Un asemenea eveniment, oriunde l-ai plasa în lume, are parte de o primire entuziastă. Toate aceste nume garantează excelenta muzicală de zeci de ani. Toti artistii sunt cunoscuti pentru calitătile lor, pentru unicitatea cu care au reusit să împartă un dar pe care l-au primit de undeva de deasupra. Pentru multi, reactia a variat de la surpriză la soc.
Marele cîstig (pentru că aici chiar nu ai ce pierde), este zîmbetul celor care si-au văzut preferatii si al celor care au descoperit noi favoriti. Să-i vezi pe oameni cît de bucurosi sunt să-l vadă pe Al Jarreau păstrîndu-si spiritul, s-o vadă pe Dianne Reeves uimită de un public uimit să o descopere, să-l vezi pe Monty Alexander dînd o nouă viată unor
piese precum «Fly Me To The Moon» sau «No Woman No Cry», o orchestră cu numele unui titan, cu forta si claritatea unui cristal.
Erik Truffaz a adus cel mai variat public, fiind aplaudat în picioare mai ales de cei care nu au apucat încă să-l asculte cu atentie pe Miles Davis. Ce bine totusi că Miles trăieste încă prin muzica celor care au urmat, dar si prin strălucirea celor care l-au avut alături.
John McLaughlin si Chick Corea sunt doar doi dintre cei care au colaborat cu cel la care se poate raporta o bună parte din
istoria jazz-ului.
La fel de bine John si Chick pot fi considerati inovatori, pionieri, deschizători de drumuri si de minti, descoperitori sau orice titlu de noblete care ne trece prin cap.
Acesti oameni au fost împreună la Sala Palatului, însotiti de incredibilul, inumanul, criminalul Vinnie Colaiuta, de Christian
McBride, cel mai valoros tînăr basist al momentului (în jazz, la 36 de ani esti prichindel) si de Kenny Garrett, un saxofonist
din vîrful ierarhiei, la fel ca si ceilalti patru colegi ai săi. Ei se puteau numi oricum, The Fabulous Five, The Jazz Dream Team, The Best Band You Never Heard In Your Life (vorba lui Zappa) sau oricum ne-ar dicta imaginatia.
La noi s-ar fi numit probabil DeLuxe, Turbo sau Klasse, oricum ceva ce vine de la o masină scumpă. Chick Corea,
initiatorul proiectului, a dat numele de Five Piece Band, ceea ce reflectă clar o calitate prezentă la toti artistii din acest „summit”: decenta. O formatie compusă din cinci muzicieni care si-au prezentat cu umilintă geniul. Cîtiva dintre cei care au tinut cursul istoriei jazz-ului au venit la noi pentru o lectie de tinută muzicală. Iar dincolo de talentul lor imens putem admira si lua ca exemplu caracterul lor, capacitatea de a se detasa total pentru a ne oferi ceea ce ei au mai scump: muzica. Nimic altceva decît muzică. Directă, complexă, solicitantă său înăltătoare, a venit din partea maestrilor, iar
pentru asta ne putem considera privilegiati. Au venit niste oameni care nu ne-au păcălit cu nimic, nu ne-au lingusit cu texte ieftine sau convulsii libidinoase, ci ne-au delectat cu arta lor desăvîrsită într-o viată total dedicată.
E adevărat că unii s-au întrebat de ce atîta «filozofie» pentru o muzică din care n-au înteles nimic. Dar stim bine că la noi cei care nu înteleg hulesc sau batjocoresc. Dar poate acum lăsăm cutumele si problemele «maselor» si ne gîndim că
într-adevăr n-a fost nicio mare „filozofie”. A fost un eveniment cum n-a mai fost în Bucuresti, fără sponsori (care se vor înghesui la viitoarea editie), fără prea mult TV, deci fără prea multe VIP-uri, organizat rezonabil, cu un „sold out” încă de la prima editie.
Mai contează că unii s-au trezit unde nu trebuia? Din cei 5000 de spectatori de duminică 26 octombrie, măcar jumătate s-au bucurat, iar asta ar trebui să încurajeze orice organizator de evenimente. Am avut si vom avea multe concerte,
de toate felurile, ceea ce nu poate decît să ne fie de folos. Poate astfel vom realiza diferenta astronomică de nivel dintre lumea muzicală autohtonă si lumea cu adevărat bună a muzicii. Dar această lectie de excelentă muzicală este absolut obligatory pentru orice om care, indiferent de gusturi, limite, angoase, fixatii sau neputinte are timp să se bucure de muzică, oricum s-ar umi ea. Mesajul Five Piece Band a fost ermetic, cel al lui Erik Truffaz a reflectat cel mai bine timpurile actuale, Al si Monty au adus căldură, Dianne a adus feminitate si din nou căldură, Count Basie Orchestra a adus acuratete si iată că avem tot ce ne trebuie pentru a defini puritatea muzicală, de 2000 de ani încoace. Acea definitie care
vine tot de deasupra si a dezvoltat civilizatia si calitatea umană. Acea vibratie care i-ar putea misca inclusiv pe cei cu creierele amortite de birouri urît mirositoare, dacă ar realiza că a merge la concert poate fi mai interesant decît a-ti număra banii.
Cele patru zile de muzică ne arată că a dezvolta si a păstra o traditie reprezintă o constructie care privilegiază si spală păcate. Dacă acest eveniment devine ceva normal, oriunde în lume, înseamnă că există oameni civilizati, uniti de pasiunea pentru muzică.

A sta de vorbă între patru ochi cu Jean Michel Jarre în livingul resedintei sale de pe Avenue Montaigne, a fi singura publicatie din Europa de Est selectată pentru o zi de interviuri promo la mult asteptatul DVD cu showul de la Beijing ? Usor ireal, chiar după consumarea evenimentului… la Paris, in primavara lui 2005. Ulterior, am mai avut ocazia sa dialoghez cu Jean Michel, de aceasta data telefonic, pe tema concertului de la Gdansk si, din nou, a mentionat speranta sa de a concerta in Romania. Sincer, era un subiect pe care nu am incercat sa il dezvolt prea mult intrucat eram oarecum resemnat cu ideea ca si artistul dar si spectatorul sunt excesiv de optimisti. Ma bucur sa recunosc ca am gresit : Jean Michel Jarre vine sa aduca o gura de oxigen Bucurestiului... pe care o tine pregatita pentru noi de aproape doua decenii.

După destui ani de la căderea comunismului, în România încă rezistă o legendă referitoare la un concert Jean Michel Jarre la Casa Poporului. Ati fost în ’90 la Bucuresti. Care este realitatea ?
Într-adevăr, am fost... Am ajuns însă atunci la convingerea că e un pic prea devreme. În acel moment în România era o mare controversă : este bine să se facă un concert în acel loc sau nu ? Putea fi interpretat superficial... să te servesti de o clădire asociată cu amintiri neplăcute pentru români cu riscul de a le face mai vizibile decât erau sau, opus, să arăti schimbarea. Eu sunt convins că s-ar fi impus cea de-a doua variantă si că ar fi fost o solutie bună de a arăta cu-adevărat schimbarea. Din respect însă, mi s-a părut firesc să mai astept. Acum însă mi se pare un moment mult mai bun, România are un recul vis-a-vis de istoria sa si ar putea fi un mod de a o revizita si de a arăta o Românie actuală în plină schimbare, în plină modernitate, atasată esentei sale populare...

Deci putem încă spera...
Cu sigurantă. Vreau să vă spun că venirea în România este una dintre dorintele mele cele mai dragi. Este o tară pe care o iubesc mult si care îmi arată o prietenie la care tin enorm. Primesc cu regularitate mailuri si scrisori de la oameni care se interesează de proiectele mele si asta mă impresionează, deci este un lucru pe care mi-as dori mult să îl fac si pe care îl voi face.

V-ati intitulat un disc “Revolutions”, ati concertat într-o tară, China, asociată cu ideea de revolutie, sunteti un revolutionar prin spectacole si muzică. Ce înseamnă pentru dumneavoastră cuvântul ‘revolutie’ ?
Are mai multe semnificatii. Revolutie înseamnă pe de-o parte ruptura si schimbarea, o ruptură si o schimbare dorite de un mare număr de oameni, deseori pentru a îmbunătăti lucrurile... de cele mai multe ori asta se speră, iar voi [românii – n.r.] stiti câte ceva despre asta si, pe de altă parte, revolutia semnifică revolutia solară, ciclul solar, faptul că istoria nu conteneste să se repete si că, în fond, există constante în umanitate, în fiinta umană si care fac să se regăsească din ce în ce mai repede datorită societătii, să se revină la acelasi lucru. Si vreau să spun prin asta că există constante în emotii si în ideile oamenilor, că nu se regăseste notiunea de progres... există notiunea de progres în stiintă dar nu si în emotii iar cuvântul ‘revolutie’ înseamnă că în fiecare ciclu, în fiecare epocă, există o nevoie de schimbare, o nevoie de evolutie. Revolutie înseamnă evolutie.

Ati stabilit câteva premiere concertând în China, tară în care destui artisti de marcă au capotat. Cum ati reusit ?
Cred în primul rând că, în ceea ce priveste China, trebuie să ai răbdare... si să lasi să se instaureze o încredere reciprocă. Am avut sansa să fiu primul artist international care am fost în China, în anii ’80, si lucrurile au mers bine atunci ca si la concertul pe care l-am făcut la sfârsitul anului trecut, bazat de asemenea pe încredere si pe respect reciproc. Apoi, mai este si faptul că, într-o anume măsură, este o tară ca si ale noastre, ca România sau Franta sau Italia, tări latine unde ne exprimăm mult cu ajutorul mâinilor, suntem volubili, vorbim mult, etc, etc... chinezii sunt si ei la fel, nu ca japonezii, sunt plini de căldură iar eu iubesc mult asta...

Ati vorbit în piata Tienanmen despre ‘libertate, egalitate, fraternitate’, sunteti ambasador UNESCO pentru tolerantă... adăugati muzicii valori umane universale. De ce-o faceti atâta vreme cât majoritatea muzicienilor contemporani par să nu fie interesati de aceste lucruri ?
Nu este o naivitate ci cred că exact opusul. Cred că mai degrabă naiv înseamnă să vrei cu tot dinadinsul să fii individualist, să nu te gândesti decât la tine... asta înseamnă finalmente doar un egoism prost plasat. Egoismul bine plasat înseamnă să împărtăsesti... si doar în aceste conditii poti ajunge să iubesti mai bine, să trăiesti mai bine si să simti mai bine. Si chiar din punct de vedere material, trebuie ca în ziua de azi să vezi lucrurile de o manieră globală. Ca să fiu franc, cred că turneele, indiferent de oras, dacă se rezumă la a vedea doar hotelul, orasul, etcetera... ce sunt întotdeauna la fel, nu mă interesează prea mult. Le fac pentru că deseori este singurul mijloc de a întâlni un public special, pe care îl respect si îl iubesc foarte mult, însă călătoriile în China, Egipt sau Africa sau America de Sud, de exemplu, reprezintă de fiecare dată aventuri umane si sunt anti-turism. Este un mod extrem de a întâlni oameni, de a lucra cu ei, cot la cot, astfel încât nu mai există nici francezi, nici chinezi, nici africani, este doar o gască, un comando în serviciul unui proiect care se va realiza. Deci asta este interesant si, în acelasi timp, pentru mine ca artist este o manieră de a fi un burete, de a absorbi culturi, a asculta sunete si a vedea imagini si astfel de a-mi hrăni aspiratiile. Deci, asa cum spuneam, este egoism pentru că nu te limitezi la a oferi ci primesti la rândul tău. Un egoism, evident, în sensul bun al cuvântului.

Muzica dumneavoastră este de neconceput fără componenta vizuală. Cum vă alegeti simbolistica vizuală pe care o utilizati în spectacole ?
Ca muzician, mi-am pus întrebarea cum as putea vizualiza muzica pe care o fac pentru că, în fapt, muzica electronică, spre deosebire de rock sau de muzica clasică, utilizează instrumente mai putin ‘sexy’. Să cânti două ore pe computere si sintetizatoare nu este foarte excitant asa că am încercat să mă gândesc la modul în care compozitorii de operă din secolul 19 lucrau cu scenografi, cu pictori, cu ebenisti, cu tâmplari, cu decoratori, cu luministi pentru a găsi prelungirea vizuală a muzicii pe care o doreau adusă pe scenă. Iar, în cazul meu, cu ajutorul instrumentelor moderne care sunt tehnologiile video, electronica, luminile, toate astea...

Si până unde vă implicati în conceperea si productia unui spectacol ?
Păi, foarte mult, pentru că în plan vizual eu creez toate ‘tablourile’, proiectez întreaga scenografie... în China am lucrat mult cu artisti chinezi, pictori, videasti, dar si cu colaboratori francezi.

Mi se pare că vizualul este pentru muzica lui Jean Michel Jarre ceea ce este textul pentru o melodie. Aveti studii de literatură comparată, ati scris în primii ani ai carierei texte pentru piesele altora. De ce ati renuntat ?
În primul rând, nu înseamnă că dacă esti muzician stii să si faci texte. Si să le si cânti. Să faci texte pentru altii este un lucru si să le faci pentru tine înseamnă altceva, că esti un cântăret, ori eu nu mă consider abolut deloc un cântăret. Am scris câteva în viata mea, însă asa cum ai remarcat foarte just... acum eu pendulez între pictură si muzică… deci imaginile si aspectul vizual sunt extrem de importante pentru mine si reprezintă în ceea ce mă priveste într-adevăr echivalentul textului pentru un cântec.

De la « Aero » încoace ati ales să lucrati în sistemul 5.1. Este mai ofertant ?
Când am decis să mă apuc de muzică electronică am plecat la drum cu ideea de a fi îmbăiat, scufundat într-un ocean de frecvente, într-un ocean de sunete, să fiu realmente înconjurat de ele. În perioada când lucram cu Groupe de Recherche Musicale, în studiourile de radio franceze unde experimentam, aveam peste tot în jurul nostru boxe. Nu era un stereo sau un mono, era un ‘multi-canal’. Iar pentru mine muzica, si în special cea electronică trebuie să întretină un raport senzorial, aproape sexual, cu sunetul. Si am fost initial foarte dezamăgit când am început să fac discuri pentru că am fost obligat să le fac în stereo. Când am înregistrat « Oxygene », eram înconjurat în permanentă de boxe si apoi trebuia să reduc totul la stereo iar pentru mine stereo-ul este ca si un ecran, sonor, plat, în conditiile în care tri-dimensionalul este important. Dacă ascultati pe cineva care interpretează un preludiu de Chopin la pian îl ascultati în 3D pentru că sunetul se reflectă datorită sălii si nu are nimic de-a face cu două boxe plasate în lateral. Si când datorită industriei cinematografice a apărut această idee de a democratiza, de a împărtăsi oamenilor sunetul multi-canal mi s-a părut o revolutie la fel de importantă ca trecerea de la mono la stereo. Si cum poti acum găsi un echipament 5.1 la 100 sau 200 de euro, totul a devenit suficient de democratic si accesibil...

Regăsim în muzica dumneavoastră de la note de jazz la colaborări cu DJ. Care este importanta deschiderii si a explorării pentru un muzician ?
Cred că, în prezent, pericolul pentru un muzician la început de carieră este să fie prizonierul unui val sau al unei mode. Ca artist, cred că ai ceva de spus si trebuie să o faci pe durata întregii vieti în cel mai bun mod posibil sau în cel mai putin rău mod posibil. Iar asta nu are nimic de-a face cu voga, cu modele, este altceva, este o traiectorie pe care încerci să o urmăresti. Ce încerc eu să fac este să ascult toate directiile posibile pentru a extrage în final ce mă interesează, din jazz, din clasică, din teatru, din cinema, din literatură, din întâlnirile pe care le ai în călătorii si toate acestea dau nastere, în fond, unei idei muzicale... este conversatia pe care o avem acum, este ascultarea unei bucăti de jazz sau de techno... si care se vor amesteca în minte si vor da nastere unei idei...

Unei revolutii...
Exact.

Va multumesc si sper să ne revedem în România.
Cu mare plăcere. Este cu-adevărat unul dintre proiectele pe care le tin în minte.

Emi Music
E foarte posibil ca unii să fi asteptat o revenire Queen, cu toate că nimeni nu s-a gîndit cum să-l
înlocuiască pe Freddy. E la fel de posibil ca multi să fi asteptat un album sobru, grandios, legat de orice revenire a unei formule sensibil modificate.
Ce s-a întîmplat în ultimii ani a reusit să împace majoritatea comunitătii care si-au făcut din Queen un altar sau măcar un refugiu al frumusetii muzicale.
Paul Rodgers, tăticul tuturor vocalistilor de rock, s-a alăturat celor doi care au decis să continue
povestea, Brian May si Roger Taylor si a completat formula unui supergrup. Nu a venit un nou vocalist la Queen, ci s-a format un grup nou, cu un nume nou.
Queen & Paul Rodgers a devenit una dintre cele mai clare oglinzi ale vremurilor de apogeu rock’n’roll, cînd Free,Bad Company sau Queen topeau arenele cu energia transpusă în riff-uri si refrene fără vîrstă.
Regruparea lor a fost primită cu reactii diverse, de la indignare pînă la lacrimi de bucurie. Toti cei trei sunt legende în orice carte despre rock si toti trei îsi confirmă cu bărbătie statutul. Vocea lui Paul nu s-a degradat, iar inspiratia celorlalti doi – nici atît.
Numai că e foarte posibil ca scopul întîlnirii lor în studio să fie usor diferit fată de ce asteptam. Alchimia a functionat, a iesit ceva frumos, mai degrabă eficient decît incendiar. Dar frumos. Si
curat. Nici vorbă de vreo umbră de dezamăgire.
Cum este albumul „The Cosmos Rocks”?
Este un produs care reflectă competentă si experientă, iar combinatia dintre cele două entităti este cît se poate de atractivă, cu piese care le decupează stilurile si le conferă un sound închegat deopotrivă. Adică Paul Rodgers rămîne un vocalist de rock, în timp ce de la Queen recunoastem amprentele conceptuale si groove-ul lui Roger, cel mai usor, interventiile lui May.
Piesele sunt destul de divers însirate, unele citează destul de clar din trecut, iar productia surprinde prin conturul nesofisticat. Corurile, temele de pian, accentele explozive si sunetele suprapuse pe zeci de canale au lăsat loc unor piese făcute de un grup de veterani care au rămas la fel de îndrăgostiti de rock. Rock-ul clasic. Iar acest lucru îl simtim încă de la prima piesă.
Ce altceva să cînte ei? Ce ar trebui să facă pentru a ne bucura? Să se cupleze cu un producător prost, dar la modă, pentru a scoate hit-uri în care nu crede nimeni?
Queen & Paul Rodgers are o sonoritate atît de personală, încît nu avem altceva de făcut decît să acceptăm sau nu, dacă ne place sau nu. Pentru că dimensiunea acestui produs nu se estimează prin numărul de single-uri lansate, ci prin ineditul si valoarea acestei întruniri. Ei au făcut ce au simtit, iar noi trebuie să respectăm acest lucru.
Cu sigurantă un concert de-al lor va rămîne fascinant în primul rînd datorită repertoriului clasicizat pe care-l au în comun. Cu toate aceste, „The Cosmos Rocks” nefiind un nou album Queen, ci primul
album de studio al grupului Queen & Paul Rodgers, va bucuraadmiratorii de ambele părti si cam asta e tot ce trebuie asteptat.
Cosmosul cu sigurantă vibrează si se extinde. Noi toti stim asta, mai ales Brian. Time to shine, gentlemen!
Berti Barbera

Universal Music
Se pare că s-a întîmplat ce trebuia atunci cînd este anuntat un asemenea eveniment.
Metallica au scos album nou, ceea ce echivalează cu o nouă invazie de fortă, un nou val de mîntuire peste rock-ul pervertit si slăbit de interese negustoresti. De la ei se asteaptă doza care să revigoreze un curent esential în povestea rock’n’roll. Sau măcar să păstreze blazonul destul de greu încercat în ultimii ani.
Numai că Metallica n-au produs o revolutie si nici n-au continuat terapiile de grup, pentru că
si-au dat seama că cel mai bun lucru pe care-l pot face este să reactiveze starea si sunetul care le-a adus cele mai multe ovatii, pe vremurile cele mai bune ale trupei.
Cînd ei au apărut, scena metal era o adevărată arenă în care pletosii se întreceau în riff-uri, viteză si ego. Au trecut anii, s-a scurtat si părul, s-a mai maturizat (foarte putin) si ego-ul. Apoi, gigantul pare să fi obosit. „Death Magnetic” este un semn clar că monstrul este foarte activ si poate ataca în fortă în orice moment.
Metallica redevine Metallica.
Noul album readuce dimensiunile sonore si textura albumelor din a doua jumătate a anilor ’80, marcat de detaliile noilor metode de productie. Bătaia inimii deschide albumul spre prima răbufnire.
Nicio piesă nu are durata sub cinci minute si ascultînd totul pînă la capăt, ne întrebăm cum vor reusi cei patru domni să sustină acelasi tempo în concert.
Presiunea albumului este într-adevăr puternică si aproape constantă. Riff-urile merg ceas, iar metrica pe alocuri progresistă intensifică puterea. Textele redevin metalice, cu temele-tip legate de moarte si traume.
E păcat că productia suferă de aceeasi problemă, datorată de mastering-ul distorsionat, metodă folosită abuziv si de alte trupe mari. Sunetul nu prea apucă să respire, iar frecventele nu lasă loc nici pentru cel mai mic spatiu.
Invazie fără nuante. Ciocan pneumatic. Nu este vorba de o greseală, ci de o optiune care avantajează produsul comercial, ne umple urechile, ne satisface nevoia de volum, dar din punct de vedere acustic a ridicat sprîncenele multor ingineri de sunet sau cunoscători. Se revine la formule care au avut efect „atunci”, dar cine le-a apreciat atunci le va recunoaste si le va aprecia din nou. E si foarte greu să nu te repeti cînd practic inventezi un stil. Reusită operatia de întinerire a vocii, cum de altfel au reusit mai toate metodele lui Rick Rubin de a redefini sound-ul Metallica pe vechile temelii.
Muzical a fost posibil. Indiscutabil, a iesit un disc bun. Metallica n-a mai sunat de mult cu atîta energie.
Să vedem peste cîtiva ani dacă „Death Magnetic” va deveni la fel de „clasic” precum „Lightning”, „Master” sau „Justice”. Sau dacă milionarii peste 40 de ani spun lucrurilor pe nume în acelasi fel ca
tinerii rockeri care visau gloria. Poate astfel vom afla dacă într-adevăr există tinerete fără bătrînete.
Revolutie nu e, dar toată familia Metallica e fericită.
Berti Barbera

Rod Stewart va lansa în curând o nouă colectie de hituri care vor fi incluse pe două Cd-uri, mai mult lansarea se va bucura si de o editie deluxe, cu trei discuri, al treilea fiind un Dvd cu 14 dintre cele mai cunoscute videoclipuri ale cântăretului din perioada 1977-1998.
Această colectie de hituri se vrea o rememorare a carierei artistului, iar piesele incluse sunt aranjate în ordine cronologică, pornind de la hiturile solo din anii 70 (“Maggie May” sau “You Wear It Well”), trecând la perioada petrecută la Warner Bros. (“Sailing”, Tonight’ s The Night”) si încheiind cu piese din perioada ‘80-‘90, precum “Infatuation”, “Some Guys Have All The Luck”, “Love Touch” sau “Forever Young”.
Colectia va mai contine atât cover-uri la piesele lui Tom Waits, „Downtown Train” si “Traubert’s Blues” cât si o piesă înregistrată în 1998 în timpul sesiunilor When We Were The New Boys si nelansată până acum, “Two Shades Of Blue”.

Noul album al Loredanei se numeste “Tzuchi” si poate fi descris printr-o avalansă de energie, ritmuri ametitoare, versuri ghiduse si multă culoare, adică în stilul gypsy punk.
Materialul adună melodii inspirate din cultura etniei rrome si care au fost concepute special pentru acest album.
Albumul înregistrat în SUA include titluri precum “Irrezistible”, “Tzuchi” sau “Gipsy Love” va fi disponibil în magazine începând cu luna noiembrie.

Human League a dezvăluit faptul că are de gând să lanseze un nou album, desi spun tot ei încă nu stiu cum va avea loc lansarea.
Momentan trupa, care nu a mai lansat niciun album din 2001 încoace, nu are contract cu nicio casă de discuri. „Abia asteptăm să ne lansăm albumul, dar metoda traditională nu ne mai este la îndemână... va trebui să găsim altă modalitate prin care albumul să ajungă la public”, a spus Joanne Catherall. „E destul de înfricosător dacă stai să te gândesti... noi făceam albumul, iar toată treaba o făcea altcineva, acum însă noi va trebui să facem tot, iar după cum se stie suntem foarte înceti si lenesi”, a mai spus cântăreata.
Însă până când albumul va fi lansat, Human League va sustine în Anglia, punctând orasele Glasgow (30 noiembrie), Liverpool (4 decembrie), London (8 decembrie) sau Manchester (10 decembrie).

Când spui Jojo te gândesti la ceva vioi, tineresc, frantuzesc si ceva foarte…roz, iar când o întâlnesti pe Jojo îti dai seama că asa si e. Descrierea îi vine ca o mănusă pentru că ea este vioaie, tânără, frantuzoaică … mai putin, dar roză cu sigurantă! (are o piesă “Roz” iar răspunsurile de mai jos au venit prin mail scrise cu roz !).
Jojo pe numele ei real, Alexandra Cătălina Ionescu s-a născut în urmă cu 28 de ani (22 aprilie 1980). Visul ei – ca al oricărei fetite, dealtfel – era să devină balerină, însă viata i-a rezervat un alt loc pe scenă, acela de actrită si cântăreată. Poate că ne e mai cunoscută ca actrită (datorită colaborarii cu Divertis) decât cântăreată, iar ca persoană mai putin spre deloc... Dacă doriti să o cunoasteti pe Jojo, persoana, nu artista, parcurgeti rubrica de fată, realizată 100% din întrebările voastre. Este o încercare reusită !

De unde Jojo? (Iulia Morar)
Jojo s-a născut când eu aveam vârsta de 14 ani si jumătate, înaintea primului spectacol cu trupa U-nite. Agentul meu din aceea perioadă a hotărât că voi avea un nume special pentru scenă. Citeam atunci o revistă pe care o puteti găsi si acum în anumite magazine,"Jeune et Jolie". Asa a apărut Jojo....Un nume de artist cu iz frantuzesc si parfum de tinerete fără bătrânete...

Nu prea te mai aude lumea cântând, mai mult te vede cu cei de la Divertis. Ce să înteleg, te-ai lăsat de cântat ? (nina y.)
Albumul meu "Perfect" a ajuns deja în magazinele de specialitate. Poartă numele noului meu single scris de Adi Sână, de la Akcent. Are o copertă roz, în spiritul mesajului optimist pe care îl transmite muzica. Sper să vă placă!

Ce e mai important pentru tine muzica sau actoria ? Si nu-mi zi că ambele... accept doar o variantă ! (marius l.)
Eu nu accept în schimb să aleg! Aleg arta. Aleg orice formă de exprimare pentru toate lucrurile minunate care asteaptă cuminti în sufletul meu să iasă la iveală. Teatru, muzică, televiziune, pictură....Aleg să mă exprim... Asa cum am făcut-o dintotdeauna!

Cum ai ajuns la Divertis ? (Raul)
Acum sase ani de zile Divertis se afla în căutarea unui personaj pentru serialul intitulat "Eu, tu, tăticu si tataia". Au organizat un casting la care am fost chemată si eu. Proba însemna citirea unui text alături de Toni Grecu si interpretarea unui personaj blond, natural, simpatic si naiv. Am reusit să o creionez pe Mimi după primele cinci minute. Si astfel am ajuns într-un loc minunat pentru artistii înzestrati cu simtul umorului, în mijlocul colegilor mei de la Divertis.


Ce te supără cel mai mult ? (Andreea Mihaiu)
Lipsa de sensibilitate. Si frigul...

Dacă de mâine ai putea s-o iei de la capăt ce-ai face ? (Mihaela)
Nu stiu. Tot ce ar vrea Dumnezeu. Ca de fiecare dată.

Ai practicat, ai practica sporturi extreme ? Care? (Flori)
Nu. Sunt o persoană extrem de prudentă. Sporturile extreme nu sunt pentru mine. Pentru mine extrem de interesante sunt cărtile. Prin ele poti ajunge datorită imaginatiei autorului să trăiesti aventuri extraordinare, fără a fi în pericol vreodată.

Ce nu ai face niciodată oricât de multi bani ti s-ar propune? (Oana Negru)
Nu stiu. Nu m-am gândit la acest lucru până acum. Pentru că am alte valori. Si pentru că eu mă încăpătânez să cred în continuare că oamenii sunt nepretuiti.

Spune-mi 3 dintre Cd-urile pe care le ai acasă... (Alex Bostan)
Carla Bruni -Quelq'un m'a dit, Alanis Morisette- Best of Alanis Morisette si Marilyn Monroe pentru totdeauna.

Cine/ce te-a făcut să te apuci de cântat ? (Miha)
Primul meu agent, Radu Fornea, m-a convins să fac parte din proiectul U-nite. Am acceptat pentru că am simtit că este un început de drum. Si asa a fost... Visul meu cel mai mare a fost să devin balerină. Am devenit cântăreată si apoi actrită. Interesant, nu?

Care este cel mai urât, dar si cel mai frumos lucru care ti s-a întâmplat de când esti în acest soubiz românesc ? (Levi L.)
Am avut parte de provocări pe care le-am acceptat ca parte integrantă din drumul pe care l-am ales. Mi s-au întâmplat mereu lucruri minunate si am avut parte de momente în care am simtit că a fi artist înseamnă uneori să dansezi cu îngerii. Urâtul, Răul este întotdeauna cealaltă jumătate a Frumosului si a Binelui. Lectiile de viată se scriu mereu cu lacrimi. Amintirile însă, sunt mereu frumoase. În mine există săli pline de oameni care zâmbesc, aplaudă si cântă. Oameni care m-au încălzit cu dragostea lor de artă si sublim si m-au ajutat să strălucesc asemenea unui diamant....Sunt răuri de diamante în mine...Iar celor ce mă ajutati să evoluez mereu ca artist vreau să vă aduc numai zâmbet si lumină...Pentru totdeauna!

Unde mergi de revelion ? (Ruxandra Alexa)
La Hong Kong. Frumos,nu?

Ai superstitii ? (Ari M.)
Nu sunt superstitioasă. Din păcate însă, mama mea este. Asa că, îmi creează teamă de cele mai multe ori. Atunci când ma întorc din drum, de exemplu.

Ce mai stii de cei de la U-nite, tii legătura cu ei ? (Elena)
Ne-am mai văzut întâmplător. Bart s-a căsătorit cu o femeie minunată, iar Miky e la fel de efervescent ca pe vremuri. Mi-as dori să facem un spectacol odata, ca niciodată.

Ce a însemnat pentru tine momentul Playboy ? E ceva la care ai visat mai mereu sau a fost mai degrabă o chestie care s-a întâmplat pur si simplu ? (Lavinia Amariei)
A fost un moment gândit de managerii mei din perioada respectivă. O strategie reusită pentru a crea unei Lolite imaginea de tânără femeie. Zâmbesc când mă gândesc la mine, cea de atunci. Îmi vin în minte versurile unui cântec celebru românesc care va fi mereu aproape de inima mea: "Prea tânără, prea pură/Prea blândă si prea dură/Halucinantă creatură...."