Hefe
Ţin minte că fiind la liceu (ani de zile în urmă) mergeam la diverse festivaluri de pe atunci dintr-un singur motiv: pentru că Altar erau pe scenă şi nu vroiam nicidecum să ratez cam singura trupă care era pe gustul meu din acea perioadă, plus că abea aşteptam să cânt alături de Andy piesele de pe The last warning sau Respect. Timpul a trecut şi despre Altar nu s-a mai auzit nimic o bună perioadă de timp până prin 2003 când au revenit pe scenă. De atunci se poate spune că a început o a doua parte din viaţa trupei care, ca orice formaţie mare, s-a reinventat şi a ajuns să sune (din nou) ca afară. Un nou album în 2006 Atitudine, iar acum am în mână un ep de 2 piese intitulat “Under Control”, o avanpremieră la noul material al trupei. Pe el găsim 2 piese Under Control şi Make Yourself Heard care lovesc cu forţa unui ciocan. Sound-ul duce spre hardcore-ul metalizat new yorkez a la Sick of it all sau Biohazard, iar producţia a fost pe măsură: Paul Opriş (Godmode) cel ce a produs albumul dovedeşte încă o dată că ştie să facă un album să sune. Ce pot să zic? M-a făcut foarte curios să ascult noul album atunci cand va apărea şi mă bucur că există asemenea trupe şi la noi. Aştept să zic aflându-mă la un festival pe afară: ”Ai cunosc pe băieţii ăştia, sunt de la mine din ţarp. Se numesc Altar”

(S-S Records, 2009)
Un chitarist englezoi excentric, foarte prolific în 11 ani de activitate - nimic nou. Versurile lui sunt de multe ori foarte critic-incomode în supra-realismul lor aparent naiv iar muzica, mai greu digerabilă dacă preferi soundul curat al lui Ducu Berţi or Justin Timberlake, ar putea, într-o lume care ar asculta ceva, iar nu cumpăra idei de marketing, să apară în Billboard Top 100, nu la subsolul ştiu eu cărei reviste de specialitate. Dar şi colegii lui Syd Barett de la trupa vocal-instrumentală Pink Floyd au reuşit să vândă în voie abia când povestea s-a întregit prin plecarea “dementului”. Am deci chiar mari emoţii să aflu dacă acest dublu LP garage-noise-psihedelic va vinde peste 10 milioane de unităţi şi câte Grammy’uri şi MTV Awards va lua.

Universal Music
Cu cît un album e mai convingator, cu atît mai mult este asteptat urmatorul.
Cale de zece albume Tori Amos ne-a provocat, ne-a bucurat, ne-a derutat si ne-a tinut în asteptare.
Daca o admiri, nu poti spune nicio clipa ca te-ai plictisit urmarind sau asteptînd.
Strategic sau nu, Tori a stiut dintotdeauna cum sa ne tina aproape, pastrîndu-si capacitatea de a ne surprinde.
Albume concept, recitaluri, toate în jurul vocii si a pianului, sursa permanenta de atractie.
Fara a fi dominata de vreo ambitie comerciala, a reusit sa-si contureze un stil, chiar daca asta înseamna aproape inevitabil manierism.
Iato acum detasata de orice canon, venind cu un nou set de piese bune, într-un program mai putin unitar, dar foarte personal. “Abnormally Attracted To Sin” nu încearca noi ape,
nici macar nu-si cauta albia, ci pur si simplu ne arata ca Tori Amos a trecut printr-o perioada în care a avut suficienta inspiratie pentru a scrie cîteva piese bune, nu neaparat în acolada vreunui concept.
Poate nici nu si-a dorit asta. Baladele simple si penetrante, pulsatia ritmica, varietatea instrumentala, drama, pacatul reflectat în aproape toate piesele ne indica un personaj framîntat de drame, care se confeseaza blînd si generos, intonat si variat, parînd a avea foarte multe de spus, daca ne uitam la durata albumului si la numarul pieselor.
De fapt, si cele mai recente doua-trei albume sunt cam la fel de lungi. Pe noul disc, lipsa fluiditatii este compensata de greutatea individuala a fi ecarei piese. Titlurile au fost eliberate imediat cum au fost concepute, în bunul obicei al artistului care nu face compromisuri, considerîndu-si productiile opere de arta care trebuie sa apara într-o stare cît mai putin alterata.
La intersectia dintre sex si putere, în umbra albumelor anterioare,”Abnormally Attracted To Sin” produce mai multe “little earthquakes” în loc sa provoace un cutremur masiv. Asta si pentru ca Tori Amos nu intentiona sa scoata un abum, fiind ocupata cu lansarea
cartii “Comic Book Tatoo”, cu pregatirea unui DVD de concert si cu scrierea unui
“musical” bazat pe o poveste victoriana.
Dar piesele s-au adunat si astfel a iesit un album pe care-l putem ordona în functie
de propria perceptie. Unul dintre putinele discuri pe care le poti asculta pe “shuffle”
fara teama de a pierde firul.
Schimbînd periodic ordinea, putem descoperi astfel noi detalii interesante la fiecare piesa.
Începutul nu trebuie schimbat, deoarece ”Give” parea cea mai potrivita pentru asta.
O parte din repertoriu ar putea fi adaptat la Broadway, cu tot cu interpret, care sta bine
în rol. Din pacate, exista o delimitare în ceea ce priveste directia pieselor. Pe de o
parte sunt piesele scrise si produse cu multa inventivitate, iar în cealalta parte stau cîteva titluri care sufera din diverse puncte de vedere.
Exista texte, abordari sau optiuni care nu reflecta nuantele si aluziile cu care Tori ne-a obisnuit. Iata cum generozitatea poate deveni un pacat.
Un plus de atentie la selectarea si editarea repertoriului ne-ar fi adus un album mult
mai intens si mai convingator. Poate teama de autocenzura sau dorinta de a oferi tot ce ai, tot ce simti au dus la aceasta inegalitate.
Mai bine apareau doua albume distincte.
Se poarta acum productia bine controlata calitativ, însotita de un bonus CD, care contine tot felul de parti B sau înregistrari inedite.
Sa nu dramatizam, totusi, e vorba de Tori Amos, un artist care munceste mult, îsi urmeaza insinctele si-si onoreaza atitudinea, iar noul ei album ramîne suficient de atractiv
si reprezentativ.

Mute/eMi
Sounds of the Universe, cea mai recenta creatie a celor de la Depeche Mode a iscat
imediat dupa lansare o groaza de controverse.
Mai întai au fost fanii formatiei, care s-au împartit în doua tabere: cea a celor care se bucura de un album al favoritilor si tabara nemultumitilor.
Apoi au fost criticii, care în marea lor majoritate au apreciat albumul, considerandu-l foarte bun.
Revenind la controverse, trebuie spus ca atat fanii, cat si cei care au ceva cutura muzicala stiu deopotriva ca Depeche Mode înseamna de cele mai multe ori tocmai controversa, iar aceasta pentru ca orice nou album al formatiei a reprezentat un pas într-o directie noua si întotdeauna surprinzatoare.
Asa este si cazul SotU. La prima ascultare, pentru o ureche cat de cat antrenata, albumul se plaseaza – ca sound – undeva între Violator si Ultra.
La urmatoarele ascultari, capata si o esenta fina de Exciter, dar pe parcurs devine evident ca este totusi cu totul altceva. Este acel ceva nou cu care defileaza întotdeauna DM.
Si pentru ca este vorba de noutate, în primul rand trebuie spus ca SotU este un album
“pozitiv”. Daca pana acum Depeche Mode ne-a obisnuit numai cu “black”, “pain”,
“condemnation”, “suffering” si tot asa, de aceasta data ne ofera o creatie luminoasa,
optimista. Atmosfera deschisa, limpede, se simte în primul rand datorita revenirii
la instrumentele analogice ale “copilarieiformatiei si mai ales prin modul în care sunt
orchestrate piesele. Se adauga apoi elementul care i-a bulversat pe multi – interpretarea.
Aceasta se produce într-un cu totul alt registru decat pana acum, Gahan combinand
celebra sa interpretare “baritonala” cu abordarea unor note mai acute. Practic, asta
s-ar traduce în limbaj comun prin faptul ca el canta undeva “mai sus” decat de obicei.
Si - trebuie spus – îi iese foarte bine.
Desigur, liniile melodice marca Martin Gore sunt foarte reusite, piese precum In Chains,
Wrong, Perfect, Jezebel si Corrupt fiind reprezentative pentru stilul DM deja consacrat.
Lor li se alatura Fragile Tension, Come Back si Miles Away/The Truth Is, semnate
de Dave Gahan, care a progresat vizibil în ceea ce priveste compozitia de la albumul
precedent încoace. E adevarat ca la versuri ar mai fi putut lucra un pic, dar eu unul ma
declar în egala masura multumit si încantat de ce a reusit deocamdata. Mai ales ca daca
nu scria nicaieri, nici cei mai infl acarati fani n-ar fi putut distinge care dintre piesele de
pe album îi apartin si care sunt semnate de Martin Gore.
Mai departe, trebuie spus ca ritmul albumului este în general unul bun, cu mentiunea
ca pe undeva pe la jumatate materialului i se poate reprosa ca pierde un pic din tonus.
Revine însa în forta cu piesa Peace – un extras pe single surprinzator pentru multi, dar
si alegerea logica pentru cei care înteleg cu adevarat “controversa” DM de care vorbeam
un pic mai sus.
Ca o concluzie, trebuie sa spun ca as recomanda SotU si unora care n-au ascultat niciodata DM, iar ca fan nu mi-ar fi deloc rusine. Asta pentru ca Depeche Mode nu
înseamna numai Personal Jesus si Enjoy the Silence pe care le auzim la radio.
Depeche Mode este în egala masura o experienta si un experiment ce merita toata atentia