Hefe
Ţin minte că fiind la liceu (ani de zile în urmă) mergeam la diverse festivaluri de pe atunci dintr-un singur motiv: pentru că Altar erau pe scenă şi nu vroiam nicidecum să ratez cam singura trupă care era pe gustul meu din acea perioadă, plus că abea aşteptam să cânt alături de Andy piesele de pe The last warning sau Respect. Timpul a trecut şi despre Altar nu s-a mai auzit nimic o bună perioadă de timp până prin 2003 când au revenit pe scenă. De atunci se poate spune că a început o a doua parte din viaţa trupei care, ca orice formaţie mare, s-a reinventat şi a ajuns să sune (din nou) ca afară. Un nou album în 2006 Atitudine, iar acum am în mână un ep de 2 piese intitulat “Under Control”, o avanpremieră la noul material al trupei. Pe el găsim 2 piese Under Control şi Make Yourself Heard care lovesc cu forţa unui ciocan. Sound-ul duce spre hardcore-ul metalizat new yorkez a la Sick of it all sau Biohazard, iar producţia a fost pe măsură: Paul Opriş (Godmode) cel ce a produs albumul dovedeşte încă o dată că ştie să facă un album să sune. Ce pot să zic? M-a făcut foarte curios să ascult noul album atunci cand va apărea şi mă bucur că există asemenea trupe şi la noi. Aştept să zic aflându-mă la un festival pe afară: ”Ai cunosc pe băieţii ăştia, sunt de la mine din ţarp. Se numesc Altar”

(S-S Records, 2009)
Un chitarist englezoi excentric, foarte prolific în 11 ani de activitate - nimic nou. Versurile lui sunt de multe ori foarte critic-incomode în supra-realismul lor aparent naiv iar muzica, mai greu digerabilă dacă preferi soundul curat al lui Ducu Berţi or Justin Timberlake, ar putea, într-o lume care ar asculta ceva, iar nu cumpăra idei de marketing, să apară în Billboard Top 100, nu la subsolul ştiu eu cărei reviste de specialitate. Dar şi colegii lui Syd Barett de la trupa vocal-instrumentală Pink Floyd au reuşit să vândă în voie abia când povestea s-a întregit prin plecarea “dementului”. Am deci chiar mari emoţii să aflu dacă acest dublu LP garage-noise-psihedelic va vinde peste 10 milioane de unităţi şi câte Grammy’uri şi MTV Awards va lua.

Nu pot începe relatarea despre ceea ce s-a întâmplat la Londra pe 2 şi 3 mai fără a vă atrage atenţia că sunt unul din cei mai mari fani NOFX, aşa că încă de la început vă rog sa-mi scuzaţi unele lucruri care pot părea exagerate la prima vedere sau subiectivismul de care voi da dovadă. Un lucru este sigur: abia aşteptam să-i văd din nou pe scenă pe Fat Mike, El Hefe, Melvin şi Smelly. Aşa că două zile din viaţa mea au avut ca destinaţie capitala Angliei, mai exact sala Shepherd's Bush Empire. Prima impresie pe care am avut-o la vederea locaţiei a fost că am rămas cu gura căscată, pentru că aveam în faţă una din cele mai frumoase şi spectaculoase săli de concerte în care am intrat vreodată. O sală construită în anul 1903, un music-hall tipic englezesc, care din 1953 până în 1991 a fost sediul principal al platourilor de filmare BBC, iar din 1991 a fost direcţionată către organizarea de evenimente muzicale. Stau şi mă întreb câtă lume de la noi din ţară ar lăsa să se desfăşoare un concert punk rock într-un asemenea loc care arată mai mult a muzeu. Răspunsul îl ştiu, aşa că mergem mai departe cu relatarea. Iniţial programat pentru o singură zi, concertul NOFX s-a ţinut în cele din urmă timp de două zile consecutiv, dintr-un motiv simplu şi anume că biletele pentru prima zi (în număr de 3000) s-au epuizat extrem de repede, iar cererile pentru a doua zi au fost la fel de mari. Aşa că a mai fost organizat încă un spectacol pentru a mulţumi pe toată lumea, inclusiv pe mine care am participat la ambele zile de show. Primii au urcat pe scenă Pour Habit din California care, sincer, nu m-au impresionat aproape deloc, după care The Flatliners din Toronto, despre care pot spune cam acelaşi lucru. Un punk rock extrem de simplu care nu a trezit interes foarte mare nici în rândul publicului care era prezent acolo pentru NOFX. Trupa care a mai încălzit puţin atmosfera a fost Snuff, o trupă din Londra care se vedea că era acasă, lumea fiind extrem de familiară cu ei, cântând de multe ori versurile alături de membri trupei. Muzica lor aduce foarte mult cu punk-ul englezesc de la sfârşitul anilor 70, iar piese precum Asshole sau Whatever Happened To the Likely Lads au fost primite de public cu o bere în mână şi cu un mosh pit destul de frumos în faţa scenei. A urmat ceea ce aştepta toată lumea. Nu ştiu exact cu ce cuvinte să descriu ceea ce s-a întâmplat pentru că aş părea subiectiv (dar am avertizat lumea asupra acestui lucru încă de la începutul recenziei, aşa că am tot dreptul...sic). NOFX sunt cea mai mare trupă punk rock din lume, iar la spectacolele lor găsim cam ceea ce există şi pe albume şi anume: energie cât să dărâme Casa Poporului, mult umor, multă bună dispoziţie, distracţie maximă şi punk rock cât să nu putem duce. În faţa scenei am văzut cel mai nebun mosh pit din viaţa mea şi chiar şi acum stau şi mă întreb cum se face că după concert nu a venit armata salvarii să culeagă „victimele”. A fost ceva de nedescris, cu un playlist pe care probabil nici cel mai mare fan NOFX nu s-ar fii gândit ca-l va asculta. Au fost primtre altele Linoleum, Franco-Unamerican, Bob Seeing Double at the Triple Rock, Idiots Are Taking Over, The Separation of Church and Skate, Bottles To The Ground, Murder the Government, What's The Matter With Parents Today?, Don't Call Me White, Leave It Alone, Lori Meyers, Reeko, Stickin in My Eye, Soul Doubt, Green Corn, iar la final piesa auto-biografică Theme From A NOFX Album. Două zile de punk rock maxim care au demonstrat încă o dată valoarea acestei incredibile formaţii californiene. Patru oameni trecuti acum de 40 de ani care fac asta de un sfert de secol şi se bucură de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Am tras o concluzie: aşa ar trebui să arate orice formaţie care vrea să ajungă departe în primul rând iubind sincer ceea ce face, iar în al doilea rând să semene cu NOFX. După 2 zile de concert cu NOFX în care totul a fost sublim nu am de cât un singur regret şi anume câ nu au fost 3 zile... So long and thanxs for all the shows...)

au fost alesi de managerii label-ului renaissance pentru o noua serie de compilatii, intitulata sidetracked. seria sidetracked a fost realizata pentru a arata si cealalta parte a formatiilor de muzica electronica, aceea de dJ set.
Primul volum al acestei serii, realizat de hecules & Love affair, va fi lansat în format dublu-Cd.
Primul disc contine mixul în sine, iar al doilea prezinta aceleasi piese, însa nemixate. Materialul va fi lansat pe 13 iulie, la label-ul renaissance.

se recupereaza dupa gastroenterita severa de luna trecuta si operatia de extirpare a tumorei canceroase de pe vezica urinara.
Cu toate astea, vestile excelente tot curg - "Tour of the universe" revine în Leipzig pe 8 iunie! ne rugam si pentru romania!

1. Oasis - Live forever
2. Oasis - Don’t look back in anger
3. Oasis - Wonderwall
4. The Stone Roses - I am the resurrection
5. Joy Division - Love will tear us apart
6. The Verve - Bitter sweet symphony
7. The Who - My Generation
8. Arctic Monkeys - I bet you look good on the dancefloor
9. The Clash - London calling
10. Oasis - Champagne supernova

a reusit sa vanda în Statele Unite, în prima saptamana de la lansare, mai mult decat orice alt album iesit pe piata anul acesta.
CD-ul a fost achizitionat în 608.000 de exemplare saptamana trecuta, potrivit datelor furnizate de Nielsen SoundScan.
"Relapse" este cel de-al cincilea album al lui Eminem, care debuteaza în varful topului US Billboard si primul lansat de cantaret din 2004 încoace.
Hip-hop-erul a detronat trupa Green Day, al carei album, "21st Century Breakdown", a cazut pe locul doi, cu vanzari de 166.000 de exemplare saptamana trecuta.
Albumul "Relapse" contine 20 de melodii, între care single-urile "We Made You", "3 AM" si "Crack A Bottle".

au lansat single-ul "Morsa". Este prima piesa în limba romana a grupului, dupa 7 ani.
Grupul Kumm a schimbat recent tobosarul - Domi a parasit trupa pentru a canta alaturi de Urma.
În locul sau a fost adus Paul Ballo, cu care The Amsterdams au înregistrat discul Adolessons, membru de baza si în proaspat semnatii cu labelul londonez de indie alternative - Go To Berlin.
Kumm se pregatesc intens zilele acestea pentru a înregistra noul album.

ceva mai special: materialul va cuprinde doar coveruri dupa piesele lor preferate!
Albumul se preconizeaza a fi lansat cel mai probabil dupa încheierea turneului de promovare al actualului LP - "Day and Age", turneu care îi aduce vara aceasta pe The Killers si la B’ES TFES T, pe 1 iulie, în cadrul "Zilei Zero".

pe care grupul îl ofera sub forma unui CD tuturor fanilor care iau parte la concertele incluse vara aceasta în turneul "Viva La Vida", este disponibil si pe site-ul oficial al trupei britanice, de unde poate fi descarcat gratuit. "LeftRightLeftRightLeft", albumul gratuit pe care Coldplay l-a lansat special pentru fanii care iau parte la concertele ei, poate fi descarcat gratuit de pe site-ul oficial al formatiei.
Primul concert unde publicul s-a putut bucura de noul material lansat a fost cel sustinut de Coldplay vineri, în Palm Beach, Florida. "Sa cantam live e ceea ce ne place cel mai mult", au declarat membrii formatiei. "Acest album reprezinta o multumire adusa fanilor nostri - oamenii care ne dau un motiv ca toate acestea sa se întample", au adaugat acestia.
Albumul "LeftRightLeftRightLeft" cuprinde noua piese live, care au fost înregistrate de-a lungul turneului "Viva La Vida", ce se va încheia în toamna, cu doua concerte pe care Coldplay le va sustine, pe 18 si 19 septembrie, pe Stadionul Wembley din Londra.

managerii casei de discuri si-au rugat fanii sa voteze cele mai bune piese lansate în aceste 2 decenii.
Rezultatele poll-ului, deloc surprinzatoare, claseaza pe primul loc, în topul celor mai bune release-uri Warp, piesa "Windowclicker" semnata de legendarul Aphex Twin.
Track-ul a fost lansat acum exact 10 ani, la Warp, si este considerat unul dintre cele mai importante materiale lansate de Aphex Twin.
Label-ul Warp a reusit sa reziste vreme de 20 ani, avand acelasi succes ca în primii ani de activitate.
Desi multe case de discuri s-au închis din cauza vanzarilor proaste, Warp a atras întotdeauna iubitorii muzicii electronice cu materiale semnate de artisti ca LFO, Flying Lotus, Chris Morris sau Atlas.

Universal Music
Cu cît un album e mai convingator, cu atît mai mult este asteptat urmatorul.
Cale de zece albume Tori Amos ne-a provocat, ne-a bucurat, ne-a derutat si ne-a tinut în asteptare.
Daca o admiri, nu poti spune nicio clipa ca te-ai plictisit urmarind sau asteptînd.
Strategic sau nu, Tori a stiut dintotdeauna cum sa ne tina aproape, pastrîndu-si capacitatea de a ne surprinde.
Albume concept, recitaluri, toate în jurul vocii si a pianului, sursa permanenta de atractie.
Fara a fi dominata de vreo ambitie comerciala, a reusit sa-si contureze un stil, chiar daca asta înseamna aproape inevitabil manierism.
Iato acum detasata de orice canon, venind cu un nou set de piese bune, într-un program mai putin unitar, dar foarte personal. “Abnormally Attracted To Sin” nu încearca noi ape,
nici macar nu-si cauta albia, ci pur si simplu ne arata ca Tori Amos a trecut printr-o perioada în care a avut suficienta inspiratie pentru a scrie cîteva piese bune, nu neaparat în acolada vreunui concept.
Poate nici nu si-a dorit asta. Baladele simple si penetrante, pulsatia ritmica, varietatea instrumentala, drama, pacatul reflectat în aproape toate piesele ne indica un personaj framîntat de drame, care se confeseaza blînd si generos, intonat si variat, parînd a avea foarte multe de spus, daca ne uitam la durata albumului si la numarul pieselor.
De fapt, si cele mai recente doua-trei albume sunt cam la fel de lungi. Pe noul disc, lipsa fluiditatii este compensata de greutatea individuala a fi ecarei piese. Titlurile au fost eliberate imediat cum au fost concepute, în bunul obicei al artistului care nu face compromisuri, considerîndu-si productiile opere de arta care trebuie sa apara într-o stare cît mai putin alterata.
La intersectia dintre sex si putere, în umbra albumelor anterioare,”Abnormally Attracted To Sin” produce mai multe “little earthquakes” în loc sa provoace un cutremur masiv. Asta si pentru ca Tori Amos nu intentiona sa scoata un abum, fiind ocupata cu lansarea
cartii “Comic Book Tatoo”, cu pregatirea unui DVD de concert si cu scrierea unui
“musical” bazat pe o poveste victoriana.
Dar piesele s-au adunat si astfel a iesit un album pe care-l putem ordona în functie
de propria perceptie. Unul dintre putinele discuri pe care le poti asculta pe “shuffle”
fara teama de a pierde firul.
Schimbînd periodic ordinea, putem descoperi astfel noi detalii interesante la fiecare piesa.
Începutul nu trebuie schimbat, deoarece ”Give” parea cea mai potrivita pentru asta.
O parte din repertoriu ar putea fi adaptat la Broadway, cu tot cu interpret, care sta bine
în rol. Din pacate, exista o delimitare în ceea ce priveste directia pieselor. Pe de o
parte sunt piesele scrise si produse cu multa inventivitate, iar în cealalta parte stau cîteva titluri care sufera din diverse puncte de vedere.
Exista texte, abordari sau optiuni care nu reflecta nuantele si aluziile cu care Tori ne-a obisnuit. Iata cum generozitatea poate deveni un pacat.
Un plus de atentie la selectarea si editarea repertoriului ne-ar fi adus un album mult
mai intens si mai convingator. Poate teama de autocenzura sau dorinta de a oferi tot ce ai, tot ce simti au dus la aceasta inegalitate.
Mai bine apareau doua albume distincte.
Se poarta acum productia bine controlata calitativ, însotita de un bonus CD, care contine tot felul de parti B sau înregistrari inedite.
Sa nu dramatizam, totusi, e vorba de Tori Amos, un artist care munceste mult, îsi urmeaza insinctele si-si onoreaza atitudinea, iar noul ei album ramîne suficient de atractiv
si reprezentativ.

Mute/eMi
Sounds of the Universe, cea mai recenta creatie a celor de la Depeche Mode a iscat
imediat dupa lansare o groaza de controverse.
Mai întai au fost fanii formatiei, care s-au împartit în doua tabere: cea a celor care se bucura de un album al favoritilor si tabara nemultumitilor.
Apoi au fost criticii, care în marea lor majoritate au apreciat albumul, considerandu-l foarte bun.
Revenind la controverse, trebuie spus ca atat fanii, cat si cei care au ceva cutura muzicala stiu deopotriva ca Depeche Mode înseamna de cele mai multe ori tocmai controversa, iar aceasta pentru ca orice nou album al formatiei a reprezentat un pas într-o directie noua si întotdeauna surprinzatoare.
Asa este si cazul SotU. La prima ascultare, pentru o ureche cat de cat antrenata, albumul se plaseaza – ca sound – undeva între Violator si Ultra.
La urmatoarele ascultari, capata si o esenta fina de Exciter, dar pe parcurs devine evident ca este totusi cu totul altceva. Este acel ceva nou cu care defileaza întotdeauna DM.
Si pentru ca este vorba de noutate, în primul rand trebuie spus ca SotU este un album
“pozitiv”. Daca pana acum Depeche Mode ne-a obisnuit numai cu “black”, “pain”,
“condemnation”, “suffering” si tot asa, de aceasta data ne ofera o creatie luminoasa,
optimista. Atmosfera deschisa, limpede, se simte în primul rand datorita revenirii
la instrumentele analogice ale “copilarieiformatiei si mai ales prin modul în care sunt
orchestrate piesele. Se adauga apoi elementul care i-a bulversat pe multi – interpretarea.
Aceasta se produce într-un cu totul alt registru decat pana acum, Gahan combinand
celebra sa interpretare “baritonala” cu abordarea unor note mai acute. Practic, asta
s-ar traduce în limbaj comun prin faptul ca el canta undeva “mai sus” decat de obicei.
Si - trebuie spus – îi iese foarte bine.
Desigur, liniile melodice marca Martin Gore sunt foarte reusite, piese precum In Chains,
Wrong, Perfect, Jezebel si Corrupt fiind reprezentative pentru stilul DM deja consacrat.
Lor li se alatura Fragile Tension, Come Back si Miles Away/The Truth Is, semnate
de Dave Gahan, care a progresat vizibil în ceea ce priveste compozitia de la albumul
precedent încoace. E adevarat ca la versuri ar mai fi putut lucra un pic, dar eu unul ma
declar în egala masura multumit si încantat de ce a reusit deocamdata. Mai ales ca daca
nu scria nicaieri, nici cei mai infl acarati fani n-ar fi putut distinge care dintre piesele de
pe album îi apartin si care sunt semnate de Martin Gore.
Mai departe, trebuie spus ca ritmul albumului este în general unul bun, cu mentiunea
ca pe undeva pe la jumatate materialului i se poate reprosa ca pierde un pic din tonus.
Revine însa în forta cu piesa Peace – un extras pe single surprinzator pentru multi, dar
si alegerea logica pentru cei care înteleg cu adevarat “controversa” DM de care vorbeam
un pic mai sus.
Ca o concluzie, trebuie sa spun ca as recomanda SotU si unora care n-au ascultat niciodata DM, iar ca fan nu mi-ar fi deloc rusine. Asta pentru ca Depeche Mode nu
înseamna numai Personal Jesus si Enjoy the Silence pe care le auzim la radio.
Depeche Mode este în egala masura o experienta si un experiment ce merita toata atentia

byron este o trupa pe care nu am descoperit-o înca sau nu suficient de bine. Si este mare pacat sa nu o facem... Cu siguranta va propunem sa treceti pe la un concert de-al lor, dar pana atunci îi avem si noi invitati, “live” în paginile revistei via întrebarile voastre.
byron este rock.
byron canta rock

Sa presupunen ca de maine trebuie schimbat numele trupei... Cum s-ar numi ea?
Justifi cati-va alegerea. (Laura Maris)
Haha, buna întrebare! Nu ne-am pus problema, pentru ca din momentul în care începi
cu un nume si apuci sa faci ceva, a-l schimba înseamna a o lua de la zero si nu are nici un
sens. Am ales numele byron (care se scrie cu b mic) pentru ca Dan Byron (cu B mare, ca sa facem diferenta) era initiatorul proiectului, cel mai cunoscut dintre noi si principalul compozitor.
Asa ca n-am plecat de la zero, dar a trebuit sa ne numim byron. Daca ar fi sa ne numim altfel, ar fi tot ceva scurt, dar ceva care nu ar crea confuzii pentru cautarile google, poate ceva unic sau fara sens clar. E clar ca o asemenea decizie necesita multa, multa gandire. Poate ne-am numi bairon, sa îmbinam specificul national cu ortografi a unica.

Spune-mi un pic povestea Dvd-ului vostru unplugged, pentru ca trebuie sa recunoastem ca este un lucru (usor) iesit din comun pentru scena muzicala din Romania.
Cum ati venit cu ideea? (ida)
Ideea a aparut, ca majoritatea ideilor fundamentale, la o bere, combinand nostalgiile
MTV unplugged-ice ale lui Dan, spiritual întreprinzator al managerului nostru Codrut si
nevoia de adrenalina a inginerului de sunet Victor Panfilov. Din momentul în care ei au realizat ca totusi ceva-ceva se poate face, a început nebunia din toate punctele de vedere. Pe scurt, odata porniti nu ne-a mai oprit nimic, desi au fost multe obstacole de depasit. Pe de alta parte, am senzatia ca povestea v-a fost spusa pe (foarte) larg într-un numar trecut din Sunete.

Anul trecut invitatii vostri la Acoustic Drama au fost Andries&P. Seling. De ce ei?
(Adriana)
Ne-am dorit niste artisti de calibru, cu prestanta si cu care sa putem comunica muzical
usor. Paula are o voce senzationala. Andries nu a acceptat nici o colaborare de genul asta
pana acum. Faptul ca ambii sunt prezenti pe disc (cu cate o piesa de-a noastra si cate una
de-a lor) e o onoare si o carte de vizita pentru noi, la început de cariera.

Sunteti multumiti de cum a fost primit Dvd-ul? (Vlad ionuT)
Da si nu. Probabil ca am învatat niste lectii din asta. Oricum, ma asteptam sa se vorbeasca mai mult despre el. Nu am gasit nici o recenzie, buna, rea, ceva acolo. Presa prefera interviuri sau (mai ales) comunicate de presa copy-paste.
Publicul este de fi ecare data foarte satisfacut de reprezentatiile unplugged, ceea ce ma face sa cred ca mesajul a ajuns totusi la ei.
Dificultatea e sa ajunga la cat mai multi. În tara destul de putini oameni stiu de noi si vin la concerte.
Suntem într-adevar la început de cariera, dar poate ne asteptam ca arderea etapelor la capitolul activitate sa se traduca si într-o notorietate mai rapida. N-a fost chiar asa, sau cel putin nu în acelasi ritm, sa zicem.
Se pare totusi ca vremea MTV unplugged-urilor a cam trecut. Lumea nu realizeaza cat de dificil si costisitor sunt de realizat si nu prea merita.

Pe net am dat de cateva ori peste: “Aproape imposibil de încadrat, muzica byron curge pur si simplu”…. Încadrati voi muzica byron, pentru ca voi o cunoasteti cel mai bine. (Radu Ifrim)
byron canta rock. Poate e alternativ, poate e adult, poate e intelectual, poate are influente
din foarte multe alte zone muzicale. Nu stiu, am auzit o gramada de etichete pentru noi.
Fiecare este corecta pentru cel care a pus-o. Eu personal nu vreau sa pun etichete – eu ascult muzica, nu subgenuri. byron este rock.
Mai departe fiecare e liber sa ne numeasca asa cum vrea, sa-si creioneze propria parere dupa ce ne asculta. Esential e sa se întample asta.

Fiecare dintre voi ati activat sau activati si în alte trupe, deci aveti un spate în muzica, cum s-ar spune. Cum s-au înteles spiritele, stilurile voastre atunci cand v-ati întalnit si ati format byron. Cum ati ajuns la stilul care sa va reprezinte pe toti? (alina simion)
Avem un posterior extrem de muzical. Nu a fost greu, desi nu putem spune nici acum ca toti din trupa sunt 100% de acord cu orice nota byron, dar ma îndoiesc ca exista vreo trupa în lumea asta incluzand muzicieni care gandesc identic.
Poate doar un one-man band. Din fericire putem sa ajungem la o întelegere stilistica, în primul rand, pentru ca Dan este cel care compune aproape toata muzica, el asigura omogenitatea.
Aranjamentele muzicale sunt facute ulterior împreuna, si scopul este un rezultat care sa nu fie nici banal, nici facil. Stilul nostru este mai mult decat suma abilitatilor fiecaruia dintre noi. Am avut norocul sa ne întelegem musical si sa ne completam reciproc destul de bine ca instrumentisti înca de la început si sa putem sa ne conturam un stil si un sound, sper, usor de recunoscut. Ne place ceea ce facem si asta ne-a tinut împreuna (pe cei care am ramas împreuna).
Presa/fanii/criticii au scris/vorbit frumos despre Forbidden Drama, l-au aplaudat chiar. Cum îl vedeti voi, cum îl puteti aprecia voi, cei care “l-ati facut”? (bodgan d.)
Îl vedem ca pe un prim album foarte bun, cu un sunet excelent si cu o identitate clara si
originala, dar si cu mici defecte. Dar noi suntem subiectivi.

Si daca byron nu ar mai fi... atunci ce ar fi?(alex)
Toti suntem muzicieni de cariera, nu putem de azi pe maine sa ne apucam de export-import.
Iar cand nooooi nu voooom mai fiiiii o sa fim capabili sa cantam si în alte formule, daca va fi nevoie. O si facem deja, unii dintre noi.

De ce Forbidden (Forbidden Drama)? (Mihai Banu)
Piesa titulara a fost considerata cea mai reprezentativa pentru ideea tematica a albumului,
si anume omul modern, alienare, stres, minciuni media etc. În societatea contemporana
micile drame cotidiene sunt interzise.

Un concert memorabil pe care o sa-l tineti minte si la 70 de ani... (anca)
Banuiesc ca vorbim de un concert de-al nostru!
Fiecare concert e memorabil în felul lui. Uneori pozitiv, alteori negativ. Cred ca, obiectiv vorbind, concertul înregistrat pe DVD-ul Acoustic Drama are sanse sa ne ramana cel mai mult în cap, fie si numai pentru stresul, logistica si lunile de munca ce i-au fost dedicate. Un concert într-o sala atat de mica si cu putini oameni, dar cu enorma energie. Cu toate astea, la 70 de ani s-ar putea sa ne amintim mai curand în ce pahar ne-am pus placa.

Cantati de ceva vreme, astfel ca puteti aprecia deja cam cat de educat este publicul
roman. Asa ca va întreb cat de educat este publicul, atunci cand vine vorba de
muzica, evident. (Vio b.)
Nu îmi permit sa fac judecati de valoare asupra publicului în general. Pot sa spun însa doua vorbe despre publicul nostru actual, care este predominant tanar, feminin, instruit si cunoscator de engleza (se întampla des ca publicul sa cante cel putin un refren întreg la concertele noastre).
Speram sa-l mai diversificam, pentru ca din punct de vedere strict statistic el nu e extrem de mare, chiar daca e publicul nostru preferat...

Planuri, vise, proiecte? (Tania)
Albumul 2 în toamna, plus alte surprize care pot aparea anul asta. Vise – sa traim decent
din ceea ce facem, sa avem un tobosar stabil si bun, sa avem notorietatea pe care o meritam, sa ajungem cam cat de sus poate sa ajunga o trupa care canta genul asta de muzica (e o diferenta între vise si iluzii).

Ce v-a dezamagit cel mai tare pana acum (ca trupa)? (lulu)
Dezamagiri exista pentru toti si nu e nimic iesit din comun fata de dezamagirile oricarui
muzician roman ajuns la un oarecare nivel. Sau nu neaparat roman. Discrepanta flagranta între efort/succes/venituri, dificultatea gasirii resurselor, dezinteresul celor care pot ajuta, conditia artistului etc. etc. Nimic special. Dar, desigur, cand „te faci artist’ stii la ce te înhami si stii si ca o faci în primul rand pentru ca îti place si pentru ca asta esti, pana în maduva oaselor, si nu merita sa-ti tradezi vocatia.

Pe langa cei mari, care evident nu sunt în întrecere unii cu altii, se are grija si de viitorul genului, prin promovarea spiritului concursului.”Shure Voice Competition” este un argumentul acest sens.
Un numar de noua tineri talentati din sapte tari îsi vor prezenta programul în fata unui juriu prezidat de cel ce va canta în seara de 14 la “Auditorium”, respective Solomon Burke!
Situatia însa de acum devine interesanta, pentru ca printre junii din SUA, Germania, Regatul Unit, Elvetia, Italia si Bulgaria se va afl a si o domnisoara de pe la noi, draguta, cocheta si mandra-n toate cele, dar mai ales în nume: Elena Mîndru (www.myspace.com/elenamindru).
Studenta din 2007 la “Academia de Muzica - Augustin Bena” din Cluj-Napoca, este prietena cu pianul si vioara, dar nu se cearta nici cu matematica sau informatica. La cei
doar 21 de ani norocosi (black-jack, nu?) împliniti de curand, stapaneste engleza
si o “dovedeste” cu un certificat de Cambridge.
Va avea nevoie cu siguranta si de asta pentru a convinge juriul de la “Petit Theatre” cand în 13 iulie între 19.30 si 19.40 (deh, precizia si punctualitatea sunt calitatile cele mai apreciate în Elvetia...) va avea ocazia sa interpreteze o piesa la alegere si una impusa. În cazul în care intra în finala, ceea ce evident îi dorim, va avea la dispozitie 15 minute cu 2 piese la alegere si o a treia impusa dintre: “I Get a Kick Out of You” (Cole Porter) sau “Nica`s Dream” (Horace Silver).
Asadar 14 iulie, de la 18.15 pana la 19.00 – acestea sunt coordonatele temporale ale
finalei. Daca Elena s-ar multumi acum, înainte de înfruntarea vocala cu un silver, fara Horace, nu am de unde sa stiu... dar poate voi fi prin zona si voi simti asta din privirea ei...
Oricum, mi-am propus sa ajung anul acesta în Tara Cantoanelor, iar posibilitatea de a vedea o romanca angrenata într-un concurs mi se pare un bonus incitant. Acum cativa ani am auzit prima data numele de Seling cand a cantat în deschidere pentru Chick Corea. Desi ceea ce face astazi Paula e la mare distanta de jazz, starea de spirit si dorinta de a canta asa ceva cred ca le pastreaza cu sfintenie în continuare. Sper ca viitorul sa-i rezerve multe oportunitati valorifi cate Elenei si lipsa în mare masura a compromisurilor.
Cei ce vor consulta programul evenimentului (www.montreuxjazz.com) vor vedea ca în
perioada 12-14, adica de la repetitii pana la decernare din punctul de vedere al Elenei, se
vor perinda pe cele doua scene: Bill Laswell, Marianne Faithfull, Mc Coy Tyner, BB KING, George Benson, Lee Ritenour, John Scofield si “presedintele” Solomon.
Dupa cum stiti, în aceasta tara mai mult decat curata si pedanta se poate merge si pentru altceva decat ciocolata si prestatii submediocre ale nationalei de fotbal; e “doar” o problema de timp, bani si dispozitie, nu? Pentru cei ce nu vor ajunge, ramane o alternativa de neratat între 16 si 19 iulie - Garana.

Se apropie! Vine! Între 3 si 18 iulie are loc editia a 43-a a festivalului de jazz de la Montreux.
Cam ce reprezinta "La Scala" pentru opera este si localitatea de pe malul lacului Geneva pentru jazz.
Practic, acolo este o "Mecca", cu doua sali :"Auditorium Stravinski" si "Miles Davis Hall".
De foarte multi ani, campionii mondiali într-ale sunetor fi ne îsi dau întâlnire acolo. Chiar daca exista surprize
Motorhead-iene sau Alice Cooper-esti, locul ramâne un sanctuar pt Jazz Champions League.