume foarte bune, cu o muzică bine scrisă, foarte accesibilă şi bine cîntată, care include influenţe şi stări acumulate în toţi anii de intense experienţe muzicale. La acelaşi nivel se prezintă şi „Round Silence”, noul album unde regăsim atmosfera, sonorităţile
şi o parte din instrumentiştii de pe „Acoustic Shapes”. Predomină limbajul jazzistic dus în zona subtilă, aerisită, armoniile largi, inserţiile electronice şi pulsaţia elegantă, viguroasă a maşinii de ritm numită Haffner. Melodia este un alt punct de atracţie în fiecare piesă, înaintea improvizaţiilor. Muzica se încadrează mai bine în ceea ce de o vreme se numeşte „nu jazz”, care este de fapt o acumulare de elemente noi, pe baza solidă a notelor albastre. O încercare de a duce acest gen complex într-o zonă mai accesibilă, fără a-l democratiza pînă la nerecunoaştere. Este adevărat că uneori intenţia de a oferi ceva agreabil poate duce la mici excese, cum ar fi reducerea dinamicii muzicale sau folosirea unor teme lejere, acompaniate liniar. Din acest motiv „Round Silence” nu este cel mai bun album semnat de Wolfgang Haffner. Dar nici pe departe ceva superficial. Chiar dacă muzica aparţine unui instrumentist, nu există momente demonstrative, solouri prelungite sau excese de patos. Discul nu sună ca producţia tipică a unui baterist. E calm, ca un maestru care, după ce a învăţat să nu încordeze mai mulţi muşchi decît are nevoie, aprofundează liniştea din jurul notelor. Iar asta întotdeauna ne face bine. Desfăşurarea de talent este amplă şi include suflători, doi basişti şi mulţi invitaţi onorabili, printre care se remarcă, la fel ca întotdeauna, Lars Danielsson. Un album a cărui muzică explică titlul, fără emfază, curat, colorat şi făcut cu bun gust, la un standard foarte ridicat.
Asta înseamnă că şi cunoscătorii şi ceilalţi înţeleg şi apreciază.
BERTI BARBERA
„Punctul nostru forte este perseverenţa”
O scurtă istorie Legion pentru cititorii revistei Sunete.
În primul rând dorim să salutăm cititorii revistei şi fanii metal. Istoria LEGION a început în 1994, când cu trei piese repetate la nesfârşit am participat la o ediţie a festivalului Samfest, organizat la Satu Mare. După aceasta, am înregistrat patru demo-uri, şi anume Lista Neagră (1995), Rezistă (1996), Legion Live (1996), şi Legion 4 (1997), şi desigur, am dat concerte şi am participat la mai multe festivaluri de gen. Acestea nu au fost demouri normale, cu câte două-trei piese, ci cu şase, şapte sau chiar opt. Aşadar, dacă luăm în considerare acest fapt, putem spune că ne aflăm deja la cel puţin al patrulea album. Primul album oficial al trupei este Marfă, apărut în decembrie 1999 şi editat de casa de discuri clujeană Promusic Rec. Fără îndoială, albumul Marfă ne-a crescut cota de popularitate, dar probabil nu îndeajuns. În luna aprilie a acestui an, am lansat cel de-al doilea album de studio, intitulat Black Underground şi editat la casa de discuri Hammer Music din Ungaria, atâta vreme cât în România nu ştiu cu cine am fi putut semna. Spre deosebire de primul album, Black Underground are texte în limba engleză şi un sound de calitate, înregistrările fiind făcute la studioul Denevér din Szolnok, Ungaria. Între timp, Legion a concertat de câte ori i s-a oferit ocazia, participând şi la mai multe editii ale Samfest şi East-West Fest. Noul album l-am promovat printr-un mini-turneu, însă ne dorim să ajungem în cât mai multe locuri din ţară şi de „afară.”
Care fi după părerea ta punctele forte ale trupei? Ce deosebeşte trupa LEGION de restul trupelor de gen?
Nu ştiu în ce măsură suntem diferiţi faţă de celelalte trupe de la noi... Într-adevăr, nu mai sunt prea multe trupe la noi care abordează acest gen într-un mod asemănător cu al nostru. Am devenit peste noapte „old school,” dar nu ne deranjează; probabil pentru asta suntem apreciaţi de public. Oricum, consider că punctul nostru forte este perseverenţa, deoarece suntem aici de 15 ani, fiind printre puţinele trupe care au pornit la drum în anii ’90 şi care încă mai activează.
Cât de mult sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi din timp pentru a face treabă cu formaţia?
Ne sacrificăm din timp atât cât este necesar, uneori poate prea mult. În orice caz, nu mai facem ceea ce făceam în trecut, când aveam repetiţii aproape zilnic. Acum, acestea sunt mai rare, deoarece le facem la Cluj-Napoca, oraş care se află la aproximativ 300 km distanţă de noi.
Cât de mult consideraţi că vă puteţi promova cu ajutorul Internetului? Care este site-ul vostru?
Ca aproape orice trupă din lumea asta, şi noi am apelat la faimosul Myspace pentru a ne promova, adresa noastră fiind www.myspace.com/legionro. Este o modalitate simplă pentru fanii genului de a se familiariza cu muzica noastră şi de a afla ultimele noutăţi privind trupa. Sigur, pentru atingerea unui succes mai mare, este nevoie şi de alt fel de promovare. De asemenea, avem şi un site oficial, adresa fiind www.legion-band.com.
Din România ce trupe apreciaţi şi alături de cine aţi vrea să cântaţi?
Noi respectăm munca tuturor trupelor de gen din ţară şi cântăm cu plăcere cu toţi cei care doresc să împartă scena cu noi. La ora actuală există multe trupe talentate de rock/metal în ţară. Important e ca mass-media de specialitate să le promoveze iar publicul să le susţină.
Care a fost până acum cel mai important moment din cariera trupei?
Pe plan concertistic ar fi concertul alături de cei la Moby Dick din Ungaria, deoarece am crescut pe muzica lor, iar aici în nordul ţării, ei au fost şi sunt foarte cunoscuţi. Pe plan artistic, evident apariţia ultimului nostru album Black Underground, pe care îl consider un pas înainte important în activitatea noastră.
Spune-mi câte ceva despre ultimul vostru album Black Underground. Unde l-aţi înregistrat şi nu în ultimul rând, ce aşteptări aveţi de la el?
Aşa cum am spus în rândurile de mai sus, înregistrările albumului au fost făcute în Ungaria, la studioul Denevér din localitatea Szolnok, la sugestia colegilor noştri de la Moby Dick. Am fost mulţumiţi atât de condiţiile tehnice cât şi de cele financiare oferite de studio. Înregistrările au durat zece zile, timp în care ne-am „mutat” în studio. Acum sigur, se putea mai bine, dar noi suntem mulţumiţi. Poate un mastering mai „gras” ar fi mers, însă discuţii în acest sens apar la mai toate trupele, chiar şi la cele mai mari.
Cum aţi reuşit să semnaţi cu Hammer Music şi dacă a existat un feedback din afară după ce aţi semnat?
La Hammer Music am ajuns la sugestia celor de la studio, noi dorind o casă de discuri „de afară” încă de la început. Reacţiile la album au fost în general apreciative, însă ca de obicei, nu putem satisface pe toată lumea. Oricum, nu am intenţionat să revoluţionăm muzica cu Black Underground, singura noastră preocupare fiind să cântăm ceea ce simţim şi ne place. Iar dacă le place şi altora, cu atât mai bine. La fel ca alte trupe, şi noi ne bucurăm să avem cât mai mulţi fani. În orice caz, noi mergem mai departe şi ne dorim să scoatem un nou album în 2011.
Zi-mi trei albume de care nu te-ai putea despărţi niciodată.
Nu pot vorbi în numele colegilor mei, însă eu aş prefera să enumăr câteva formaţii în locul albumelor. Acestea ar fi Meshuggah, Pantera, Pro Pain, Pink Floyd, sau Dream Theater.
Mulţumim pentru inteviu şi sperăm să ne revedem şi să ne reauzim cât mai curând.
HEFE
Foarte multă lume nu înţelege de ce consider The Offspring ca fiind una din trupele mele preferate. Deşi aş vrea să pot da o explicaţie care să implice totuşi ceva mai mult decât un răspuns monosilabic, adevărul e că sunt unele trupe considerate ca fiind “de suflet”, caz în care orice explicaţie ulterioară ar fi inutilă. Dar la Offspring e mai mult de atât. Sunt convins că dacă m-aş fi născut în S.U.A. aş fi înţeles mult mai bine întregul fenomen, dar dacă stau bine să cuget, nici nu eram născut atunci când Offspring se formau ca trupă, sub numele de Manic Subsidal. În orice caz, The Offspring au reuşit să readucă în atenţia publicului punk rock-ul, transformat ulterior în pop-punk. Da, Offspring sunt o trupă comercială, dar care sună la fel de bine ca acum 25 de ani.
Ginecologia bate muzica
…Cel puţin din punctul de vedere al lui James Lilja, unul dintre primii toboşari ai trupei. Că tot veni vorba de componenţă, Dexter Holland (voce şi chitară) împreună cu Grek K (bass) au fost cei doi prieteni care au pus bazele a ceea ce urma să devină The Offspring. Alături de ei a venit Kevin “Noodles” Wasserman, care lucra ca om de servici în şcoala unde învăţaseră Greg şi Dexter. Adevărul este că cel puţin la momentul respectiv, decizia de a îl lua pe Noodles în trupă s-a datorat faptului că era singurul care trecuse de 21 de ani, deci putea să alimenteze formaţia cu bere. Înapoi la James Lilja, care la rândul lui îl înlocuise pe Jim Benton (toboşarul original, prieten cu Doug Thompson - primul vocal al trupei, care nu a rezistat prea mult), pentru că şi datorită lui Offspring au ajuns ceea ce sunt. În primul rând plecarea lui Thompson l-a făcut pe Dexter să îşi asume rolul de solist, iar decizia lui James de a renunţa la muzică în favoarea unei cariere de medic ginecolog a dus la cooptarea unui nou tobar, Ron Welty, care la momentul respectiv avea doar 16 ani.
Drumul spre mainstream
…A început odată cu înregistrările din anii ‘80, mai precis cu albumul self titled din 1985. “Offspring” este un album punk scurt şi furios, pe care fanii noi ai trupei cu greu l-ar putea recunoaşte ca fiind primul LP al celor patru. “Blackball” şi “Jennifer Lost the War” sunt fără îndoială cele mai reuşite piese de pe disc, deşi nici cu “Elders”, “Crossroads” sau “Demons” nu mi-ar fi ruşine. Ar fi amuzant de menţionat faptul că trupa a scos albumul iniţial în doar 1000 de exemplare şi au avut de aşteptat timp de doi ani până să le vândă pe toate. În mod ironic, acum vinilurile Offspring sunt de departe cele mai căutate şi mai greu de găsit dintre albumele formaţiei, valoarea lor crescând enorm pe parcursul anilor.
Începutul succesului a venit odată cu lansarea celui de-al doilea album. “Ignition” a ieşit pe piaţă în 1992 iar vânzările (şi evident, impactul) au făcut ca formaţia să înceapă un turneu alături de Pennywise şi No Doubt. Dar să ne întoarcem la albumul în sine. Încă de la primele acorduri de pe disc, care sunt precedate de Ron urlând din plămâni “fuck, fuck fuck fuck”, ne putem da seama de ce “Ignition” este printre cele mai bine cotate albume de la Offspring. Punk rapid şi furios fără pretenţii şi fără înflorituri. Exact ceea ce trebuia. Pe acest album avem o piesă de-a dreptul magică, după cum afirmă şi numele ei, “Dirty Magic”. Prima “baladă” Offspring este probabil şi cea mai reuşită a lor, versurile minunate ale lui Dexter fiind şi azi fredonate de toţii fanii la concerte. “Nothing from Something” a adus acel feeling bittersweet pe care îl vom regăsi ulterior pe Ixnay on the Hombre, “Kick Him When He’s Down”, “We are One” sau “L.A.P.D.” ţin capul de afiş alături de “No Hero” şi “Get it Right”.
Continuarea nu ar fi putut să fie mai frumoasă. Următorul album, “Smash” (lansat în 1994) a bătut toate recordurile pentru vânzările unui album scos la o casă de discuri independentă, fiind vândut în peste 16 milioane de exemplare. Succesul atins l-a determinat pe Noodles să nu părăsească trupa şi le-a deschis celor patru noi orizonturi. Sound-ul întunecat al discului, împreună cu versurile lui Dexter a reuşit să îmbine perfect riffurile adolescentine ale lui Noodles cu pop punk-ul care încet încet devenea un gen ideal pentru tinerii din lumea întreagă. Vă amintiţi de “Come Out and Play”, “Self Esteem” sau “Bad Habit”? Evident că răspunsul este “da” şi chiar dacă Offspring îşi schimbaseră un pic stilul, elementele noi prezente în muzica lor au reuşit să îi propulseze definitiv în galeria starurilor rock. “Smash” sună atât de simplu şi e un album atât de sincer, încât nu se poate să nu te cucerească după prima audiţie. Vocea spartă şi dogită a lui Dexter se potriveşte perfect cu instrumentalul săltăreţ, iar Ron Welty, un tobar subapreciat din punctul meu de vedere, se destrăbălează pe “Killboy Powerhead” sau “So Alone”. În schimb, traseul urmat de Offspring în continuare a reuşit să împartă fanii în două tabere. Asta pentru că după ce Dexter şi cu Greg au pus ţara la cale şi şi-au făcut propria casă de discuri, Nitro Records (unde printre primele albume scoase s-a numărat re-editarea primului lor LP), a urmat despărţirea de Epitaph Records în favoarea Columbia Records.
Trădare?
…S-au întrebat o grămadă de fani după surprinzătoarea hotărâre luată de trupă. Dar răspunsul formaţiei a fost pe măsură şi s-a numit “Ixnay on the Hombre”, album lansat în 1997, chiar de ziua lui Noodles. “Ixnay” a marcat pasul făcut de Offspring înspre rock-ul mainstream iar reacţile fanilor şi ale criticilor au fost împărţite. Greşeala celor dezamăgiţi a fost faptul că se aşteptau ca viitorul album să sune tot ca “Smash”. Ei bine, acesta sună total diferit, e mult mai bine lucrat, chiar dacă din punct de vedere calitativ e sub “Smash”. În cazul în care vă întrebaţi ce înseamnă titlul ciudat, chiar Dexter a spus că “Ixnay on the Hombre” înseamnă “fuck authority” sau “fuck the man”. Nu se poate trece cu vederea peste prezenţa lui Jello Biafra pe “Disclaimer”, un spoken word caracteristic artistului, prin care acesta îi ironizează pe cei care au luat prea în serios versurile de pe “Smash”. Că tot veni vorba de versuri, pe “Ixnay” Dexter a reuşit să compună cele mai bune poezii din viaţa sa, piese ca şi preferata mea de la Offspring, adică “Amazed” (cu tenta evidentă de grunge), “Gone Away” sau “Change the World”, demonstrând că dacă vor, cei patru pot compune şi altceva. Doar două lucruri au lipsit ca “Ixnay” să fie un album foarte reuşit. Semnul de Parental Advisory, care în ciuda înjurăturilor abundente nu a fost niciodată lipit pe coperţile CD-urilor sau casetelor şi piesa “Pay The Man”, care avea să ajungă totuşi pe următorul album, “Americana”, un an mai târziu.
Odată cu acesta din urmă, Offspring au intrat definitiv în sfera mainstreamului, în mare parte datorită posturilor de televiziune care difuzau non-stop “Pretty Fly (For A White Guy)”, “The Kids Aren’t Alright” sau “Why Don’t You Get a Job?” Dar trecând peste factorul de comercialitate (care nici măcar nu contează pentru că albumul este pur şi simplu excelent), “Americana” este o satiră la adresa societăţii americane. “Have You Ever” te cucereşte instantaneu prin vesuri şi tema delicioasă de bass, “Feelings” e acel cover pe care până şi bunicii noştri l-ar aprecia (oarecum), ţinând cont de faptul că melodia originala îi aparţine lui Morris Albert. “Walla Walla” e prea amuzantă şi stupidă să nu te facă să cânţi refrenul alături de Dexter, iar “Americana” şi “Staring at the Sun” sunt printre cele mai faine piese pentru o mosheală. Credeţi-mă pe cuvant când spun acest lucru, pentru că am simţit pe pielea mea ce se întâmplă când stai în faţa scenei alături de mii de fani Offspring, pregătiţi să rupă tot ce prind în cale. “Pay The Man”, cu ritmurile sale halucinante şi chitarele psihedelice este fără îndoială cea mai atipica piesă Offspring, tentele de stoner rock fiind evidente.
Perioada post 2000
A început chiar în 2000, când “Conspiracy of One” a fost lansat. Nu online, deşi acesta era planul, pentru că Sony (care au impus de fapt acest lucru casei de discuri Columbia) le-a interzis acest privilegiu. Replica Offspring a fost perfectă, tricourile cu logo Napster pe ele, scoase de trupă, s-au vândut ca pâinea caldă, iar fondurile au fost donate lui Shawn Fanning, nimeni altul decât părintele Napsterului. LP-ul sună bine şi închegat, elementele de hip-hop (o surpriză plăcută) îmbinându-se perfect cu tentele grunge şi acel pop-punk marca Offspring. Piesele serioase în schimb reprezintă factorul care m-a determinat să consider Conspiracy ca fiind în top trei albume preferate pentru mine (evident, vorbind despre Offspring, nu despre albume all-time). “Vultures” este “continuare” mult aşteptată de la Dirty Magic, “Denial, Revisited” este probabil singura piesă Offspring care te poate lăsa cu ochii în lacrimi după o singura audiţie, iar “Million Miles Away” împreună cu “Living In Chaos” sună atât de revigorant încât mai că nu te îndeamnă să începi să sari prin cameră. Plus “Want You Bad”, acest imn adolescentin, cu clipul genial şi logoul Offspring pe toba mare.
Cu toate acestea, “Conspiracy” marchează sfârşitul unei ere, pentru că este ultimul album Offspring pe care apare Ron Welty. Desigur, nimeni nu ştia acest lucru în 2000, dar vestea că Ron a părăsit trupa i-a luat prin surprindere pe fani, făcându-i să cugete serios la ce va urma.
Şi a urmat o perioadă dificilă, pentru că după plecarea lui Ron, cei trei rămaşi nu au găsit un înlocuitor pe măsură, astfel optând (ce alegere!) pentru marele Josh Freese, la înregistrările pentru “Splinter”. Pe 1 aprilie 2003 Dexter spunea că numele albumului va fi “Chinese Democrazy”, o evidentă parodie la adresa albumului Guns N’Roses “Chinese Democracy”, care la momentul respectiv era tot la stagiul de zvon. Cu toate acestea LP-ul s-a numit “Splinter” şi spre deosebire de maestrul Splinter din Teenage Mutant Ninja Turtles, nu a reuşit să obţină tot ce şi-a propus. “Splinter” e un album destul de reuşit, dar lungimea acestuia (doar jumătate de oră) plus trio-ul diabolic condus de “The Worst Hangover Ever”, “Neocon” şi “When You’re in Prison” aproape că reuşesc să demoleze părţile bune. Care sunt la rândul lor destule, în frunte cu melodii gen “Da Hui”, “Never Gonna Find Me”, “(Can’t Get My) Head Around You” şi “Lightning Rod”. “Spare Me the Details” te face să zâmbeşti cu nostalgie după ce asculţi versurile, iar “Hit That” cu feelingul ei de “Sonic the Hedgehog” nu are cum să nu te binedispună. Unde a eşuat pe plan muzical, Splinter a reuşit prin versuri, pentru că Dexter şi-a dat drumul la scris.
La fel de tari ca la început
Aşa sunt Offspring acum, în anul de graţie 2009. Chiar dacă “Rise and Fall, Rage and Grace” a ieşit în 2008, la cinci ani după “Splinter”, perioada de aşteptare a meritat, pentru că Offspring au revenit la rădăcini. Cu Josh Freese în spatele bateriei, din nou, deşi Atom Willard, adus în locul lui Ron, încă făcea parte din trupă în perioda înregistrărilor. Pete Parada (din Face to Face) a apărut ulterior în peisaj ca noul toboşar, dar nu doar el defineşte perioada ultimilor ani pentru progenitură. Încă de la primele acorduri din “Half-Truism” îţi dai seama că Offspring sună la fel de bine ca acum 15 ani. Melodicitate cum nu au mai avut până acum, chitare heavy şi ritmuri săltăreţe din nou, cu versuri reuşite şi Dexter care cu tot cu vocea sa dogită şi spartă reuşeşte să îşi transmită mesajul atât de sincer şi de tăios. “Hammerhead” are toate şansele ca în timp să devină un imn pentru fanii trupei, la fel cum în urmă cu 15 ani, “Self Esteem” şi “Come Out and Play” reuşeau acelaşi lucru. “Takes Me Nowhere”, “Trust in You” şi “Stuff is Messed Up” păstrează celebrele “yeah-uri” de pe refren, iar riffurile lor invariabil te fac fie să baţi ritmul cu piciorul în podea, fie să dai din cap. În special când îl auzi pe Dexter urlând “I’m telling you, shit is fucked up”. “Rise and Fall, Rage and Grace” ne-a reamintit tuturor ce trupă sunt Offspring şi de ce după atâţia ani, plăcerea de a cânta nu a dispărut pentru cei patru. Offspring sună cel puţin la fel de bine acum, la final de deceniu, ca în perioada lor de glorie de la mijlocul anilor ‘90. Iar eu abia aştept să iasă albumul de anul viitor, cu Bob Rock (care că tot veni vorba, a produs RFRG) şi Pete Parada în prim plan.
Drept încheiere, cel mai bine ar fi să las un citat din Dexter, care defineşte perfect atitudinea Offspring şi motivul pentru care cei patru sunt atât de iubiţi de fanii lor, printre care, o spun cu mândrie, mă număr şi eu.
"Who decides what is and what isn't punk? I want to write songs that people hear and feel and I want to be successful and reach a big audience. I'm not trying to be the coolest guy in the world, I'm trying to write songs that mean something to people. As you get successful, sometimes you lose one set of fans and gain another."
