Nu pot începe relatarea despre ceea ce s-a întâmplat la Londra pe 2 şi 3 mai fără a vă atrage atenţia că sunt unul din cei mai mari fani NOFX, aşa că încă de la început vă rog sa-mi scuzaţi unele lucruri care pot părea exagerate la prima vedere sau subiectivismul de care voi da dovadă. Un lucru este sigur: abia aşteptam să-i văd din nou pe scenă pe Fat Mike, El Hefe, Melvin şi Smelly. Aşa că două zile din viaţa mea au avut ca destinaţie capitala Angliei, mai exact sala Shepherd's Bush Empire. Prima impresie pe care am avut-o la vederea locaţiei a fost că am rămas cu gura căscată, pentru că aveam în faţă una din cele mai frumoase şi spectaculoase săli de concerte în care am intrat vreodată. O sală construită în anul 1903, un music-hall tipic englezesc, care din 1953 până în 1991 a fost sediul principal al platourilor de filmare BBC, iar din 1991 a fost direcţionată către organizarea de evenimente muzicale. Stau şi mă întreb câtă lume de la noi din ţară ar lăsa să se desfăşoare un concert punk rock într-un asemenea loc care arată mai mult a muzeu. Răspunsul îl ştiu, aşa că mergem mai departe cu relatarea. Iniţial programat pentru o singură zi, concertul NOFX s-a ţinut în cele din urmă timp de două zile consecutiv, dintr-un motiv simplu şi anume că biletele pentru prima zi (în număr de 3000) s-au epuizat extrem de repede, iar cererile pentru a doua zi au fost la fel de mari. Aşa că a mai fost organizat încă un spectacol pentru a mulţumi pe toată lumea, inclusiv pe mine care am participat la ambele zile de show. Primii au urcat pe scenă Pour Habit din California care, sincer, nu m-au impresionat aproape deloc, după care The Flatliners din Toronto, despre care pot spune cam acelaşi lucru. Un punk rock extrem de simplu care nu a trezit interes foarte mare nici în rândul publicului care era prezent acolo pentru NOFX. Trupa care a mai încălzit puţin atmosfera a fost Snuff, o trupă din Londra care se vedea că era acasă, lumea fiind extrem de familiară cu ei, cântând de multe ori versurile alături de membri trupei. Muzica lor aduce foarte mult cu punk-ul englezesc de la sfârşitul anilor 70, iar piese precum Asshole sau Whatever Happened To the Likely Lads au fost primite de public cu o bere în mână şi cu un mosh pit destul de frumos în faţa scenei. A urmat ceea ce aştepta toată lumea. Nu ştiu exact cu ce cuvinte să descriu ceea ce s-a întâmplat pentru că aş părea subiectiv (dar am avertizat lumea asupra acestui lucru încă de la începutul recenziei, aşa că am tot dreptul...sic). NOFX sunt cea mai mare trupă punk rock din lume, iar la spectacolele lor găsim cam ceea ce există şi pe albume şi anume: energie cât să dărâme Casa Poporului, mult umor, multă bună dispoziţie, distracţie maximă şi punk rock cât să nu putem duce. În faţa scenei am văzut cel mai nebun mosh pit din viaţa mea şi chiar şi acum stau şi mă întreb cum se face că după concert nu a venit armata salvarii să culeagă „victimele”. A fost ceva de nedescris, cu un playlist pe care probabil nici cel mai mare fan NOFX nu s-ar fii gândit ca-l va asculta. Au fost primtre altele Linoleum, Franco-Unamerican, Bob Seeing Double at the Triple Rock, Idiots Are Taking Over, The Separation of Church and Skate, Bottles To The Ground, Murder the Government, What's The Matter With Parents Today?, Don't Call Me White, Leave It Alone, Lori Meyers, Reeko, Stickin in My Eye, Soul Doubt, Green Corn, iar la final piesa auto-biografică Theme From A NOFX Album. Două zile de punk rock maxim care au demonstrat încă o dată valoarea acestei incredibile formaţii californiene. Patru oameni trecuti acum de 40 de ani care fac asta de un sfert de secol şi se bucură de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Am tras o concluzie: aşa ar trebui să arate orice formaţie care vrea să ajungă departe în primul rând iubind sincer ceea ce face, iar în al doilea rând să semene cu NOFX. După 2 zile de concert cu NOFX în care totul a fost sublim nu am de cât un singur regret şi anume câ nu au fost 3 zile... So long and thanxs for all the shows...)