Text: HEFE
Sa începem cu o scurta introducere în subiectul care a facut ca o parte din cetatenii Romaniei privitori de OTV sa tremure la aflarea vestii ca grupuri de „emo kids” sunt pe punctul de a schimba regulile si buna conduita a noii generatii, instaurand în scoli si licee o atmosfera deprimanta, trista, depresiva si fara viitor. În anii ‘80-‘90 în America cei de la Metallica, Judas Priest, Twisted Sister sau Slayer au intrat rand pe rand sub lupa, fiind acuzati ani de-a randul de diverse întamplari nefericite ale tineretului american, pe care presa le punea pe seama tinerilor care ascultau heavy metal - muzica despre care se afirma ca transmite mesaje subliminale care faceau din om–neom.
În Romania anului 2008 se încearca acum acelasi lucru, fiind atribuite curentului muzical „emo” cam acelasi fel de nenorociri. La noi, însa, in spatiul nostru mioritic, lucrurile stau un pic altfel… În primul rand, sa ne uitam atent în jurul nostru si sa vedem exact cate din crimele prezentate cu nesat în jurnalele de televiziune de la orele 15, 17, 19 si 20 sunt comise de cei care asculta artisti precum Tom Araya sau James Hetfield... Sincer, cred ca nici macar 1% din cei care înfunda astazi puscariile din frumoasa noastra tara îsi petrec solitudinea ascultand îndemnurile lui Ozzy Osbourne sau ale lui Bruce Dickinson... Daca ar fi sa ne luam dupa muzica pe care cei de acolo o asculta si, mai departe, daca ar fi sa credem ca acel lucru i-a împins în pacatul de moarte, cu siguranta ca ar trebui interzise prin lege celebrele compilatii „de petrecere” de la volumul I la volumul „fara numar”… Acelea care au coperta color trasa la xerox si pe care se pot deslusi fete pline de viata, indivizi photoshopati care ne arata cei mai frumosi dinti de aur din lume si undeva în spate se vede cum paste o decapotabila pe care scrie „nid for spid”…
Problema este ca la momentul actual este mult mai usor sa ne luam de niste copii decat de niste oameni mari si negri, pentru ca cei mici nu par a reactiona la fel de virulent (nu de alta, dar n-au nici sabie si nici nu canta de moartea dusmanilor...), asadar o lupta împotriva unor copii e mai simpla si se poate duce chiar de acasa, scriind aberatii care apoi ajung în presa scrisa si la televiziune. O urmare a articolelor scrise pe closet de catre oameni care nu au habar de acest fenomen este canalizarea acestor tragedii spre muzica rock sau a apartenentei tinerilor la un anumit grup sau miscare culturala, facand astfel sa dispara sau sa se camufleze adevarata cauza a acestor sinucideri si a tuturor tragediilor care au loc în general în randul tinerilor.
Eu unul pot fi acuzat de subiectivism, asa ca îmi permit sa dau cuvantul unui om care cel putin nu scrie pentru revista „Sunete”. Mai precis, o voi cita pe Aurelia Stanculescu, director al Centrului de Resurse si Asistenta Educationala al Municipiului Bucuresti, care a declarat urmatoarele: „Cauzele sinuciderii în randul adolescentilor sunt – în general – nerecunoasterea apartenentei acestora la un grup social sau nerecunoasterea si neacceptarea valorilor lor personale, de catre cei din jurul lor. De asemenea, mediul în care traiesc poate sa nu îi securizeze emotional, sa nu-i valorizeze si sa nu îi accepte. O alta cauza este reprezentata chiar de catre parintii acestor copii, care sunt practic absenti, indiferenti cu ei sau uneori prea exigenti. Sunt cazuri în care acestia chiar îsi abandoneaza rolul de parinti, pentru ca sunt depasiti de situatie sau lucreaza prea mult si nu mai au timp de nimic”. Deci, iata ca în ceea ce este scris mai sus nu gasim nicaieri cuvinte precum muzica emo, rock sau nume precum „My Chemical Romance” sau „Funeral for a Friend” – trupe despre care se afirma ca sunt „depresive”, „daunatoare” si „emo” în cadrul unui buletin de stiri ale unui un post de televiziune. Cred ca si cainele meu a ajuns la concluzia ca cei ce fac stirile despre aceste subiecte se pricep la muzica la fel cum, pricepandu-te la fotbal, ai spune despre Hagi ca este doar un tip care joaca în reclama de la Gilette.
În cateva cuvinte, sa va zic si ceea ce este cu adevarat muzica asta. Emo a aparut la jumatatea anilor’ 80 ca o subdiviziune a muzicii hardcore punk, dezvoltata în jurul orasului Washington, iar trupa care a fost catalogata pentru prima oara drept emo s-a numit „Rites of Spring”. Dupa aceea au urmat cei de la „Embrace”, „Nations of Ulysses” si „Shudder to Think”. Succesul acestor trupe a fost unul destul de modest, dupa care nu s-a mai auzit mare lucru despre acest curent.
Guy Picciotto (membru al trupei „Fugazi”), întrebat fiind cum se simte în calitate de „creator al genului de muzica emo”, a raspuns: „Nu recunosc aceasta eticheta. Întotdeauna am crezut ca este cel mai retardat termen inventat... Stiu ca toate trupele urasc sa fie etichetate astfel. Pentru mine nu are absolut niciun sens”. La jumatatea anilor ’90 a început ceea ce este considerat al doilea val al acestui gen muzical cu trupe precum „Jimmy Eat World”, „Sunny Day Real Estate” sau „The Get Up Kids”.
Pana acum nimic anormal... Nimeni nu traia depresii, iar sinuciderile nu existau în acest curent. Anii 2000 au împins curentul emo în sfera caselor de discuri care cautau cu disperare un nou gen pe care sa-l resusciteze si sa faca bani din el – asta dupa ce, pe rand, muzica glam-rock, grunge, punk sau nu-metal mai aducea banii pe care ei îi vroiau de la tineri. Bosii de la marile case de discuri si-au îndreptat atentia spre acest gen uitat si s-au hotarat sa-i dea un nou impuls si, desigur, o noua forma. Astfel emo a fost scos pe piata si promovat cum se cuvine, iar trupe precum „My Chemical Rromance” sau „Fall Out Boy” au fost considerate cele mai reprezentative pentru acest gen de muzica. Culmea e ca în anul 2008 emo a ajuns de fapt sa fie o combinatie de pop si rock fara legatura de vreun fel cu muzica emo din anii ’80-’90, iar look-ul, latura vestimentara si make up-ul ocupa la ora actuala un rol important în succesul trupelor. Dupa umila mea parere, genul a ajuns la acest nivel acum doar datorita publicitatii enorme care i s-a facut si datorita marilor companii – a caselor de discuri plus a firmelor de îmbracaminte (care au speculat la maximum momentul) – toti urmarind acelasi lucru pe care l-au urmarit de fapt, dintotdeauna si anume sa faca din ce în ce mai multi bani chiar si prin actiuni lipsite de scrupule. Din cauza faptului ca multe trupe au fost incluse involuntar în ultimii ani în aceasta (de fapt) mare afacere s-au hotarat sa se delimiteze de termenul „emo”, gasindu-si un refugiu în ceea ce azi unii numesc „post hardcore”. O mare problema o constituie – zic unii – versurile acestor trupe emo. Chipurile acestea sunt cele care împing tinerii sa faca ceea ce fac. Nu înclin spre varianta cum ca multi dintre pustii romani de 12 ani au cunostinte atat de vaste de limba engleza încat sa extraga din versurile trupelor emo un îndemn care sa le schimbe viata...
Asa ca pentru mine, ca un cetatean plin de viata al acestei tari minunate, cred ca mai de impact si mai deprimante ar putea fi versurile regretatului Gica Petrescu: „Uite asa as vrea sa mor / Cu paharul langa mine, / Cu cobzarul langa mine, / Uite asa as vrea sa mor...”. Ce sa facem în acest caz? Nu putem considera ca marele Gica Petrescu ar fi încercat sa transmita oamenilor un mesaj în care sa descrie un sfarsit mai placut si presupun ca gradul de sinucidere în randul generatiei bunicilor nostri nu era asa ridicat din cauza lui. Ma întreb ce s-ar fi întamplat daca versurile din cantecele aceluiasi Gica precum „Beau! Beau! Beau! / Si dupa o saptamana / Beau! Beau! Beau! / Sa mor cu sticla-n mana” ar fi apartinut unei trupe rock, emo, punk (puteti sa-i ziceti cum vreti voi) gasita în cd-playerul unui tanar care tocmai s-a hotarat sa-si puna capat zilelor dupa o saptamana de betie. Cu siguranta muzica ar fi fost de vina... De ce însa nu ne uitam si la alte cauze cu care se confrunta tinerii? La faptul ca parintii sunt mai tot timpul plecati (eventual chiar în Spania, la cules de fructe) sau sunt preocupati de alte probleme, nicidecum sa ofere copilului caldura si sprijinul de care el ar avea nevoie într-o societate care se deterioreaza pe zi ce trece.
Nu cred ca mai traim timpurile copiilor cu cheia de gat. Traim într-o lume în care copiii se simt din ce în ce mai singuri si îsi gasesc un refugiu în locuri în care daca sunt descoperiti sunt imediat condamnati, iar frica de consecintele comportamentului lor – neacceptat de catre parinti - este din ce în ce mai mare. Cazurile în care copiii sunt victime se înmultesc într-o tara în care la televizor se dezbate saptamani la rand cazul unui copil de clasa a XII-a care s-a sinucis din dragoste pentru o profesoara sau cazul unui baietel de 11 ani dat în asistenta maternala care a fost gasit spanzurat în 2006 undeva prin Moldova... Se stie ca anual peste 800 de tentative de sinucidere sunt tratate la Departamentul de Toxicologie din cadrul Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu“. Dintre acestea, nici macar 1% nu asculta emo si nu apartin acestei miscari, astfel încat noua nu ne ramane decat sa cautam cauzele în alta parte.
Sincer sa fiu, pericolul creat de „afacerea emo” ar trebui sa ne sperie la fel de mult ca si un picnic romantic în sudul Frantei... As încheia cu niste versuri pe care le gasesc destul de reprezentative pentru vremurile pe care le traim. Ele apartin trupei „Genesis” si se gasesc pe albumul din 1980 – „Duke” (un album care, desi nu este emo, este plin de emotie... sic): „You kill what you fear, you fear what you don’t understand”...
Sa începem cu o scurta introducere în subiectul care a facut ca o parte din cetatenii Romaniei privitori de OTV sa tremure la aflarea vestii ca grupuri de „emo kids” sunt pe punctul de a schimba regulile si buna conduita a noii generatii, instaurand în scoli si licee o atmosfera deprimanta, trista, depresiva si fara viitor. În anii ‘80-‘90 în America cei de la Metallica, Judas Priest, Twisted Sister sau Slayer au intrat rand pe rand sub lupa, fiind acuzati ani de-a randul de diverse întamplari nefericite ale tineretului american, pe care presa le punea pe seama tinerilor care ascultau heavy metal - muzica despre care se afirma ca transmite mesaje subliminale care faceau din om–neom.
În Romania anului 2008 se încearca acum acelasi lucru, fiind atribuite curentului muzical „emo” cam acelasi fel de nenorociri. La noi, însa, in spatiul nostru mioritic, lucrurile stau un pic altfel… În primul rand, sa ne uitam atent în jurul nostru si sa vedem exact cate din crimele prezentate cu nesat în jurnalele de televiziune de la orele 15, 17, 19 si 20 sunt comise de cei care asculta artisti precum Tom Araya sau James Hetfield... Sincer, cred ca nici macar 1% din cei care înfunda astazi puscariile din frumoasa noastra tara îsi petrec solitudinea ascultand îndemnurile lui Ozzy Osbourne sau ale lui Bruce Dickinson... Daca ar fi sa ne luam dupa muzica pe care cei de acolo o asculta si, mai departe, daca ar fi sa credem ca acel lucru i-a împins în pacatul de moarte, cu siguranta ca ar trebui interzise prin lege celebrele compilatii „de petrecere” de la volumul I la volumul „fara numar”… Acelea care au coperta color trasa la xerox si pe care se pot deslusi fete pline de viata, indivizi photoshopati care ne arata cei mai frumosi dinti de aur din lume si undeva în spate se vede cum paste o decapotabila pe care scrie „nid for spid”…
Problema este ca la momentul actual este mult mai usor sa ne luam de niste copii decat de niste oameni mari si negri, pentru ca cei mici nu par a reactiona la fel de virulent (nu de alta, dar n-au nici sabie si nici nu canta de moartea dusmanilor...), asadar o lupta împotriva unor copii e mai simpla si se poate duce chiar de acasa, scriind aberatii care apoi ajung în presa scrisa si la televiziune. O urmare a articolelor scrise pe closet de catre oameni care nu au habar de acest fenomen este canalizarea acestor tragedii spre muzica rock sau a apartenentei tinerilor la un anumit grup sau miscare culturala, facand astfel sa dispara sau sa se camufleze adevarata cauza a acestor sinucideri si a tuturor tragediilor care au loc în general în randul tinerilor.
Eu unul pot fi acuzat de subiectivism, asa ca îmi permit sa dau cuvantul unui om care cel putin nu scrie pentru revista „Sunete”. Mai precis, o voi cita pe Aurelia Stanculescu, director al Centrului de Resurse si Asistenta Educationala al Municipiului Bucuresti, care a declarat urmatoarele: „Cauzele sinuciderii în randul adolescentilor sunt – în general – nerecunoasterea apartenentei acestora la un grup social sau nerecunoasterea si neacceptarea valorilor lor personale, de catre cei din jurul lor. De asemenea, mediul în care traiesc poate sa nu îi securizeze emotional, sa nu-i valorizeze si sa nu îi accepte. O alta cauza este reprezentata chiar de catre parintii acestor copii, care sunt practic absenti, indiferenti cu ei sau uneori prea exigenti. Sunt cazuri în care acestia chiar îsi abandoneaza rolul de parinti, pentru ca sunt depasiti de situatie sau lucreaza prea mult si nu mai au timp de nimic”. Deci, iata ca în ceea ce este scris mai sus nu gasim nicaieri cuvinte precum muzica emo, rock sau nume precum „My Chemical Romance” sau „Funeral for a Friend” – trupe despre care se afirma ca sunt „depresive”, „daunatoare” si „emo” în cadrul unui buletin de stiri ale unui un post de televiziune. Cred ca si cainele meu a ajuns la concluzia ca cei ce fac stirile despre aceste subiecte se pricep la muzica la fel cum, pricepandu-te la fotbal, ai spune despre Hagi ca este doar un tip care joaca în reclama de la Gilette.
În cateva cuvinte, sa va zic si ceea ce este cu adevarat muzica asta. Emo a aparut la jumatatea anilor’ 80 ca o subdiviziune a muzicii hardcore punk, dezvoltata în jurul orasului Washington, iar trupa care a fost catalogata pentru prima oara drept emo s-a numit „Rites of Spring”. Dupa aceea au urmat cei de la „Embrace”, „Nations of Ulysses” si „Shudder to Think”. Succesul acestor trupe a fost unul destul de modest, dupa care nu s-a mai auzit mare lucru despre acest curent.
Guy Picciotto (membru al trupei „Fugazi”), întrebat fiind cum se simte în calitate de „creator al genului de muzica emo”, a raspuns: „Nu recunosc aceasta eticheta. Întotdeauna am crezut ca este cel mai retardat termen inventat... Stiu ca toate trupele urasc sa fie etichetate astfel. Pentru mine nu are absolut niciun sens”. La jumatatea anilor ’90 a început ceea ce este considerat al doilea val al acestui gen muzical cu trupe precum „Jimmy Eat World”, „Sunny Day Real Estate” sau „The Get Up Kids”.
Pana acum nimic anormal... Nimeni nu traia depresii, iar sinuciderile nu existau în acest curent. Anii 2000 au împins curentul emo în sfera caselor de discuri care cautau cu disperare un nou gen pe care sa-l resusciteze si sa faca bani din el – asta dupa ce, pe rand, muzica glam-rock, grunge, punk sau nu-metal mai aducea banii pe care ei îi vroiau de la tineri. Bosii de la marile case de discuri si-au îndreptat atentia spre acest gen uitat si s-au hotarat sa-i dea un nou impuls si, desigur, o noua forma. Astfel emo a fost scos pe piata si promovat cum se cuvine, iar trupe precum „My Chemical Rromance” sau „Fall Out Boy” au fost considerate cele mai reprezentative pentru acest gen de muzica. Culmea e ca în anul 2008 emo a ajuns de fapt sa fie o combinatie de pop si rock fara legatura de vreun fel cu muzica emo din anii ’80-’90, iar look-ul, latura vestimentara si make up-ul ocupa la ora actuala un rol important în succesul trupelor. Dupa umila mea parere, genul a ajuns la acest nivel acum doar datorita publicitatii enorme care i s-a facut si datorita marilor companii – a caselor de discuri plus a firmelor de îmbracaminte (care au speculat la maximum momentul) – toti urmarind acelasi lucru pe care l-au urmarit de fapt, dintotdeauna si anume sa faca din ce în ce mai multi bani chiar si prin actiuni lipsite de scrupule. Din cauza faptului ca multe trupe au fost incluse involuntar în ultimii ani în aceasta (de fapt) mare afacere s-au hotarat sa se delimiteze de termenul „emo”, gasindu-si un refugiu în ceea ce azi unii numesc „post hardcore”. O mare problema o constituie – zic unii – versurile acestor trupe emo. Chipurile acestea sunt cele care împing tinerii sa faca ceea ce fac. Nu înclin spre varianta cum ca multi dintre pustii romani de 12 ani au cunostinte atat de vaste de limba engleza încat sa extraga din versurile trupelor emo un îndemn care sa le schimbe viata...
Asa ca pentru mine, ca un cetatean plin de viata al acestei tari minunate, cred ca mai de impact si mai deprimante ar putea fi versurile regretatului Gica Petrescu: „Uite asa as vrea sa mor / Cu paharul langa mine, / Cu cobzarul langa mine, / Uite asa as vrea sa mor...”. Ce sa facem în acest caz? Nu putem considera ca marele Gica Petrescu ar fi încercat sa transmita oamenilor un mesaj în care sa descrie un sfarsit mai placut si presupun ca gradul de sinucidere în randul generatiei bunicilor nostri nu era asa ridicat din cauza lui. Ma întreb ce s-ar fi întamplat daca versurile din cantecele aceluiasi Gica precum „Beau! Beau! Beau! / Si dupa o saptamana / Beau! Beau! Beau! / Sa mor cu sticla-n mana” ar fi apartinut unei trupe rock, emo, punk (puteti sa-i ziceti cum vreti voi) gasita în cd-playerul unui tanar care tocmai s-a hotarat sa-si puna capat zilelor dupa o saptamana de betie. Cu siguranta muzica ar fi fost de vina... De ce însa nu ne uitam si la alte cauze cu care se confrunta tinerii? La faptul ca parintii sunt mai tot timpul plecati (eventual chiar în Spania, la cules de fructe) sau sunt preocupati de alte probleme, nicidecum sa ofere copilului caldura si sprijinul de care el ar avea nevoie într-o societate care se deterioreaza pe zi ce trece.
Nu cred ca mai traim timpurile copiilor cu cheia de gat. Traim într-o lume în care copiii se simt din ce în ce mai singuri si îsi gasesc un refugiu în locuri în care daca sunt descoperiti sunt imediat condamnati, iar frica de consecintele comportamentului lor – neacceptat de catre parinti - este din ce în ce mai mare. Cazurile în care copiii sunt victime se înmultesc într-o tara în care la televizor se dezbate saptamani la rand cazul unui copil de clasa a XII-a care s-a sinucis din dragoste pentru o profesoara sau cazul unui baietel de 11 ani dat în asistenta maternala care a fost gasit spanzurat în 2006 undeva prin Moldova... Se stie ca anual peste 800 de tentative de sinucidere sunt tratate la Departamentul de Toxicologie din cadrul Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu“. Dintre acestea, nici macar 1% nu asculta emo si nu apartin acestei miscari, astfel încat noua nu ne ramane decat sa cautam cauzele în alta parte.
Sincer sa fiu, pericolul creat de „afacerea emo” ar trebui sa ne sperie la fel de mult ca si un picnic romantic în sudul Frantei... As încheia cu niste versuri pe care le gasesc destul de reprezentative pentru vremurile pe care le traim. Ele apartin trupei „Genesis” si se gasesc pe albumul din 1980 – „Duke” (un album care, desi nu este emo, este plin de emotie... sic): „You kill what you fear, you fear what you don’t understand”...
Cursivitate, claritate, sunet modern si modestia inceputurilor. The Pixels au materializat ceea ce trebuia de prea mult timp – acest fabulous debut pe bleu. Ce auzim pe „Fire Exit”-ul de fatasunt lectii discrete de indie electronica pe care nimenea pe meleag nu le mai cîntala fel. Catalin ar putea sa-si exerseze vocea mai mult, Alexandru bate perfect, iar pe Dan l-as vrea mai prezent vocal, chiar dacae asa de sexi implicat în sintezitatorul ala canu îti mai vine sa-i mai zici ceva.
Cine mai crede în poveşti americane?
Probabil cei care au interes. Altfel, secvenţa cu băieţii şi fetele care ajung la succes după o copilărie traumatizantă, cu prima chitară cumpărată de la talcioc din banii de la bunica, a cam pierdut din farmec din moment ce fabricile de staruri funcţionează mai eficient ca guvernele, iar concursurile de cîntăreţi sunt mai multe ca francizele de junk-food. Putem crede, totuşi, că mai există artişti care pot scrie piese bune, demonstrînd că seria de combinaţii armonico-melodice încă nu-şi arată capătul. Şi că talentul nu ţine cont de vremuri.
Beach House, Dan Deacon, Daniel Higgs, Celebration, WZT Hearts si Ponytail. Cam cu acestia în ureche deja ar fi ideal saîti începi auditia de Thank You. O divizie a ritmului în toate formele posibile. O fantezie zgomotoasa, haotica, în forta. Muzica inventatade Jeffrey McGrath, Michael Bouyoucas si Elke Wardlaw lasaurme pe creier. Poate pentru case cunosc din copilarie. Aproape cala propriu începi sate simti batut pe craniu de ritmurile bateriei farabariere.
Cîteodatami-e teamade muzica. Pentru cae atît de moale si tandra, atît de parfumatasi aproape cami-e fricasanu-i spulber ceva din farmec prin cuvinte („Delilah”). Îmi vine satac despre Kelly De Martino („The Last Time”). Dar trebuie! Trebuie savavorbesc! Trebuie saîmpart si cu voi bucuria auditiei unui disc ca „Honest”. Nu se numeste degeaba asa, pentru caare sinceritate pînaîn cele mai sensibile cotloane („Full of Blue”). Kelly De Martino e magnetic („Scared”), electric („Marilyn Monroe”), circulaprin vene inseparabil („Just Like You”).
All Smiles e mai exact un american pe nume Jim Fairchild, care-si face veacul prin Chicago, Illinois si care, pentru cunoscatori, a fost chitarist în Grandaddy pînala ruperea lor din 2006. Si mai apoi, pentru un singur turneu, în Modest Mouse. Discul nou al lui Jim îi adunape Joe Plummer (Modest Mouse, Black Heart Procession, Magic Magicians), Janet Weiss (Sleater Kinney, Quasi), Danny Seim (Lack Therof, Menomena) si pe Solon Bixler (din Great Northern).
Titlul si numai titlul ne trimite cu gandul la o mascarada în puterea cuvantului... Albumul însanu are bube, nu ascunde muzica în spatele unei masti de prost gust si chiar meritatoataatentia. Din cele 11 piese, 9 sunt originale, iar 2 sunt cover-uri ale unor piese de mare rezonanta(adica„Route 66” si „Blue Moon Baby”). Autorul „originalelor”, Paulo Furtado (nu, nu e rudacu Nelly, caci altfel poate avea album produs de Timbaland) cantaun fel de folk-blues care alunecatreptat spre... punk, stilul sau propriu-zis fiind destul de greu de descifrat pentru o ureche neavizata.
Albumul, anunţat unul exploziv, a fost conceput atât pentru piaţa autohtonă cât şi pentru cea internaţională, Corina având câteva colaborări cu artişti străini. Materialul la care s-a lucrat un an, a fost înregistrat şi produs la Hamburg. “Sunt foarte mândră de felul în care a ieşit. Sună excelent şi toţi cei care l-au ascultat deja sunt interesaţi de difuzarea pieselor, aici incluzând, bineînţeles, şi label-uri internaţionale”, a dezvăluit Corina.
Artistul va porni într-un turneu de promovare prin Statele Unite din 8 iulie, sustinând concerte timp de o luna – ultimul spectacol va avea loc pe 2 august. Totodata s-a anuntat ca musicalul „Ghost Brothers of Darkland County” – la care Mellencamp a lucrat cu Stephen King – va fi lansat în aprilie 2009.
Sidebar
- Numarul Curent
- Abonamente
- Evenimente
ABONAMENTE CU PLATA PRIN E-PAYMENT, MANDAT POSTAL SAU SMS
