Sony Bmg/Nova Music
Când ai în mână un disc care a intrat direct pe primul loc în „UK’s Official Albums Chart” trebuie să faci într-un fel ca drumul său către CD-player să fie cât mai scurt. Până să afli că trupa care a lansat acest disc a fost declarată „The Next Big Thing” la „Glastonbury Festival Of Contemporary Performing Arts” în 2007 deja ai ajuns la piesa a doua, „That’s Not My Name”.
Adică direct la cea care i-a făcut cunoscuti pe The Ting Tings, despre care multi spun că ar fi varianta englezească si mult mai poppish a duetului The White Stripes.
Eu refuz să fac o asemenea alăturare desi chiar si în The Ting Tings există un membru care are numele de familie White.
Katie, căci despre ea este vorba, nu detine vocea lucrată a unei artiste care sparge linistea cartierului cu vocalize la ora 9 dimineaţa dar are destulă charismă ca să te facă să asculti un
refren repetat până la obsesie, fie că e vorba de mai sus amintitul „That’s Not My Name” sau de „Shut Up And Let Me Go”.
Sound-ul destul de colorat si bine pus la punct de Jules De Martino aduce aminte de trupe saptezeci-optzeciste (The Knack, Blondie) dar si brit-eri contemporani (Franz Ferdinand), felul în care sunt combinate stilurile compensând usurimea unor piese parcă special compuse pentru balurile de absolvire a liceului - „Fruit Machine” sau „Keep Your Head”.
Dacă ar fi să mai caut o bulină neagră pentru a echilibra scorul bune/rele as spune că „We Started Nothing” e un disc atât de scurt (38 de minute), încât e comparabil cu o plimbare într-un orăsel de
câteva zeci de mii de suflete. Mergi mai încet ca să nu iesi din el fără să-ti dai seama.
Cetin RASIT

Anti
După despărtirea celor de la Rage Against the Machine în anul 2000, trei din membrii trupei au mers înainte înfiintând formatia Audioslave, însă toată lumea era curioasă dacă cel ce a fost portavocea trupei si anume solistul Zack de la Rocha va continua.
Asteptarea a durat timp de 8 ani până la un nou material de studio semnat de Zack. Albumul - de fapt un EP de 5 piese - a apărut la sfârsitul lunii iulie este o colaborare cu bateristul John Theodore - fost la
Mars Volta - care abundă de ritmuri care mai de care servite pentru flow-ul inconfundabil al lui Zack.
Acest album a ajuns destul de repede pe piată după ce numai cu vreo două luni în urmă se anunta posibilitatea unei colaborari între cei doi.
Sincer să fiu, mă asteptam ca după opt ani, domnul De la Rocha să vină cu o tonă de idei care sa nu poată încapea pe zece albume dar din păcate nu a fost asa.
Oricum, este un album care cu sigurantă va trezi interesul vechilor fani Rage Against the Machine, care - după caz – se vor multumi sau nu cu ce vor auzi. În speranta că acesta este doar un preludiu la adevaratul album a lui Zack, vă dorim 20 de minute de auditie placută!
Hefe

Emi
Când revii după 11 ani asteptările melomanului sunt imense. Mai ales dacă un astfel de disc vine din partea unui grup controversat cum The Verve încă este.
"Forth" te ia destul de repede (impozanta "Sit And Wonder") si abia reusesti să-ti dai seama ce s-a întâmplat de un material estimat ca revelatie îti ajunge în urechi în final doar ca o variantă coafată de disc solo al frontman-ului (“Valium Skies”).
Cd-ul patru al pentru-a-douaoară reunitilor britanici nu are mai nimic din fanteziile shoegaze cîntate
la începutul anilor ’90 (probabil că as fi vrut) si nici prea multe fărâme din forta capodoperei "Urban Hymns".
"Forth", în moduri evidente totusi mai matur, pare să înceapă în 2000, cînd Ashcroft a luat calea solo - nu neapărat pertinentă, dar considerabil mai dulceagă – si a început să cânte fără mâna esentialului Nick McCabe.
Asta aud, vădit confuz, în cele zece noi track-uri ale grupului.
Exact ca în "Alone With Everybody" sau si mai asemănătorul "Human Conditions", dai de un Salisbury hotărât să-si remarce fermele tobe si un Richard cu o voce în cea mai bună formă.
Nu prea McCabe, poate niste Simon Jones.
Discul nou The Verve, vreau să se înteleagă, este bine produs (“Rather Be”), puternic (“Love Is Noise”), suficient de corect (“Numbness”), dar nu grozav de creativ (“I See Houses”, „Noise Epic”, „Appalachian Springs”).
Dacă discutăm despre vârfurile materialului, într-adevăr, se pot pune cu tot curajul în fată „Judas”
si „Columbo”. Spunea Richard luna trecută, în plină nouă lansare: ”Îmi voi continua cariera solo. Însă ar fi fost o rusine să las Verve aiurea, când e atâta talent în trupa asta”.
Mă întreb cum vede el „Forth”. I se pare oare un disc pur Verve când stă acasă sincer, pe canapea, si îl ascultă?...Cu rele, cu bune, judecat fără tendinta asta spre prea multe conexiuni si mai-vechile
apucături de "în asteptarea perfectiunii”, avem în fată un disc cu Muzică.
Bine ne-am regăsit, frunti cu vise!
Vlad STOIAN