De curând am văzut că ati pornit, alături de alti artisti, o asa numită miscare care luptă împotriva concertelor pe gratis…Ce se întâmplă de fapt?
Ei, nu se întâmplă nimic deosebit, doar am tras un semnal de alarmă. Noi cântăm unde suntem chemati... Dacă se va porni o miscare, ne vom implica 100%, dar muzicienii sunt foarte greu de u(r)nit...

Deci nu se vor lua măsuri draconice ...
Se pare că nu... Noi am încercat mai demult, la fel si altii, dar întotdeauna se vor găsi alte trupe care vor sparge greva...

Totodată ati avut un cuvânt de spus când a venit vorba de piraterie....
Nu poti lupta cu pirateria, chiar casele de discuri se autopiratează... Toată lumea stie asta, nimeni nu face nimic.

În momentul de fată putem vorbi de INDUSTRIE muzicală în România ?
Cred că industria muzicală trebuie să se adapteze. Se învârt bani grei si la noi în domeniul muzical...

Să revenim la piraterie...
Casele de discuri ar trebui să se implice în actiuni de educare a publicului, să aducă produse de calitate, să se ocupe de distributie, eventual pe net. Ei se plâng de piraterie, dar muzica nu este bine distribuită. De exemplu, abia dacă mai găsesti ultimul album Proconsul, iar cele vechi sunt complet scoase de pe piată. Asta e o aberatie.

Si ce face casa de discuri ?
Momentan suntem liberi de contract. Si căutăm ori altă casă de discuri, ori ceva alternativ.

Veti urma modelul lansat de Radiohead...
Probabil. Noi ne concentrăm mai mult pe live, cred că aici e viitorul.

Esti de acord cu ce spun multi artisti de dincolo, că nu-i deranjează pirateria atâta timp cât muzica lor ajunge la oameni?
Nu, pirateria este furt.

Si totusi se practică. Pe scală largă, chiar...
Se fură si din buzunare. Uite, acum câtiva ani, nu multi, stăteam în statia de autobuz, la Universitate unde era o tarabă cu filme porno si muzică piratată. A oprit masina politiei. Un om s-a dus la masină si i-a pus un teanc de bani în mâna politistului.... si masina a plecat. Asta am văzut cu ochii mei!
Pirateria înseamnă foarte multi bani, este o industrie paralelă, si sunt oameni mari în spatele ei, sunt convins. Iar faptul că şi casele de discuri nu fac nimic spune ceva, nu?

Pe voi ca trupă va afectează?
Nu stiu, noi nu suntem piratati... Manelele si dance-ul sunt mai piratate. Oricum piratii au si ei acum o mare problemă, sharing-ul.
Albumul nostru era online pe un site, înainte de lansarea lui si se putea descărca gratis.

Si artistii din România nu încearcă să se lupte împotriva acestui fenomen ?
Ei nu au putere. Noi suntem mici, la mâna unor mamuti care profită pe seama noastră.
Noi am luat acum drepturile conexe pe 4 luni, 350 RON. Noi suntem Proconsul si am fost difuzati... ce să vorbim de altii mai mici? Dar bani se încasează.

E ceea ce zicea si Bănică. Artistii nu trăiesc din banii primiţi din albume ci cântând pe la nunti, botezuri...
Aşa e... Repet, banii sigur există, doar că nu ajung la noi si nimeni nu face nimic.
Organizatiile care ar trebui să ne reprezinte, sunt plătite din banii nostri si nu fac nimic !

Solutia?
Eu sunt un băiat care cântă la bas. Nu am solutii, decât muzicale. Sunt oameni in guvern plătisi din buzunarul meu, si în institutii specializate care ar trebui să vină cu solutii si nu vin.

Cu sigurantă aveti o săptămână excelentă, aveti un concert important la Londra în aceeasi săptămână în care ati ajuns în fruntea topurilor. E visul oricui, nu-i asa?
Katie: A fost o surpriză foarte mare. În ziua în care am aflat că am ajuns în top aveam
un concert acasă la noi, în Manchester, astfel că familia si prietenii ne-au fost alături în acel moment. Am avut un show pe cinste în seara aceea, după care ne-am îmbătat!
Tot săptămâna asta a iesit si albumul si e bine că avem cântări la Londra pentru că astfel oamenii încep să ne stie si piesele din album.

Cum vă descurcati cu succesul care a venit pe neasteptate peste voi?
Jules: Cred că abia acum ne dezmeticim si ne dăm seama de fapt de ce s-a întâmplat.
Anul acesta a fost nemaipomenit. Am călătorit prin lume, am cântat, lumea ne-a acceptat si ne-a plăcut. Stim că s-au spus si scris foarte multe lucruri bune despre trupă, desi noi nu am realizat aceste lucruri fiind foarte ocupati cu călătoriile si concertele.
Când am ajuns pe locul întâi si prietenii au început să ne felicite, abia atunci am realizat ce se întâmplă. Cu turneul ăsta nu prea am avut timp să ne gândim la trupă, nu am făcut decât să cântăm, iar acest succes a fost oarecum o trezire la realitate! Să fim pe locul întâi, e nebunie, nu-i asa? Nici prin vis nu mi-a trecut asa ceva prin cap...
Katie: A fost o mare surpriză pentru noi. Toată lumea ne felicita, dar noi fiind ba la Berlin, ba la Copenhaga, ba la Helsinki – nu prea ne-am auzit piesa la radio si nici nu am citit presa.

Te referi la „That’s Not My Name”, nu? Primul vostru mare succes...
K: Da. A fost destul de lung drumul până acolo... Am lansat primul vinyl la începutul anului în editie limitată, de 500 de exemplare pentru că doar atâta ne permiteam la momentul respectiv, nefiind semnati la nicio casă de discuri. Următorea lansare s-a bucurat de 1000 de copii si am insistat să ne ocupăm noi de artwork. După cum vezi ne-am miscat cam încet, iar până acum, la lansarea „That’s Not My Name” cu sigurantă sunt putini cei care ne cunosc ca si trupă.

Vă mai amintiti când v-ati zis că puteti foarte bine să faceti si bani din plăcerea voastră de a cânta?
K: Cam pe când organizam acele petreceri. După ce am cumpărat berea pentru prima
petrecere si eram faliti, ne-am zis că, din păcate pentru al doilea party, lumea va trebui să-si cumpere singură berea. Am cumpărat totusi berea si pentru cel de-al doilea chef si Jules a găsit un televizor vechi pe care l-a golit de partea electronică si a făcut o pusculiţă din el si pe care a
scris „Donatii”. Am cântat si a doua zi am deschis cutia si cât era acolo?
J: Cam 130 de lire...
K: Eram încântati, ne-am zis că ne putem plăti chiria, după care ne-am dat seama că
putem câstiga si ceva bani în felul acesta. Eram un pic reticenti totusi. Mai fusesem într-o trupă înainte de The Ting Tings si am avut o experienţă nu tocmai plăcută, asa că, nici pentru o clipă nu ne gândeam că o să suprevietuim în acest domeniu.

Versurile „That’s Not My Name” sunt inspirate din această experientă nefastă?
J: Da. Pe vremea aia scriam pentru moment, cum s-ar spune. Aveam ideile, intram cu ele în studio, stăteam cam două ore pe acolo, iar dacă în alea două ore nu iesea o piesă, abandonam ideea respectivă. La noi o piesă nu prea supravietuia mai mult de două ore. Dar dacă se întâmpla ca ideea piesei să fie bună, o luam si lucram la ea.
O astfel de piesă este si „That’s Not My Name”. Cam după cinci, sase luni demo-ul a ajuns la prietenii nostri care ne-au zis că piesa e foarte catchy, dar versurile sunt cam sumbre... Asa că am reascultat piesa si ne-am dat seama că ceea ce scrisesem trecea nevăzut. Eram foarte frustrati când casa de discuri ne-a lăsat baltă, nimeni nu răspundea la telefon, nimeni nu vorbea cu noi si eram foarte dezamăgiti pentru că în perioada aceea adunaserăm foarte multi prieteni care acum nu ne mai băgau în seamă. Asa că piesa reflectă cam tot ce simteam noi pe atunci. Iar interpretarea
lui Katie a făcut acele sentimente si mai evidente.

Piesa reflectă ce pare a fi mesajul albumului, anume a-ti controla destinul...
K: Am fost foarte liberi...
J: Da, desi a controla nu este cea mai potrivită expresie. O problemă în lumea muzicii este că multi vor să controleze, ceea ce e foarte gresit. Katie are mare dreptate cred... mai degrabă e vorba de libertate „Noi nu am stabilit un stil anume pentru Ting Tings, asa că dacă făceam o piesă nu puteam spune „hai să nu o folosim că nu prea sună a noi”, nu, am făcut-o dacă ne plăcea.” decât de control.
K: Este foarte ciudat că ajunsesem într-un punct în care nu ne păsa ce crede lumea despre noi, dar nu în genul că nu ne păsa opinia altora, ci în sensul că nu ne mai prefăceam să fim altcineva. Pur si simplu nu ne păsa dacă eram sau nu cool... Iar în momentul în care am făcut asta am devenit mai liberi si ne-am simţit foarte bine. Noi nu am stabilit un stil anume pentru Ting
Tings, asa că dacă făceam o piesă nu puteam spune „hai să nu o folosim că nu prea sună a noi”, nu, am făcut-o dacă ne plăcea. Suntem foarte deschisi.

Acest lucru se reflectă si în titlul albumului care e oarecum un răspuns ironic la faptul că ati fost numiti next big thing...
J: Îmi amintesc când începeam să contăm, să atragem atentia. Avusesem deja câteva
concerte iar oamenii ne-au văzut si au început să ne placă muzica. Dar au început să circule si povesti că noi am fi următoarea marea revelatie a muzicii, chestii de genul ăsta, iar noi eram socati pentru că nu luam foarte în serios ceea ce făceam. Asa că am scris câteva piese despre asta, „We Started Nothing” si „Keep Your Head”. Faptul că noi mai fusesem într-o trupă care nu a mers,
ne-a dat o oarecare înţelepciune, asa că acum cu Ting Tings nu ne mai păsa atât de mult de anumite lucruri ca înainte. Eram foarte liberi, exact ceea ce zicea si Katie mai înainte, iar brusc au apărut aceste comentarii despre noi, că vom fi marea explozie, fapt ce ne-a stresat. Tot ceea ce facem noi este să cântăm numai si numai din plăcere.
K: Nu am avut nici un plan de bătaie...
J: Dar uite că ironic din această întâmplare s-au născut câteva piese.

Aveti o relatie gen frate-soră? Vă protejati unul pe altul?
J: Da, cam asa e...
K: E mai degrabă ceva de genul, noi împotriva tuturor… Dacă avem o dispozitie proastă atunci discutăm despre asta. În cazul în care nu putem cădea de comun acord ce să repetăm, atunci rezolvăm discutia discutând despre asta. E mai bine asa, mai ales după experienta din trupa recedentă când dacă ceva mergea prost dădeam vina pe impresar si gata! Ne aliniam si găseam
pe cineva pe care să dăm vina, de obicei aceste persoane erau ori impresarul ori sunetistul... Acum suntem doar noi doi în trupă si suntem atenti unul la celălalt pentru că altfel nu ar functiona...
J:Si chiar nu ne străduim să fie totul bine, nu avem chestii de genul...
K: ...sesiuni de terapie!
J: Da, nu avem asa ceva! Să stăm ore întregi discutând si încercând să rezolvăm o problemă. Si asta se datorează în mare măsură si faptului că nu suntem stresati, nu mai avem asa-zisi prieteni care la nevoie te lasă baltă. Acum avem un impresar foarte bun, o casă de discuri bună si suntem foarte liberi în ceea ce priveste muzica noastră. De aceea si albumul acesta a fost
experimental pentru că nu am avut niciun fel de retineri.

Îti asumi oficial si rolul de producător,Jules?
J: Tehnic, da. Am produs acest album pentru că stiu să cânt la mai multe instrumente si cam stiu cu ce se mănâncă productia unui album. Dar nu sunt producător de meserie, nu as putea produce albumele altora, doar pe ale noastre. Katie a învătat să cânte la chitară abia de anul trecut, pe când eu cânt la chitară si tobe de ani de zile. Cred că naivitatea este un lucru mare în domeniul
muzical... Uite, Katie nu stie să cânte la tobe, asa că am cântat eu la ele, pe când Katie înregistra. Îmi dădea directii de genul bate mai tare! Habar nu aveam ce vrea să zică cu asta, dar totusi asta mă inspira.
Katie este o inspiratie desi nu e foarte bună la chitară sau tobe... Câteodată Katie după ce ascultă înregistrările vine cu observatii de genul e oke, dar de ce doar tobe?, sau nu ne putem lipsi de bas? iar eu încerc să fac acele lucruri, câteodată functionează, altădată nu. Deci amândoi contribuim la
productie...

Vă ocupati singuri de tot ce presupune un album. Acest lucru creează un sound mai închegat?
J: E chiar interesant ce facem noi, e o metodă mai putin ortodoxă... Când cânt la tobe, evident că ea e cea care trebuie să înregistreze, ceea ce este cam gresit... Suntem cam nerăbdători, nu suntem genul de oameni care au o idee pentru o piesă si care dacă nu sună bine să lucrăm la ea pânăsună bine. Noi lucrăm repede. Revenind la tobe, ar fi si alte variante să inregistrăm tobele, nu prin Katie ci, punând microfoane de jur împrejur sau ceva de genul. Dar
varianta asta simteam că nu funcţionează pentru noi.

Varianta acustică a piesei „That’s Not My Name” care se poate urmări pe Youtube este foarte diferită de cea care se dă la radio. Vi se pare eliberant să interpretati varianta acustică?
J: Da, ne place varianta acustică, dar poate nu ne reprezintă cel mai bine în momentul
de fată. Nu prea compunem piesele la pian sau acustic, avem ideea, intrăm cu ea în studio iar cum am mai spus, dacă nu iese nimic din ea în două ore, ne plictisim si o lăsăm baltă.
Totusi toate piesele sună bine si acustic asa că „am explorat” chestia asta prin mai multe concerte unde le-am cântat în varianta acustică. Oricum a fost o experientă nouă pentru noi, dar plăcută.

Pe album aveti o piesă acustică, în stil polka, „Traffic Light”. Spuneti-ne despre acea piesă…
J: Piesa asta am scris-o înainte de a ne apuca de album. Era o chestie pe care o făceam
cu Katie după ce am terminat-o cu trupa dinainte.
Dacă aveam o idee, pierdeam foarte multă vreme cu ea, iar asta ne-a ajutat să trecem peste perioada aceea. Era o singură chestie pe care o puteam cânta acustic, „Traffic Light”. Piesa am inclus-o pe album cam pe când aceasta era pe trei sferturi terminată. Am schimbat un pic refrenul
care era mai siropos, iar cum zicea si Katie, noi nu eram într-o stare „siropoasă”.
K: Am sabotat refrenul… am stricat piesa pentru a o face mai experimentală. E o chestie foarte interesantă cu piesa asta…Eu nu am vrut s-o cânt live pentru că mă gândeam că va „adormi” publicul pe care îl tinusem treaz cu un set de 25 de minute foarte energic. Jules era foarte pornit să
cântăm piesa asa că am cedat si când am văzut reactia publicului am rămas cu gura căscată… se făcuse liniste… I-am cam luat prin surprindere. De atunci cântăm piesa live de fiecare dată.

Piesa „We Walk” începe lent cu acel pian la intro după care explodează… De ce?
J: Nu există un motiv anume.
K: Asa ne-a iesit din moment ce am pus mâna pe pian!
J: Exact! Ne-am asezat într-o după-masă la pian si ne-am întrebat oare cum ar suna...
Stim să cântăm cât de cât la el, dar nu avem exercitiu... Cam într-o oră aveam linia melodică si l-am si sunat pe A&R-ul care era în vacantă si i-am lăsat un mesaj. Am cântat piesa la telefon, doar cu pian si voce.
Când a primit mesajul, ne-a sunat, era pe undeva pe o plajă, si ne-a zis că e înnebunit după cum sună. Ne-a împins practic în studio ca s-o înregistrăm.
Îmi place chestia asta a voastră, dacă o piesă nu sună bine în două ore, o abandonati… Dar cu „Great Dj” am sentimenul că suna bine chiar din primele minute, e foarte directă.
K: E o piesă ciudată, pe ea am învătat să cânt la chitară. E si prima piesă pe care am
făcut-o noi doi, ca trupă. Am stat mult prin Islington Mills care are cam 40 de studiouri, un club si o galerie de artă. Aici am si înregistrat albumul. Într-o zi l-am găsit pe Jules pregătindu-si tobele iar eu nestiind ce să fac am luat chitara lui în mână. Nu mai cântasem niciodată la chitară, Jules
mi-a arătat un acord pe care l-am cântat în următoarele cinci, sase ore, înnebunindu-l pe Jules. Mi-a zis să schimb nota, să cânt si altceva la chitara aia, dar cum eu habar nu aveam ce fac mi-am pus degetele gresit pe corzi la care el a strigat Great Dj.

Publicul din diferite tări reactionează în moduri diferite la show-ul vostru?
K: Nu, chiar nu. E o chestie foarte ciudată cu publicul... Noi am început cu un turneu
ce cuprindea cinci cântări, iar pe atunci de abia puteam să mânuiesc chitara. La primele concerte am cântat fără amplificatoare, până a venit sunetistul pe scenă si mi-a zis să le pornesc... Chiar dacă în primele concerte eram mizerabili, publicul a ales să ne placă încă din primele 30 de
secunde. Nu stiu din ce motive ne-a plăcut asa repede, nu am nicio idee...

„Shut Up and Let Me Go” este folosită în reclamele pentru Apple. Credeti că cei care vă descarcă muzica sunt influentati de acest lucru?
K: Habar nu am...
J: Reclama a început în State si a venit în Marea Britanie si Europa abia de curând. În State
a avut un impact major. „Great Dj” a prins foarte bine peste ocean, după care am avut si câteva concerte pe acolo, dar după ce a iesit si reclama am câstigat un public foarte mare.
Oamenii au văzut reclama si bineînteles că s întrebau cine e trupa care cântă… Acum albumul merge foarte bine în State.

Stiti de ce Apple a folosit piesa voastră pentru campania de publicitate?
K: Habar nu am. Am cântat la un festival din Texas, South By South West, unde se adună foarte multă lume. Am avut trei spectacole pe zi si erau peste 30 de grade, iar eu fiind o fată din nord aveam pe mine două rochii, colanti, un sacou si o pălărie imensă, asa că am lesinat pe scenă. Jules îmi spunea că nu voi putea cânta la showul care urmează pentru că nu arătam foarte bine. Am insistat totusi să mergem pe scenă. Am făcut-o si am cântat trei piese fără să stim însă că cei de la Apple ne urmăreau. Ne-au ales după acel spectacol, asa că a fost un accident plăcut.

Diferenta de 10 ani dintre voi înseamnă că ati fost influentati de muzică foarte diferită. Asa este?
K: Un pic, da, desi e cam ciudat pentru că atunci când eram la Islington cei care ne-au influentat erau cu vârste cuprinse între 16 si 60 de ani. Ne influentam unii pe altii. Cred că Jules a descoperit Talking Heads înaintea mea, de fapt chiar el mi i-a recomandat. La fel si Tom Tom Club. Nu cred că e vorba de vârstă, mai mult de stiluri muzicale. Eu am crescut cu muzica pop comercială, gen Backstreet Boys, iar Jules, din fericire, nu a prins perioada aceea fiind atunci trecut de adolescentă.
J: Ba nu, i-am prins, doar că nu am vrut să recunosc! Stii cum e, toti neagă că le place o piesă catchy, când colo mereu există una care să te prindă, care să-ti placă. Nici un prieten de-al meu care cântă în trupe indie nu ar recunoaste un astfel de lucru niciodată, precum nici eu.
Katie si cu mine suntem foarte entuziasmati, vrem mereu lucruri noi, suntem foarte deschisi, ceea ce e mare lucru. Nu ne-am impus bariere să încercăm să ne încadrăm undeva sau să ne limităm la un singur stil.

Sursa vostră de inspiratie o constituieatât trupele americane pe care le-ati menţionat adineauri cât si cele englezesti din anii 80...
K: Ne-au inspirat foarte mult The Smiths si Joy Division.
Deci oricine nu numai cei care s-au născut în anii 80 se pot regăsi în muzica voastră.
K: Da, ca si mine care m-am născut în 83. Îmi place la nebunie Joy Division, dar i-am
descoperit abia acum vreo doi ani, până atunci nici nu stiam că există. Atunci când cresti si începi să te învârti pe lângă oameni mai maturi descoperi aceste trupe.

Ati fost numiti de către NME Viitorul muzicii britanice. Unde vă vedeti voi?
J: Nu prea mă interesează. Încercăm să întelegem de ce toată lumea are nevoie de un motto sau de ce trebuie să te catalogheze sau să aibă un titlu în care vor să explice publicului cine esti tu... Până la urmă cine este publicul nostru? Cărui public se adresează NME oare, publicului lor sau publicului Ting Tings. Nu prea contează pentru noi dacă suntem sau nu numiti într-un fel sau altul, dar apreciez faptul că oamenii ne plac...
K: Dacă stai si-ti repeti continuu că esti cea mai tare trupă, cred că ai probleme serioase. Dacă am fi pornit cu ideea că vom câstiga milioane si vom ajunge cea mai mare trupă din lume nu am fi reusit niciodată! Nouă ne place să fim creativi si asa vom fi mereu indiferent că va fi la modă sau nu ceea ce vom face la momentul respectiv. Vom face muzică mereu.

Aveti foarte multe concerte în perioada aceasta. Le asteptati?
K: Da, abia asteptăm să ajungem la Glastonbury. De asemenea asteptăm să ajungem în Japonia, în State si Europa.

Care este cel mai bun lucru la un festival?
K: Te relaxezi.

Să ne asteptăm la un Ting Tings relaxat?
J: Nu si pe scenă (râde).
K: În niciun caz pe scenă, acolo suntem foarte activi. Un alt lucru bun legat de festival
este că o mulime îti cântă piesa alături de tine. E o senzatie foarte plăcută. Tin minte când eram si eu în public la concertul Gossip si urlam textul alături de ei, mă simteam la fel de bine parcă eram pe scenă.
J: Da, toti sunt dezlăntuiti, scăpati de stresul vietii cotidiene.

Traducerea si adaptarea: Gyurka Timea
Foto: Sony Bmg/Nova Music

Mă uit în presă si mă apucă isteria.
Atîta s-a bătut pe marea confuzie a domnului Kravitz făcută în concertul din 26 iulie la Bucuresti că risc greturi... „Avem nevoie de Ungaria pentru Revolutia Iubirii!... „
Mi s-a părut că s-a scos finut din imensa, matusalemica, jignitoarea gafă si a intrat în ceea ce asteptam cu totii… O nebunie de interpretare care a durat pînă aproape de miezul noptii...
Eu mai repede la minunea de prestatie m-as uita si-as lua-o la bani mărunti...
Chiar a fost perfect!... Desi Lenny ascult abia din trei în trei luni, iar admirator înfocat nu mă pot declara...De-ar fi primul care face această de-neiertat tîmpenie... Chestiuta stiti care este? Noi nu ne-am obisnuit că suntem încă la capătul Pămîntului în materie de evenimente (muzicale) si
că abia de doi-trei ani am început să intrăm pe hărti.
Avem pretentia să fim si salutati corect... E drept, nu îti trebuie lecitină ca să retii numele tărisoarei noastre dragi, dar nu poti condamna un om care sare din avion în avion... si din
cameră de hotel - în cameră de hotel, cum se scuza.Treaba asta cu tările e în mod cert un detaliu insignifiant.El vine să cînte, nu contează unde prea tare...
Sincer, la o scară mai mică sau mai largă, dacă as fi Lenny Kravitz... As uita la fel si nu mi-ar părea cine-stie-ce rău.
Vorbind despre ce-am putut să petrec cu fiecare por pe Cotroceni la sfîrsit de iulie... Oameni buni, MAGNIFIC!
Sunetul de-o acuratete genială (ce înseamnă să vii cu echipamente performante din afară… ), o ditamai trupă - corectă si talentată dintr-un capăt si pînă în celălalt (de neuitat solo-ul bateristului), un Lenny fix în bratele publicului...
Nu mai e nicicum tipul ăla de exaltare care m-a consacrat, din dătile trecute, cînd spun că Lenny Kravitz, live în Bucuresti, rămîne în top 3-ul celor mai bune concerte rock în România din 2008 pînă în momentul ăsta!
Dificil cu topurile cînd asteptăm ce-asteptăm în următoarele luni... Dar le dărîmăm noi si le reconstruim, nu-i bai!
Importantă în fond nu va fi vreodată muzica si spectacolul absolut, foarte auzit si foarte văzut, prezentat într-un 26 iulie perfect la Bucuresti, de acest print sugubăt al rock ‘n’ roll-ului.
Importante vor fi picanteriile si cît de neuitată mai e România în lume. E ca dracu’ de uitată si merită zău!
As fi luat de grav mofturos, dacă latru iarăsi cîteva rînduri despre cum -DIN NOU - pe stadionul ăla abia găseai trei sferturi ocupate, despre cum si astea trei sferturi erau compuse din variate, foarte nuantate, forme de cocalari (despre oamenii superbi pe care i-am întîlnit măcar cu privirea la
concertul ăsta... Poate în alte episoade ale serialului...), despre cum tot felul de malaci celebri în mass-media îsi înghesuiau cunostintele parsiv în destul de golul gazon A, generînd scandaluri jenibile cu cimpanzeii security, despre scena aia care îmi inspira necurătenie si Festivalul Berii
(cei din staful trupei au „lins” indignati cu mopul, curătînd diverse urme de murdărie, înainte de un pic întîrziata începere a show-ului, declansată finalmente pe la vreo 21:15)...
Blocajul meu de sinapsă vine cînd nu îmi pot scoate din minte că locatiile tuturor „momentelor de evadare” sunt într-o tară în care îmi duc viata asa cum mi-o duc, simtind ce simt. Cred că
trebuie să scap de detalii si să fiu mai detasat. În fond, din întreaga seară...Rămîn doar cu ce mi-a cîntat Lenny. Alte răutăti - le las pe stadion si le mai aduc ocazional aminte în vreo recenzie live.
Nu i-as uita deloc pe The MOOoD, care au făcut o deschidere destul de zvăpăiată, cu un Marius mai sărit ca oricînd (mă pierde întruna cînd cîntă versul ăla cu left, right, left, right, right, left... lectie de rapiditate si precizie vocală, nu glumă!) Si niste trupeti bucurosi să cînte. „Two Times” rămîne deocamdată cea mai clară creatie a lor. E important să iubesti să cînti si să lovesti în instrumente ca un îndrăgostit de sunet. Ei mi-au dat senzatia asta în noaptea trecută si, chiar dacă n-au avut parte de un public care să rezoneze (multe Rebelde în jurul meu care mimau misto-uri proaste la finalul mini-concertului indiotilor cu replici strigate gen Si? Ne spuneti si nouă cine sunteti acum?...), cred cu tărie că sunt pe drumul cel mai bun.
Se numeste onoare să fii opening act pentru Lenny Kravitz zic.
Rămîn încă speriat de lumea încă prea nepregătită pentru atîta futurism si atitudine concertistice. Treaba asta cu muzica a rămas încă pentru foarte multi o chestiune teribil colaterală.
Trebuie să mă simt ca un violonist de la Operă - hrănindu-mă cu utopii si cîntîndu-mi cu nebunie ariile.
Lenin, cum îl striga ironic pe Kravitz un fan nerăbdător, trebuie să revină! E musai!
...Sau mergem noi la el!

Artistul britanic Tricky, cunoscut pentru stilul vocal particular, soptit-ragusit, a declarat in multe ocazii ca scrie versuri gindindu-se ca vor fi cintate de o femeie. Tot Tricky a mai spus si ca mama lui (care a murit cind el avea 4 ani) vorbeste prin intermediul versurilor scrise de el.

Fost coleg al celor de la Massive Attack si Portishead, Tricky recunoaste ca i-ar placea sa cinte ca Janis Joplin sau PJ Harvey, insa nu poate, drept pentru care a colaborat de-a lungul anilor cu Alison Goldfrapp, Cindy Lauper, Alanis Morisette, Neneh Cherry sau Björk.

Tricky nu a reusit niciodata sa cinte ca PJ Harvey, in schimb a cintat cu PJ Harvey, pe single-ul "Broken Homes", aparut in 1998. "Polly este singura artista pe care o admir neconditionat" spune Tricky, care viseaza sa scoata un album intreg cu PJ Harvey.

Tricky va veni pe 26 noiembrie la Sala Palatului intr-un concert de doua ore care seamana mai mult cu un concert rock, pe scena alaturi de el urcind o trupa care are in componenta tobe, chitara, clape, chitara bas si backing vocals. Tricky a cerut la cabina o bucatarie si ingrediente sa gateasca singur si un antrenor de kick-boxing pentru orele imediat precedente urcarii pe scena.

Biletele costa 60, 80 si 100 de lei si se gasesc online – www.bilet.ro, www.bilete.ro, www.ticketpoint.ro , www.eventim.ro – si la Sala Palatului, Librariile Carturesti, magazinul Unirea, magazinul Muzica, Music Shop, precum si in retelele de magazine Diverta, Carrefour Voiaj, Germanos, Flanco si Flamingo Computers din toata tara.

Concertul este produs de Fundatia Phoenix.

www.phoenix.ro
www.trickyonline.com
www.myspace.com/trickola
www.knowlewestboy.com