Ediţia de anul acesta a agitat spiritele în momentul cînd s-a anuntat că super-starul hip-hop Jay-Z a fost confirmat ca unul dintre headlineri.
Noel Gallagher de la Oasis chiar s-a plîns public, spunînd că „Îmi pare rău, dar Jay-Z? Nici o sansă. Glastonbury are o traditie si o legătura cu muzica de chitară, întelegeti ce vreau să zic?”

Line-up-ul pentru acest eveniment a fost unul orbitor, cu trei zile pline de muzică din toate genurile si stilurile existente. Foarte multi artişti din Australia pentru acest an: The Presets, Hilltop Hoods, Operator Please, Ladyhawke sau Pendulum.

Dacă la prima editie a evenimentului, care a avut loc în 1970, pretul unui bilet a fost de o liră, incluzînd lapte din partea casei, participînd aproximativ 1.500 de oameni, în 2005 pretul unui
tichet a ajuns la 125 de lire, pret plătit de 153.000 de participanti.

În editia precedentă, BBC îi sfătuia pe cei care si-au cumpărat bilete:
„Asigură-te că ai la tine papuci de cauciuc, asta ar prinde bine (vei petrece mult timp în ei)... (si) ia-ti haine de schimb, pentru că sigur cineva se va umple de noroi, oricît de mult te-ai
strădui să eviti asta”.

Andrei Vulpescu spune: „Numele care cîntă acolo… Trebuie să recunoastem, în România nu cred că
ar umple stadionul „Lia Manoliu”. Dacă organizatorii show-ului Rolling Stones s-au trezit cu serverele blocate, după ce 9.000 de „nebuni” au accesat site-ul de bilete în acelasi timp, britanicii au avut 400.000 de accesări pentru Glastonbury si tot n-au avut probleme!”
Hm, cam asta e (încă) diferenta dintre noi şi ei: cultura omului care gustă muzica live, traditia festivalurilor de prima-mînă, unde biletele se ard cît ai clipi, indiferent de numele anunţate
pe afis.

La noi, în România, omul vrea doar nume tari – de dinozauri s-a cam săturat (pe bună dreptate) – însă, cînd vine vorba să puna osul la treabă cu biletele, răspunde româneste: „lasă, bă, că doar nu sunt atîtia nebuni care să cumpere toate biletele într-o zi! Mai găsesc io si mîine”...

Dacă The Verve au uimit prin revenirea din anul acesta, lăsînd miile de fani cu respiratia tăiată (asfixiat scriu si eu)… la Amy Winehouse abia te puteai uita, constantînd stupefiat că… e
încă în viată!… Încep să cred că nu mai există reveniri si „rehab” pe lume pentru ea…
A luat- o elegant razna de tot si pun pariu că a fost grozav drogată si în timpul acestui concert. Abia
tinîndu-se, ca de obicei, pe picioare, s-a aruncat la un moment dat să lovească un fan, care a
încercat să o tragă de păr violent.

De cîntat?
Putin mai încolo.

S-a externat special pentru eveniment.
Sfinte Sisoe!
E încă nedezintegrată, zic, ceea ce… e bine.

În 1986, trei tineri dj au început să producă muzică pe un 4-track recorder într-un studio de la subsol din Baltimore. Habar n-aveau atunci că peste 15 ani vor fi văzuţi drept pionierii muzicii dance americane. Echipa originară Basement Boys Production era formată din Jay Steinhour, Teddy
Douglas şi Thommy Davis.




Davis a plecat în căutarea altor aventuri în 1989, părăsind grupul, timp în care DJ Spen s-a alăturat team-ului. Împreună cu muzicienii Irvin Madden (bass), Gary Hudgins (clape), Wayne Cooper
(chitară) şi Victor Williams (percuţie), Basement Boys au devenit responsabili pentru cele mai mari „imnuri” de club ale acelor vremuri.




În urma succesului avut cu single-ul de debut, „Love Don’t Live Here”, semnat la Jump Street Records, băieţii au început să crească pe piaţă, ajungând să producă albumul de debut al artistei Ultra Nate , „Blue Notes In The Basement”, semnat la Warner Bros., la fel ca şi cel de-al doilea, „One Woman’s Insanity”. Între timp deveneau foarte repede favoriţii cluburilor underground cu single-urile
"Searchin’” şi „Tonite”.

În 1991 ating statutul de disc de aur prin prestaţia lor de echipă de producţie din spatele Crytal Waters, cu succesul său internaţional „Gypsy Woman” şi în 1994 cu „100% Pure Love”.
În 1992 produc albumul de debut al duo-ului r&b Mass Order, oferind hitul „Lift Every Voice (Take Me Away)”.

Cu un studio bine tapetat cu realizări în topurile mondiale, cei trei au început să fie căutaţi de artişti renumiţi pentru a le produce remixuri.
Numind doar câteva,, băieţii au făcut remixuri pentru Michael Jackson, Erykah Badu, Angie Stone, Lenny Kravitz sau Paula Abdul. Chiar dacă au fost acceptaţi imediat în lumea strălucitoare a mainstream-ului, Basement Boys şi-au păstrat neatinse rădăcinile de dj, făcând remixuri underground pentru artişti ca Shaun Escoffery, Bob Sinclair sau The Shamen.
Pe lângă asta, au promovat mereu noi talente şi le-au iniţiat în arta muzicii de dans.

După mai bine de două decenii de carieră, Basement Boys au avut tot timpul urechile aţintite spre muzica nouă, păstrând totuşi respect şi iubire pentru trecut. Rădăcinile disco, soul, r&b şi chiar rock le-au conferit celor trei o viziune de ansamblu asupra sunetelor noi şi un ochi fin în descoperirea de talente.
S-au extins mereu ca producători, prin artişti precum MargaretGrace, Vinx sau Fertile Ground,
dintre cei mai noi. „Ţineţi-vă minţile şi urechile în alertă, pentru că niciodată nu ştii ce poate apărea din subsol.”