Ediţia de anul acesta a agitat spiritele în momentul cînd s-a anuntat că super-starul hip-hop Jay-Z a fost confirmat ca unul dintre headlineri.
Noel Gallagher de la Oasis chiar s-a plîns public, spunînd că „Îmi pare rău, dar Jay-Z? Nici o sansă. Glastonbury are o traditie si o legătura cu muzica de chitară, întelegeti ce vreau să zic?”

Line-up-ul pentru acest eveniment a fost unul orbitor, cu trei zile pline de muzică din toate genurile si stilurile existente. Foarte multi artişti din Australia pentru acest an: The Presets, Hilltop Hoods, Operator Please, Ladyhawke sau Pendulum.

Dacă la prima editie a evenimentului, care a avut loc în 1970, pretul unui bilet a fost de o liră, incluzînd lapte din partea casei, participînd aproximativ 1.500 de oameni, în 2005 pretul unui
tichet a ajuns la 125 de lire, pret plătit de 153.000 de participanti.

În editia precedentă, BBC îi sfătuia pe cei care si-au cumpărat bilete:
„Asigură-te că ai la tine papuci de cauciuc, asta ar prinde bine (vei petrece mult timp în ei)... (si) ia-ti haine de schimb, pentru că sigur cineva se va umple de noroi, oricît de mult te-ai
strădui să eviti asta”.

Andrei Vulpescu spune: „Numele care cîntă acolo… Trebuie să recunoastem, în România nu cred că
ar umple stadionul „Lia Manoliu”. Dacă organizatorii show-ului Rolling Stones s-au trezit cu serverele blocate, după ce 9.000 de „nebuni” au accesat site-ul de bilete în acelasi timp, britanicii au avut 400.000 de accesări pentru Glastonbury si tot n-au avut probleme!”
Hm, cam asta e (încă) diferenta dintre noi şi ei: cultura omului care gustă muzica live, traditia festivalurilor de prima-mînă, unde biletele se ard cît ai clipi, indiferent de numele anunţate
pe afis.

La noi, în România, omul vrea doar nume tari – de dinozauri s-a cam săturat (pe bună dreptate) – însă, cînd vine vorba să puna osul la treabă cu biletele, răspunde româneste: „lasă, bă, că doar nu sunt atîtia nebuni care să cumpere toate biletele într-o zi! Mai găsesc io si mîine”...

Dacă The Verve au uimit prin revenirea din anul acesta, lăsînd miile de fani cu respiratia tăiată (asfixiat scriu si eu)… la Amy Winehouse abia te puteai uita, constantînd stupefiat că… e
încă în viată!… Încep să cred că nu mai există reveniri si „rehab” pe lume pentru ea…
A luat- o elegant razna de tot si pun pariu că a fost grozav drogată si în timpul acestui concert. Abia
tinîndu-se, ca de obicei, pe picioare, s-a aruncat la un moment dat să lovească un fan, care a
încercat să o tragă de păr violent.

De cîntat?
Putin mai încolo.

S-a externat special pentru eveniment.
Sfinte Sisoe!
E încă nedezintegrată, zic, ceea ce… e bine.

Voi încerca să fac exact ceea ce nu prea convine unui om căruia îi place să vorbească deschis şi pe larg: să-mi exprim pe scurt parerea în legătură cu succesul B’estfest. Pentru că indiferent de gusturi, idei fixe sau flexibile, B’estfest este un succes.
Nu e nevoie de un specialist pentru a constata sau explica acest lucru. Eu am fost trei zile la un eveniment care mi-a adus occidentul sub nas, un festival care m-a facut să simt cum simte o lume întreagă cînd merge să palpeze actualitatea.

Am lăsat acasă nasul strîmb şi bisturiul analitic şi am plecat să văd cum mai cîntă lumea normală
din jurul meu. M-am aşteptat să intru într-un loc unde nu există aceeaşi concentraţie de mitocănie ca în restul oraşului, nu există cozi decît foarte rar, am tot ce-mi trebuie şi pot urmări muzica zilelor noastre, să văd ce înţelege fiecare prin libertatea de exprimare combinată cu conştiinţa valorii artistice. De aceea am aplaudat un succes, pentru că e pentru prima oară cînd cineva
încearcă să facă acest lucru, să aducă modelul nealterat al unui festival european.
Mulţi şi-au pierdut timpul criticînd tot ce mişcă, fără să realizeze măcar o clipă motivul pentru care sunt acolo.

ublicul, în majoritate, a venit după ora 19 şi s-a aşezat direct la masă, fără să facă ceva anume.
La noi încă mai există cutuma arderii la rece, obiceiul de a vedea care mai e şpilu. Înseamnă că jumătate din artiştii invitaţi au fost neinteresanţi? Sau mergem numai la cei pe care-i ştim deja, convinşi că nimic altceva nu ne poate mişca? Orice încercare de a explica raportul dintre numărul
de spectatori şi valoarea artistului devine inutilă în acest context.

La B’estfest vii ca să te bucuri de ceea ce anglofonii numesc „good vibe”. Se cîntă bine, se cîntă prost, se cîntă pe bune. Asta trebuie să creăm noi prin acest festival, în nici un caz un grup de
experţi care să ne prezinte radiografia lumii muzicale, decretînd care concert a fost cel mai tare şi ce a fost de-a dreptul „cîh”.

Pentru vamaioţii amatori de lălăieli stîngace, cel mai tare concert din istoria Universului a fost Manu Chao. Cel mai tare după Depeche Mode, aşa am auzit. Nu contează că nu pot fi comparate nici în cel mai etilic delir. E mult mai uşor să dai pe gură ce zic muşchii şi hormonii. Mintea şi sufletul să aştepte.
E la fel de adevărat că Manu Chao a adunat cel mai fierbinte public şi a zis-o cu pasiune, mai multă pasiune decît subtila Alanis, care n-a apucat să fie ascultată, pentru că majoritatea erau deja extrem de îngrijoraţi de curul ei mare.
De aceea momentele strălucitoare gen UNKLE sau Roisin Murphy au fost trecute la categoria ciudăţei, cu menţiunea că într-adevăr au sunat bine. Efectul energiei pozitive s-a simţit la Kraak & Smaak sau Deluka, trupe mai puţin cunoscute dar repede îmbrăţişate de curioşii norocoşi.

În ansamblu, concertele nu au atins intensitatea celor de anul trecut, nici publicul nu şi-a depăşit ştacheta. Au fost mai mulţi martori decît spectatori, mai mulţi critici decît admiratori. Pentru că lipsa de referinţe te face întotdeauna să trăieşti cu impresia că nimic nu e OK în jurul tău.
Totul a fost, cu bune şi cu rele, un exerciţiu de coexistenţă şi de toleranţă.

Manic Street Preachers în paralel cu spălătoria de bărbaţi, mititeii au cîştigat detaşat meciul cu puiul Shanghai, iar buna organizare a compensat greşelile precum Hot Stewards.
Kaiser Chiefs şi Stereophonics au marcat locul şi au completat lipsa de rock britanic de pe scenele noastre, iar Nelly şi-a prezentat marfa aşa cum a învăţat.

O parte s-au bucurat, au înţeles ce caută acolo. De această parte e nevoie, această categorie socială trebuie să se contureze. Oamenii care învaţă să fie spectatori, deschişi tot timpul, atenţi la ce ar putea să le ofere cîteva clipe de bucurie. Marea mea dezamăgire este că am văzut puţini, foarte puţini oameni de muzică, din aceia pe care-i vedem des, vedete parcă.
Stau şi mă întreb de unde învaţă ei meserie? „Dacă ei nu vin la mine, eu de ce să merg la ei?”. Sau şi-au propus să cînte mai mult decît să asculte... După atîţia ani în care am avut doar cîrciumi cu ceafă de porc şi bîlciuri cu paiete, e greu să te mai uiţi spre vest şi să iei ce-ţi face bine.

B’estfest nu a fost nicidecum o afacere profitabilă pentru cei care l-au făcut. De cele mai multe ori un astfel de eveniment nu ajunge nici pe hîrtie dacă nu se ştie din start că va aduce profit gras. La Romexpo s-a plantat o sămînţă din care ar putea creşte un eveniment esenţial, un fenomen care să-şi adune şi să-şi crească publicul meritat.
În aceasta constă succesul B’estfest.

Visez la ziua în care spectatorii vor invada încă de la prima oră spaţiul festivalului, se vor bucura de muzica bună indiferent dacă au auzit sau nu despre artiştii invitaţi, vor folosi această ocazie pentru a lua pulsul scenei mondiale, vor critica mai puţin şi vor fi mult, mult mai bine informaţi. Muzica ne face să ne suportăm mai uşor, chiar ne poate apropia,iar asta ne prinde bine după atîţia ani de beznă sistematică.


Podium personal:
Roisin Murphy / UNKLE / Manic Street Preachers

Greşeli care ar trebui să nu se mai repete:
Spălătoria de bărbaţi şi Hot Stewards

Surpriză:
Kraak & Smaak

dezamăgirea:
Spaţiul prea mic destinat clătitelor.

În 1986, trei tineri dj au început să producă muzică pe un 4-track recorder într-un studio de la subsol din Baltimore. Habar n-aveau atunci că peste 15 ani vor fi văzuţi drept pionierii muzicii dance americane. Echipa originară Basement Boys Production era formată din Jay Steinhour, Teddy
Douglas şi Thommy Davis.




Davis a plecat în căutarea altor aventuri în 1989, părăsind grupul, timp în care DJ Spen s-a alăturat team-ului. Împreună cu muzicienii Irvin Madden (bass), Gary Hudgins (clape), Wayne Cooper
(chitară) şi Victor Williams (percuţie), Basement Boys au devenit responsabili pentru cele mai mari „imnuri” de club ale acelor vremuri.




În urma succesului avut cu single-ul de debut, „Love Don’t Live Here”, semnat la Jump Street Records, băieţii au început să crească pe piaţă, ajungând să producă albumul de debut al artistei Ultra Nate , „Blue Notes In The Basement”, semnat la Warner Bros., la fel ca şi cel de-al doilea, „One Woman’s Insanity”. Între timp deveneau foarte repede favoriţii cluburilor underground cu single-urile
"Searchin’” şi „Tonite”.

În 1991 ating statutul de disc de aur prin prestaţia lor de echipă de producţie din spatele Crytal Waters, cu succesul său internaţional „Gypsy Woman” şi în 1994 cu „100% Pure Love”.
În 1992 produc albumul de debut al duo-ului r&b Mass Order, oferind hitul „Lift Every Voice (Take Me Away)”.

Cu un studio bine tapetat cu realizări în topurile mondiale, cei trei au început să fie căutaţi de artişti renumiţi pentru a le produce remixuri.
Numind doar câteva,, băieţii au făcut remixuri pentru Michael Jackson, Erykah Badu, Angie Stone, Lenny Kravitz sau Paula Abdul. Chiar dacă au fost acceptaţi imediat în lumea strălucitoare a mainstream-ului, Basement Boys şi-au păstrat neatinse rădăcinile de dj, făcând remixuri underground pentru artişti ca Shaun Escoffery, Bob Sinclair sau The Shamen.
Pe lângă asta, au promovat mereu noi talente şi le-au iniţiat în arta muzicii de dans.

După mai bine de două decenii de carieră, Basement Boys au avut tot timpul urechile aţintite spre muzica nouă, păstrând totuşi respect şi iubire pentru trecut. Rădăcinile disco, soul, r&b şi chiar rock le-au conferit celor trei o viziune de ansamblu asupra sunetelor noi şi un ochi fin în descoperirea de talente.
S-au extins mereu ca producători, prin artişti precum MargaretGrace, Vinx sau Fertile Ground,
dintre cei mai noi. „Ţineţi-vă minţile şi urechile în alertă, pentru că niciodată nu ştii ce poate apărea din subsol.”

realizat de Mihail VAKULOVSKI
Acum, dupa ce ati editat atitea albume si ati avut atitea concerte, va mai amintiti cum v-ati intilnit? Cum s-a format LACRIMOSA? Cum au fost primele concerte?

Tilo: Da, se intimpla in 1993, in turneul „Satura", ea (Anne) era in turneu cu trupa „Two Witches", sustinind „Lacrimosa". Si de la primul album „Lacrimosa" cautam o voce feminina pentru trupa... Cind am auzit-o cintind am stiut ca ea este vocea pe care o cautam... Este important ca vocile sa aiba aceleasi emotii, aceeasi atingere...

Stie toata lumea ca LACRIMOSA inseamna Tilo Wolff, Anne Nurmi si invitatii lor. Cum alegeti invitatii cu care cintati?

Este diferit, de la caz la caz... E diferit in functie de cum oamenii te intilnesc, cum te privesc... Oamenii ma intreaba de ce nu fac nimic cu o trupa gothic-metal. Asta nu m-ar interesa atit demult, pentru ca este ceea ce fac oricum... Imi place sa fac ceva in cu totul alta directie... in proiecte diferite de ce am face si singuri.

Cum e sa cinti „in familie" (Tilo si Anne fiind sot si sotie)? Asta va uneste si mai mult sau uneori vi se face dor de singuratate?

Tilo: Totdeauna este frumos cind esti aproape de oameni... Cind lucrezi atit de mult cu cineva este ca si cum nu ar mai trebui sa si vorbesti, te intelegi si fara forta cuvintelor. Pe scena este foarte bine cind te uiti unul la altul si stii exact care-i atmosfera... este, de fapt, cel mai apropiat lucru care se poate intimpla cind incerci sa inregistrezi ceva in studio... nu ai nevoie sa explici de ce vrei exact in felul ala si ce vrei sa exprimi. Cind sintem in turneu e ca si cum am fi o familie...

Cintati mai mult in germana, limba lui Tilo Wolf, aveti vreun proiect de piesa in finlandeza, limba Annei Nurmi?

Anne: Versurile... de fapt, din copilarie imi scriu versurile, poemele in engleza. Da... am scurte fragmente in finlandeza, dar, traind intr-o tara in care se vorbeste germana de atat de mult timp deja gindesc totul in germana... si engleza este o foarte buna limba pentru a ma exprima.

Cum faceti piesele, textul dupa muzica sau mai intii faceti textele? Cit de mult conteaza pentru voi mesajul?

Anne: In majoritatea cazurilor... de fapt, tot timpul scriem mai intii versurile. Cind e vorba de emotiile noastre le scriem intr-un fel de jurnal... le scrii... dupa care te linistesti.

Tilo: Nu as zice „mesajul"... deoarece cind zici „mesaj" e ca si cum ai zice „vreau sa iti zic ceva". As zice mai degraba „expresie" si asta este cel mai important in muzica, deoarece versurile pe care le scriem sint mai mult ca un jurnal... Iar muzica este mai mult ca muzica de fundal, ca muzica la un film, dar, totusi, este foarte importanta. De aceea expresia muzicii este foarte importanta si pentru crearea melodiei. De exemplu, cind incep sa scriu un cintec ar putea ca inceputul sa fie complet compus (ca muzica), dar sint inca multe minute lipsa, deoarece tot timpul incerc sa urmez linia versurilor... De exemplu, dupa primele trei versuri fac muzica, apoi dupa urmatoarele trei fac continuarea muzicii... si tot timpul muzica urmareste versurile.

Cu cine dintre cei la care nu ne-am astepta ati face un featuring? Cu cine n-ati face in nici un caz?

Tilo: Hmmm... De fapt, ar fi chiar multi cei cu care am colabora, dar nu stiu daca si ei ar vrea sa faca featuring cu noi. De exemplu, am fost impresionat total de felul in care isi exprima versurile Amy MacDonald in ultimul ei album, pe care l-am cumparat. Chiar daca este cu totul alt tip de muzica, imi place la nebunie. N-as face niciodata un featuring cu Scooter.

In drum spre concerte ce ascultati? Ce aveti in iPod, in player?

Tilo: Nu avem mp3 player, deoarece inca credem in CD-uri... inca mai caram toate CD-urile cu noi... Si in general ascultam muzica lenta, deoarece cind sintem in turneu ascultam muzica tare, iar cind sintem in pat, inainte de culcare, vrem sa ne relaxam.

Anne: De asemenea, cind mergem in turneu incercam sa ascultam formatiile care cinta cu noi. Cind mergem in tari diferite incercam sa ascultam muzica locala... ascultam la TV canele de muzica, sa vedem ce muzica locala ne-ar placea si am putea sa cumparam, sa ascultam.

In afara de muzica, ce va place sa mai faceti? Ce hobby-uri aveti?

Tilo: Muzica... a fost hobby, a devenit profesie, dar inca este hobby. Ne place sa ne plimbam pe unde cintam. De exemplu, azi dimineata, cind ne plimbam prin orasul vechi, am urcat in Turnul Sfatului si ne-a placut.

Anne: Da... a fost foarte frumos.

Tilo: Cind am timp liber imi place sa calatoresc cu masina prin sate... sa scriu... sa compun muzica...

Roadrunner Music
După debutul discografic cu „Tango” – editat sub deviza „dirty sound for porn people” – Hotel Fetish prezintă publicului un al doilea material, intitulat „ The Safest Place On Stage”.

Cu deja obisnuitul sound garage rock, indie, punk, trupa prezintă albumul lansând primul extras pe
single, „Boys in Shorts Are Not Decent”. Albumul sună foarte „de afară”, ceea ce îmi spune că au muncit în plus pentru acest material si probabil au petrecut destul de multe ore în studio.
Textele sunt scrise în engleză si nu au neapărat un mesaj de transmis, personajele cântecelor fiind imaginare si sumbre, la fel ca si întâmplările lor, cum de altfel s-a întâmplat si pe primul album. Se spune că al doilea disc poate îngropa o formatie, dar Hotel Fetish arată o evolutie considerabilă cu acest material secund.
Albumul este dinamic, bine închegat si plăcut urechii. A fost lansat pe 11 mai în Club „B52” de către casa de discuri Roadrunner Music, iar de pe site-ul baietilor ( www.hotelfetish.ro ) puteti afla de unde se poate cumpăra acest material. Merită.

Roadrunner Music
„The Secret Mouth of The Cyanide Erotique” este primul material semnat Văduva Bob.
Acest material este mai degrabă un LP decât un album, continând 6 piese cu o durată totală de 27 de minute. Trebuie să recunosc că, în momentul în care am văzut pentru prima oară materialul, mă asteptam la o trupă punk, dar ascultând, am descoperit o trupă de rock alternativ care m-a tinut
în priză si m-a făcut să îmi pară rău că e asa de scurt.
În grafică, veti regăsi obsedant un cap de păpusă a cărei gură este acoperită de o lamă... Poate din cauza asta am crezut initial că este vorba de un album punk.

Prima piesă, „The Transparent Lashes of the Cyanide Erotic”, începe cu sunetul unei viespi în zbor, iar LP –ul se încheie cu acelasi sunet, închizând un cerc imaginar, al unui material bine realizat. Muzica celor 3 componenti ai trupei, Peter – chitară si voce, konagoo – chitară bass si John – tobe, sună foarte plin si aproape nu-ti vine să crezi că sunt doar 3 instrumentisti acolo. Băietii tin
foarte mult si la imagine, fiind foarte atenti cum se prezintă pe scenă. În speranta că veti aprecia muzica lor, vă invităm să ascultati “The Secret Mouth of The Cyanide Erotique” si să le
vizitati pagina de myspace (www.myspace.com/vaduvabobofficial) si blogul (vaduvablog.blogspot.com).

Roadrunner Music
Albumul de debut al trupei Dekadens a fost lansat de casa de discuri Roadrunner, pe 6 iunie la Clubul Tăranului Român. „Kill and tell”, căci asa se numeste materialul discografic, contine 11 piese indie, cu influente garage.
Grafica albumului este foarte expresivă, reprezentând pe copertă cei 4 membri ai trupei stând la terasa...„dekadens”, iar în interior, un... pachet de tigări marca (evident) „Dekadens - Kill and tell”.

Becky, Jan, Mihai si Florin au început să cânte împreună în primăvara anului 2006 si după 2 ani de
muncă au reusit să lanseze acest prim album, „Kill and tell”. Aici trebuie spus că Becky este pe jumătate englezoaică si a trăit ceva timp în Londra, unde a căpătat un accent veritabil, care se
poate auzi pe track-urile albumului.
Albumul este înregistrat la o calitate foarte bună, ceea ce – în combinatie cu accentul puternic englezesc – m-a făcut să cred că ascult un album al unei trupe de afară. Materialul este foarte bine structurat, emană energie si arată faptul că trupa se află pe drumul cel bun.