Interviul fulger de mai jos a fost realizat în iunie, 2009, înainte ca trupa The Charlatans să ajungă în România la Bestfest. Am sta de vorbă cu tobarul trupei, Jon Brookes, cel care ne-a dezvăluit că se pregăteşte un nou album The Charlatans.

Suneţi cam ocupaţi în perioada aceasta a anului, mă refer la concerte aici. Cum faceţi faţă?
Facem faţă pentru că este o plăcere să lansezi un album după care să porneşti în turneu. Este profesia mea şi atunci îmi face plăcere să fiu pe drumuri, să avem concerte.

Cum este viaţa în turneu? Nebunie?
Este, este şi nebunie, dar este şi foarte frumos. Încercăm să ne facem treaba cât mai bine, să fim cât mai serioşi, să susţinem concertele şi să ne odihnim cât mai mult.

Sunteţi ocupaţi până-n pe la sfârşitul lunii octombire când se termină turneul în America de Nord. Ce se întâmplă după? Un album nou, ceva …?
Cu siguranţă! După ce turneul se termină ne vom apuca de un nou album pe care îl vom termina la anul. După octombrie o să punem la punct unele detalii, ca de exemplu unde să-l înregistrăm.

Deci să fim cu ochii în patru că vine al unsprezecelea album Charlatans…
Daa.

Să ne întoarcem un pic în 2008 la momentul lansării “You Crossed My Path”, lansare care a fost cam neobişnuită. L-aţi dat la descărcat gratuity pe site-ul unui post de radio (XFM). Spune-mi un pic despre decizia luată…
În ziua de azi toţi au muzică în I Pod-uri, oamenii îşi încarcă muzica peele. Deci cam pentru asta am făcut acest lucru.

Vânzarea Cd-urilor a fost afectată?
A fost, evident ca a fost afectată, dar ne-am şi aşteptat la acest lucru.

Şi aţi mai face acest lucru încă o dată? Să zicem la următorul album…
Nu, nu am mai face acest lucru. L-am făcut şi gata.

Deci a fost o chestie care s-a întâmplat o dată în viaţă…
Da, dacă am face din asta obişnuinţă nu am mai avea cu să ne hrănim (râde).

20 în muzică, 10 albume, cifre foarte frumoase pentru o trupă a zilelor noastre. Secretul?
Fii tu însuţi, defineşte-ţi propriul drum pe care să-l urmezi. Evident că publicului nu-i va plăcea absolut tot ce realizezi pe plan muzical, dar oferă-le oamenilor şansa să te descopere, să descopere partea care le place la tine.

Este foarte adevărat ceea ce ai spus, că nu poţi face mereu ceva care să fie pe placul tuturor. Cum vezi tu evoluţia The Charlatans de la “Some Friendly” la “You Crossed my Path”?
Când am început ca trupa nu ştiam noi foarte multe, dar am învăţat foarte repede. Acest lucru se întâmplă la foarte multe trupe, dealtfel. Am evoluat repede şi pe mai multe planuri. De exemplu, la început scriam piesele singuri, pe parcurs am “învăţat” să le scriem împreună, să le discutăm. Perioada de la “Some Friendly” şi până acum a fost şi continuă să fie o călătorie frumoasă. Am evouluat în multe feluri, să ştii.

Este ca într-o căsnicie, oarecum.
Exact, este ca o relaţie. O relaţie de lungă durată.

Eşti într-o trupă de ani buni aşa că eşti în măsură să răspunzi la întrebarea dacă este mai uşor să înfiinţezi o trupă în ziua de auzi decât acum 20 de ani când aţi făcut-o voi.
Când am apărut noi era altfel. Să fii într-o trupă pe vremea aceea era totul, ne doream extrem de mult să fim într-o trupă. În ziua de azi poţi avea o trupă şi să faci şi altceva pe lângă. Deci pot spune că da, e mai uşor în ziua de azi.

Un sfat pentru cei care sunt la început de drum în muzică?
Ştii emoţia aceea pe care ţi-o dă un album bun la prima audiţie? Să încerce să facă un astfel de album care să le dea altora acel sentiment de emoţie.

Alege un singur cuvânt pentru a descrie anii petrecuţi în The Charlatans.
Surpinzător.

Matador Records
Sonic Youth sunt de aproape 30 de ani una din cele mai respectate şi importante formaţii din New York. Publicul lor este foarte variat având în vedere amalgamul de stiluri ce se găseşte pe albumele lor. Există piese pop, piese noise sau rock alternativ, există piese devenite hituri pe Mtv şi în acelaşi timp putem găsi piese care nu ar intra în nici un playlist ale vreunei televiziuni sau ale unui post de radio comercial. Odată însă ce v-au câştigat încrederea aveţi tendinţa de a-i urma orbeşte şi a aştepta cu interes noile lor albume. The Eternal este cel de al 16-lea album din istoria trupei new yorkeze şi continuă în aceeaşi notă. Există piese ce abia depaşesc două minute („Sacred Trickster”) şi totodată piese ce ajung până aproape de graniţa de 10 minute („Massage the History”) toate însă în aceeaşi notă caracteristică albumelor Sonic Youth.
Un album prin care cei de la Sonic Youth duc mai departe ceea ce au început acum ani ce zile adica „good rock n roll”, un album care îi va face pe cei care abia acum fac cunoştinţă cu trupa să întrebe în stânga şi în dreapta de unde pot face rost de albumele vechi ale acestei formaţii unice care chiar dacă are în componenţă membri de vârsta părinţilor noştri, rămâne mai cool decât mulţi dintre noi vom fi vreodată.
5 STELE HEFE

Warner Music
Am făcut cunoştinţă cu această trupa londoneză acum vreo doi ani când aproape ameţit de reclama care se făcea în jurul ei prin revistele de specialitate din Mare Britanie am hotărât să mă documentez şi să-mi fac rost de albumul de debut al celor de la Gallows intitulat „Orchestra of Wolves” apărut în 2007. Acest album a fost totodată cel care a atras atenţia lui Brett Gurewitz chitaristul trupei Bad Religion care i-a semnat imediat la propria casa de discuri Epitaph Records distribuinudu-i astfel şi peste ocean. Un asemenea început de carieră a făcut ca toţi ochii să se îndrepte spre acest al doilea material Gallows intitulat „Grey Britain”.Un album care continuă linia începută în 2006 cu un amestec de punk –hardcore –metal mult mai bine pus la punct de această dată. Piesele sunt foarte directe iar vocea aproape urlată lui Frank Carter este în continuare partea ce face diferenţa între Gallows şi restul de trupe de gen. „Grey Britain” are13 piese produse excelent de Garth Richardson cel care în trecut s-a ocupat şi de Rage Against the Machine sau Red Hot Chilli Peppers. Albumul probail este cel mai bine descris de chiar cei din trupă care afirmă despre el: “Britain is fucked. Grey Britain is all about what's going on socially, politically and economically in the UK and how it affects us.”
4 STELE HEFE

Un adevărat portal al fenomenului rockabilly. Rockabilly este unul dintre primele stiluri de muzică rock‘n’roll ce a aparut la începutul anilor 1950 în Statele Unite, ca o combinaţie între muzica cântată de negri şi muzica country, respectiv stilul blues şi ritmul country. Termenul „rockabilly” este o combinaţie între termenii/conceptele „rock‘n’roll” şi hillbilly, acesta din urmă făcând trimitere la muzica country, adesea numită muzica hillbilly în anii 1940 şi 1950. Influenţele asupra stilului rockabilly sunt stilurile de muzică western swing, blues, boogie woogie şi jump blues. Originile curentului rockabilly provin în primul rând din sudul Statelor Unite.

vor lansa un nou album spre sfârşitul anului, mai exact pe data de 15 septembrie. Din comunicatul de presă emis de americani aflăm că numele noului LP este “Hot Sauce Committee Pt. 1” şi cuprinde colaborări cu artişti precum Nas şi Santigold.

După mai bine de 20 ani petrecţti alături de Sepultura, Igor Cavalera a adoptat un stil total diferit, dând naştere proiectului Mixhell. Trecerea de la thrash metal, stil care l-a consacrat, la electro a fost una foarte fericită pentru Igor Cavalera, iar în numai trei ani Mixhell a pătruns în universul electro, devenind una dintre cele mai apreciate trupe din Europa.
Aşadar dacă sunteţi curioşi ce înseamnă Mixhell şi mai ales, cum a intrat fostul tobar Sepultura/Cavalera Conspiracy în industria muzicii electro, puteţi citi interviul de mai jos.

Cum a luat naştere Mixhell?
Mixhell este o idee pornită de mine şi soţia mea, Laima. Suntem foarte mândri pentru că acum cântăm peste tot în lume.

Când ai devenit interesat de muzica electronică şi care ar fi punctele forte al acestui gen muzical?
Întotdeauna sunt în căutare de muzică nouă. În muzica electronică muzicienii şi producătorii sparg bariere, asta m-a fascinat de la început. Mult mai bine decât cu trupa. Am ajuns într-un punct în care vreau să cânt doar cu oamenii pe care îi iubesc, adică soţia mea, fratele, nepoţii şi copiii.

Ce echipament foloseşti pentru Mixhell?
Folosim programe ca Protools şi Batery. Tobele le înregistrăm cu Roland Electronic, plus avem sintetizatoare MS 20. Live folosim un mix de tobe acustice şi electronice cu trei aparate pioner 1000, Akai MPC 500 şi paduri kaossilator.

Te consideri o persoană mult mai deschisă decât în vremurile Sepultura?
Nu chiar. Întotdeauna am avut o minte deschisă, ce pot să spun este că acum experimentez mai mult ca niciodată.

Dansezi pe scenă?
Reacţionăm împreună cu publicul, câteodată dansăm, câteodată îi îndemnăm pe alţii să o facă. Noi ţinem publicul în priză cu piesele pe care le băgăm.

Cum a rămas cu pasiunea ta despre fotbal? Ştiu că eşti un fan înfocat al echipei Palmeiras? Încă le urmăreşti meciurile atunci când eşti în turneu?
Îmi place foarte mult fotbalul. Cea mai mare mulţumire este să îmi duc copii pe stadion, aşa cum făcea şi tatăl meu.

Ce se întâmplă cu Cavalera Conspiracy, veţi avea concerte în vara lui 2009?
Avem câteva concerte programate.

Ce părere ai despre ultimul vostru disc?
Îmi place foarte mult albumul mai ales pentru că l-am realizat împreună cu fratele meu.

Ceva planuri pentru unul nou?
Avem în plan un nou album plus câteva mixuri cu Mixhell.

Ce trupe te-au impresionat atât de tare încât ai decis să te apuci de muzica electronică?
LCD Soundsystem, Soulwax şi Africa Baambata.

Concertul Placebo organizat de One Event pe 21 iunie la Romexpo a fost o confirmare pentru fanii trupei că noua formulă Placebo şi reţeta noului album sunt o combinaţie de succes. Un concert foarte alert şi fără căderi de intensitate, emoţie vizibilă din partea fanilor şi bucăţi întregi din concert susţinute de aceştia, sutiene care zburau periodic pe scenă: acestea sunt numai câteva din ingredientele celui de-al doilea concert susţinut de Placebo în Bucureşti. Revista 'Sunete' s-a întâlnit cu Steve Forrest (SF) şi Stefan Osdal (SO) înainte de concert.

Sunete: Revista noastră se cheamă 'Sunete', voi ce sunete aduceţi în turneul actual Placebo?
SF: Personal, îmi place să aduc un sunet cutremurător în orice fac, atât cât îmi permite bateria şi dinamica de scenă, şi chiar atunci când este vorba de un groove simplu poţi să faci ceva puternic cu el. În cadrul trupei filozofia despre sunete nu diferă, atâta că per total înseamnă şi multă distracţie.

Sunete: Acum istoria Placebo se scrie şi cu tine.
SF: Vorbim doar de un an şi jumătate de când lucrăm împreună, şi simt că am ajuns exact unde trebuia. Iar timpul chiar zboară atunci când te distrezi şi noi asta încercăm să facem. Cu tipii ăştia (n.r. Stefan Osdal şi Brian Molko) mă înţeleg chiar foarte bine, fanii m-au acceptat de la bun început şi spectacolele dovedesc asta. Să sperăm că istoria mea în Placebo abia acum se scrie, eu mă gândesc serios la următorii 15 ani cel puţin!

[Stefan Osdal intră în cameră aşa că profit de ocazie şi întreb:]

Sunete: Cum te înţelegi cu Steve?
SO: Ne urâm. Glumesc, clar. Ne iubim într-un mod absolut. Ne înţelegem foarte, foarte bine.

SF: Da, aşa e, într-o trupă eşti cu oamenii tăi zi de zi, ştii ce fac tot timpul, cu ei te joci, cu ei taci, cu ei adormi. Trebuie să existe o relaţie pozitivă şi trebuie să existe respect. Ne oferim suficient spaţiu, dar şi petrecem mult timp împreună, şi întotdeauna găsim să facem ceva ce ne place împreună.

Sunete: A fost dificilă producţia noului album?
SO: Deloc, nu o să spun că a fost cel mai uşor album al nostru de până acum, dar a fost sigur cel care a cauzat cele mai puţine traume. Unde mai pui că avem un lineup nou, ceea ce ar fi trebuit să facă lucrurile mai dificile, dar de fapt a fost numai o formă nouă de divertisment pentru noi. David Bottrill este un om cu foarte multă experienţă şi a ştiut să ne ducă într-un loc necunoscut nouă ...

Sunete: Adică în Canada.
SF: Da, şi acolo nu prea aveam ce face. Fără prieteni, fără familie ... A fost vorba doar de muncă! Am reuşit să fim creativi şi împreună, şi separat, şi dovada este noul album.

Sunete: Unul din cântecele noi de pe album se cheamă 'Ashtray Heart', aşa cum Brian Molko dorea să se cheme Placebo la începuturi...
SF: Brian a scris cântecul când a călătorit singur în Nicaragua. Brian scria cântece pe drum şi era mereu singurul fumător din autobuze, aşa că trebuia să ceară mereu câte o scrumieră (în spaniolă, 'cenicero') aşa că strigătul ăsta disperat după o scrumieră a devenit refrenul melodiei ... şi da, Brian a vrut să facă măcar o melodie cu numele original al formaţiei.

Sunete: În trecut, mare parte din cei care vă urmăreau muzica erau tineri care se simţeau respinşi şi erau măcinaţi de gânduri negre, dar nu mai este cazul astăzi. Se pare că o groază de tineri puternici şi independenţi găsesc ceva în comun cu stilul Placebo.
SF: Da, desigur! Avem în continuare ce oferi şi tinerilor emo şi trişti, dar nu mai este vorba numai de asta. Am evoluat, acum muzica noastră place fără să ţintească la un anumit grup, chiar dacă versurile noastre continuă să fie foarte întunecate ... dar muzica noastră a devenit una a speranţei. Mai ales când vorbim de albumul 'Battle for the Sun'. Brian spunea frecvent 'hai să-i speriem de moarte pe goths', dar acum ne vine să spunem că este perfect ok să îmbrăţişezi latura întunecată a vieţii, dar există speranţă, iar viaţa este frumoasă! Poţi să creezi un echilibru durabil pentru tine, oricâte gânduri negre te-ar măcina. Am pus atitudinea asta în noul album şi acum fanbase-ul nostru este mai ... colorat, nu mai este complet negru. Cel puţin asta citesc eu în tricourile pe care le văd în mulţimea de la concerte.

Sunete: În ce ţări vă simţiţi ca acasă?
SF: Franţa a fost mereu ţara în care ne-am simţit cel mai bine. La fel în ţările din America de Sud. Germania, în mod surprinzător ne acceptă din ce în ce mai mult în ultima vreme, la fel şi Austria. Iar în SUA, unde noi n-am fost niciodată mari, începem să atragem atenţia publicului. Dar suntem foarte curioşi până la finalul turneului să vedem cum reaşezăm geografia Placebo. Brian vorbeşte mai mult acum cu publicul şi încercăm să fim mai interactivi, şi reacţionăm bineînţeles la valurile de energie care vin înspre noi de la public.

Sunete: Cum n-ai participat la turneele Placebo anterioare, acum ai ocazia să cânţi şi melodii la producţia cărora nu ai participat. Ce aduci nou în aceste melodii?
SF: E atât de fun să cânt melodiile vechi Placebo. Am fost fan al albumelor respective, şi acum am ocazia să le cânt chiar eu. Brian şi Stefan s-au jucat cu melodiile astea ani de-a rândul, şi acum eu mă alătur beat-ului şi bineînţeles că nu poate să sune la fel, dar dacă adaug mereu ceva nou, nu vreau să spun că nu respect munca depusă în trecut, ci că este normal să sune un pic altfel.
)

Acesta a mixat timp de 124 de ore în Zicos Bar din Lanarkshire, Scoţia. Regulile pe care a trebuit să le respecte au fost stricte. La fiecare oră, artistul avea dreptul la doar cinci minute de pauză, el alegând să adune câte o jumatate de oră şi să doarmă. Conform Guinness World Record, recordul pentru cea mai lungă sesiune a unui DJ este cel al cipriotului Gee Papa, care a mixat neîntrerupt între datele de 10 şi 15 iunie 2008, timp de 116 ore.

numit Die Verboten. Din proiect face parte şi un grafic designer, pe nume Fergus Purcell (AKA Fergadelic). Materialul se numeşte "Live In Eivissa" şi va ieşi în ediţie limitată vinil, presată la The Vinyl Factory. Pe lângă muzică, cei care au achiziţionat vinilul (costă 30 de lire) se pot bucura de un artwork deosebit pe o parte a discului, care la manevrările necesare, pot construi o piramidă 3D. Deocamdată nu au ieşit pe piaţă decât 300 de exemplare. Discul are o singură piesă, pe o singură parte, ce reprezintă o sesiune live de aproximativ 18 minute înregistrată într-un studio din Ibiza.

"Fox Bat Strategy: A Tribute to Dave Jaureq" reprezintă un tribut adus chitaristului Dave Jaureq care a murit în 2006 şi a fost lansat oficial pe 30 iunie, la Rykodisc şi David Lynch Music Company. David Lynch a fost ocupat în ultimul timp cu Dark Night of the Soul, o colaborare multimedia făcută împreună cu Danger Mouse şi Mark Linkous de la Sparklehorse.

Sony Music/Nova Music
Înainte de a avea cunoştinţă despre Kasabian, un om înebunit după tehnologie înaltă o să recunoască prima piesă – „Underdog” - dintr-o reclamă la Sony Bravia. Nu e nimic nou, oamenii din Leicester au fost curtaţi de multe brand-uri pentru a li se solicita diverse compoziţii care să însoţească imaginea unui produs. Până şi România a reuşit să-şi asocieze imaginea cu trupa asta („Empire” filmat aici, concert cu smanes la Bucureşti, „Vlad The Impaler” pe discul nou) deşi s-ar spune că este exact invers pentru că ei au căutat „eterna şi fascinanta” ţară, nu ea pe ei. Dacă ar fi o expresie care să spună totul despre acest disc, „ca la nebuni” ar fi aceea. Asta pentru că „West Riding Pauper Lunatic Asylum” este chiar numele unui “cuib de cuci” din Anglia secolului XVIII dar şi pentru că materialul a fost creat cu o imaginaţie mai bogată decât ar putea avea un domn îmbrăcat într-o cămaşă cu mânecile legate la spate. Este greu de vorbit despre piesele de pe noul Kasabian. Nu e spaţiu, din păcate. Dar e loc pentru o încheiere de genu’: “Fast Fuse” este pe jocul FIFA 09 şi asta spune multe (şi completează informaţiile legate de “Underdog”) despre cât de bine e să asculţi muzică la birou dacă lucrezi într-un mediu creativ.
**** Cetin Raşit

Universal Music
Era odată o trupă din Scoţia care se lua la întrecere în creativitate cu irlandezii de la U2. Bine, unii spuneau doar că era vorba de copiere una de la cealaltă, deşi vârsta amândorura, stilul muzical – încă de la început - ba chiar şi subiectele politice (“Belfast Child”, “Mandela Day” vs. “Sunday Bloody Sunday”, “Pride”) sunt aproximativ aceleaşi.
Numai că, pe vremea în care Simple Minds gândeau local – nu doreau să-şi piardă fanii care au stat lângă ei chiar şi după desele schimbări de componenţă, U2 acţionau global (culmea, ideea inversă – şi mult mai bună - “gândeşte global, acţionează local” aparţine unui scoţian!). Sample de gândire cu arie de acoperire limitată este şi “Graffiti Soul”. Nimic care să te facă să spui că Jim Kerr şi Charlie Burchill s-au trezit în al 32-lea an de existenţă şi vor mai mult de la ei. Absolut nimic. Vocea lui Kerr este prinsă într-un monolog de care vrea să scape şi tocmai de aceea “recitarea” este rapidă şi – cu foarte mici excepţii – liniară. Burchill stăpâneşte bine jocul cu sunetele dar numai până la un moment dat. Undeva pe la începutul anilor ’90 e acel moment dat. Slab efort, meşteri cândva cei care s-au forţat.
** Cetin Raşit

Downtown
E, uite asta este un artist care se apropie de ideea mea de artist. Inteligent, amuzant, foarte în pielea lui cântând, şi la fel de relaxat şi prin filme.
Ultimul lui album, pe lângă faptul că face turul lumii în şaisprezece piese este o bijuterie care deşi are la baza hip-hop, este de fapt alternativ. De asta spun că-mi place Mos Def, ce face el de când e solo este universal valabil. L-am adorat când s-a cumetrit cu Dj Honda, mi-au plăcut foarte mult şi Umi Says sau The New Danger, dar aici s-a întrecut pe sine.
The Ecstatic este produs cum trebuie, are atmosfera care tebuie, iar Dante Terrell Smith îşi duce zestrea vocală de Brooklin mai departe, tot la fel, adică exact cum trebuie.
Nu este nimic surprinzător la albumul ăsta, nu sare departe de ce înseamnă Mos Def, dar este atât de transparent şi bine cântat şi făcut încât a reuşit să-mi dea o oareşce dependenţă, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.
PS: Ca să mă înţelegeţi de ce am zis că-mi place băiatul ăsta de mor, uitaţi-vă la The Hitchhiker's Guide to the Galaxy sau la Be Kind Rewind unde sub regizorul Michel Gondry, domnul Mos Def dă o mare lecţie de actorie.
Gojira

Warner Music/A&A Records
Tocmai am văzut un DVD cu Dream Theater de prin ’87, cu cîteva înregistrări găsite pe vreo casetă video, în care trupa repeta în garajul lui Portnoy. Un document interesant pentru a urmări drumul acestui fenomen muzical şi pentru a le admira evoluţia admirabilă. Saltul făcut de atunci este incredibil. În 20 de ani au reuşit să se constituie în excepţia care as fi dat fundătura muzicală numită „metal”. Oricît au încercat unii şi alţii, nu prea s-a reuşit altceva mai bun decît păstrarea unei comunităţi total dedicate genului, care menţine miezul neatins şi face mişto de alte genuri muzicale. Totul e bine, dacă e vorba de o comunitate adunată în jurul unui crez muzical. Atitudinea băţoasă face parte din reţetă. Aţi văzut vreodată metalist în sandale? Mulţi cîntă metal din convingere, dar puţini îşi propun să mai încerce o extindere a limbajului. Unii a revenit la sound-ul care l-au consacrat, după cîteva încercări nereuşite de evadare spre alte zone. Aici nu merge să te vinzi ieftin, că te taxează oamenii care ştiu despre ce e vorba. Dream Theater sunt de admirat pentru că ating ambele aspecte: îşi extind limitele artistice şi îşi păstrează publicul. Ba chiar e una dintre puţinele trupe care se ocupă serios de relaţia cu fanii. Discografi a lărgită a grupului conţine multe titluri multiplicate special pentru ei. Noul lor album este un exemplu foarte bun pentru a afl a de ce sunt atît de iubiţi de public şi respectaţi de comunitatea muzicală, chiar dacă nu intră în seria celor mai bune realizări ale lor. Pur şi simplu nu găsesc alt nume care să intre în acest moment sub aceeaşi caracterizare. Orgoliul, talentul sau conştientizarea deplină a misiunii lor îi face să exploreze, să fi e din ce în ce mai buni şi în acelaşi timp să-şi menţină specifi cul muzical. Oricît de departe ar ajunge, ei rămîn rockeri. În schimb, de la scălămbăiala de garaj prin care trec toţi, Dream Theater au ajuns să umple stadioane, săli mari şi să-şi adapteze măiestria la mainstream. „Black Clouds & Silver Linings” ne prezintă pachetul tipic DT. Şase piese noi, din care distingem virtuozitatea, concepţia abruptă, abordarea musculară, progresii armonice încîntătoare, măsuri compuse şi destule sclipiri pentru a trece cel puţin de două ori prin material, cel puţin pentru a rămîne cu o impresie mai solidă. Fiecare iubitor de progres muzical are ceva de remarcat pe cele şase piese, toate peste cinci minute lungime, împărţite şi ele destul de „comme d’habitude”: un început cu efecte care te introduc în atmosferă, cu sunete care anunţă nori de furtună, formule şi riff-uri devastatoare, intercalate de cîte un respiro baladesc, piese cu forme ample, complexe, legate printr-un fir stilistic, fără un concept care să lege cele şase titluri. Nu se poate spune că „BC&SL” are vreun punct atît de slab încît să te facă să te plîngi. Cu excepţia textelor, care pe alocuri intră în zona banalităţii. Oscilaţia între calapod şi creativitate se extinde mai mult în zona riff-urilor, iar explorarea pare a se îndrepta spre zona „black-metal”.
Există pasaje poliritmice admirabile, dar care nu au o legătură fi rească cu restul piesei. Fiecare titlu, cu excepţia celui de-al doilea, pare a fi inspirată din experienţa de viaţă a membrilor trupei. „The Best Of Times” sună ciudat de mult a Rush. „A Rite Of Passage” are trimiteri clare către francmasonerie, atît prin text, cît şi prin semnele de pe coperta single-ului, dar asta nu înseamnă neapărat că DT au primit lumina. Excelent CD-ul bonus, care conţine şase preluări diverse şi foarte bine realizate. „Stargazer” (Rainbow), „Tenement Funster” (Queen), „Odyssey” (Dixie Dregs), „Take Your Fingers From My Hair” (Zebra), „Larks Tongues In Aspic Pt.2” (King Crimson) şi „To Tame A Land” (Iron Maiden) sunt trecute prin soundul şi precizia celor care au la activ cîteva albume celebre integral „acoperite”. Bineînţeles că există şi un al treilea volum, pentru ediţiile speciale, unde putem asculta cele şase piese fără voce, nu pentur karaoke, ci pentru o aprofundare a părţilor instrumentale, emblema DT. O lucrare serioasă, cu bune şi rele, care va benefi cia de acelaşi respect din partea apropiaţilor, aceasta este de fapt emblema pe care o putem pune pe orice album DT. Pentru cei care cunosc bine repertoriul trupei, „BC&SL” este o nouă confi rmare. Cei care încă nu au explorat sufi cient acest teritoriu, le recomand să înceapă cu „Awake”.
Berti Barbera

Pe malul Dunării, lângă dealuri cu viţă-de-vie datând din vremea dacilor, cu pădure alături, carieră de nisip, animale de casă şi de sălbăticie.
Corturi, rulote, maşini, motoare, nightlinere, două scene mari, 4 zile de vacanţă cu muzică, petreceri, bere, terase, pescuit şi alte distracţii de sezon, vin direct din cramă, bucate alese gătite direct pe jar, distracţii de ev mediu (pescuit, tras cu arcul), amestecate cu sporturi moderne.

Aşa se anunţă ROCK CITY OPEN AIR, 20 – 23 august, comuna Borcea, lângă Feteşti. RCOA se află la prima ediţie şi îşi doreşte să fie cel mai mare festival de rock şi metal în aer liber din România.
Sunt confirmate trupe internaţionale din toate genurile de metal de calibru, dar şi români, pentru că ROCK CITY OPEN AIR (RCOA) îşi doreşte să fie un promotor al trupelor autohtone de gen.

Metal Masters, organizatorul festivalului, anunţă programul pe zile al festivalului. Pe langă headlinerii si co-headlinerii de mai jos, numeroase alte trupe vor susţine concerte în cele 4 zile de festival, în intervalul orar 10 – 03.
Joi, 20 august: Ancient Rites, Hanzel und Gretyl, Hollenthon, Macbeth, PRIMAL FEAR, SINNER, SIRENIA;
Vineri, 21 august: Belphegor, Blood Red Throne, MAYHEM, Onslaught, OVERKILL , Skyclad, SOLITUDE AETURNUS, Vendetta;
Sâmbătă, 22 august: AMON AMARTH, ASPHYX, BRAINSTORM, Dew Scented, EINHERJER, IMMORTAL, LAKE OF TEARS.

Cunoscătorii vor recunoaşte imediat legende ale rockului mondial, trupe mai noi, dar foarte promiţătoare, trupe care au ceva de spus atât din punct de vedere muzical, cât şi ca mesaj.

În ultimii ani, IMMORTAL au fost cap de afiş sau co-headliner la festivaluri de prestigiu, alegându-şi cu grijă apariţiile scenice, devenite astfel foarte rare. Ei vin pentru prima dată în România la ROCK CITY OPEN AIR, unde urmează a fi cap de afiş în seara de sâmbătă. IMMORTAL se situează în galeria celor mai importante trupe de black metal din lume. Stilul lor propriu i-a adus pe un loc fruntaş în topul formaţiilor de gen. IMMORTAL nu înseamnă doar muzică, ci un show complet, care include efecte pirotehnice cu flăcări de peste un metru.

Din galeria regilor thrash metalului vine trupa care este recunoscută imediat şi după mascota Chaly - un liliac scheletic, cu un craniu cu faţă rea şi ochi verzi. Overkill are în spate 29 de ani de carieră, fără schimbări majore de componenţă, fără frământări şi scandaluri şi are 25 de ani de la primul album demo - “Feel The Fire” - album devenit clasic şi legendar. Al 14-lea album de studio, „ReliXIV”, descoperă noi faţete ale metalului şi reuşeşte să surprindă.

Din valul black metal care a şocat întâi Scandinavia şi apoi întreaga Europă, chiar lumea, confirmă MAYHEM. Trupa s-a format în 1984, la Oslo. A trecut prin schimbări de componenţă şi stil, prin drame personale şi la nivel de trupă. Dar a rezistat. MAYHEM rămâne underground pentru că aşa a hotărât. Membrii trupei au optat pentru o comunicare personalizată cu fanii devotaţi genului, şi-a asumat mesajul black. Implicarea unei case de discuri înseamnă reformulare a discursului, iar ei nu sunt dispuşi să schimbe nimic. MAYHEM înseamnă show şi muzică în stilul consacrat şi uşor de recunoscut. Spectacolele lor implică butaforie, elemente de decor, elemente şoc.

Clasici al genului doom metal, SOLITUDE AETURNUS produc metal greu, de calitate. Muzica lor iese în evidenţă printr-un contrapunct incitant prin alegerea temelor şi a versurilor de o sensibilitate demnă de cei mai mari poeţi, cu o atenţie de maniac acordată detaliilor. Componenţa trupei s-a schimbat de câteva ori, mulţi dintre cântăreţi fiind implicaţi şi în alte proiecte.

Edguy înseamnă power metal din Germania. Înfiinţată aproape în joacă, de nişte adolescenţi de 14 ani (în 1992), trupa şi-a demonstrat valoarea prin longevitate, prin numărul de fani câştigaţi în mai toate ţările planetei şi prin semnarea unui contract cu una din cele mai mari case de discuri din lume, Nuclear Blast. Edguy foloseşte elemente esoterice şi chiar comice, transmiţând uneori o poftă nebună de viaţă.

Una dintre cele mai importante apariţii doom-gothic metal pe scena europeană, LACRIMAS PROFUNDERE foloseşte elementele de muzică clasică pentru a-şi transmite mesajul. Albumul Memorandum (cel mai cunoscut în România) include în setul de instrumente principale harpa. „Găselniţa”, dar şi calitatea muzicii LACRIMAS PROFUNDERE, au făcut ca albumul să se vândă foarte bine (inclusiv în România) şi să impună trupa în elita gothic-doom metalului mondial. LACRIMAS PROFUNDERE a renunţat în 2001 la multe dintre instrumentele clasice şi a invitat permanent un bariton în trupă.
Cine nu a auzit de Romantic Tragedy’s Crescendo?! Albumul de debut al trupei cu nume de personaj shakespearian a intrat în galeria clasică în cei zece ani de când a fost lansat. Topul vânzărilor o confirmă, alături de hituri ca „Forever”, „The Dark Kiss Of My Angel” sau „Moonlight Caress”. Amprenta vocală a solistei Morena face sound-ul MACBETH greu de confundat. Evoluţia muzicală adusă de timp a confirmat valoarea trupei şi a condus la trecerea în mainstream.
Promovaţi intens de Nuclear Blast, DEW SCENTED ajung să fie consideraţi una dintre cele mai moderne trupe de thrash metal teuton. Trupa apărută în 1992 şi-a luat numele din scrierile lui Edgar Allan Poe. În afară de muzică, DEW SCENTED se distinge şi prin alte lucruri. Toate albumele de studio încep cu litera “I”. Cd-ul lansat în 2003 conţine 2 albume: (Impact şi nou re-masterizatul Ill - Natured & Innoscent).
Au concertat în aproape toate colţurile lumii.

Stormlord abordează tematica mitologică, istorică, supranaturalul, războaiele şi, în general, temele epice. Trupa de death metal are în componenţă un redactor specializat pe rock, Cristiano Borchi (ex "Metal Shock", actualmente redactor şef la Rock Hard, ediţia italiană). El a mai cântat şi în Outbreak , iar colegul său, Giampaolo Caprino, în Theatres des Vampires.

O apariţie pitorească şi aşteptată o reprezintă olandezii de la Cirith Gorgor. Numele lor este un tribut adus lui J.R.R. Tolkien, denumirea trecătorii către ţinutul Mordor din “Stăpânul Inelelor”.

Trupa olandeză Asphyx s-a format în 1987 la iniţiativa lui Bob Bagchus şi a lui Tonny Brookhuis. După multe schimbări de componenţă şi chiar destrămări, Asphyx îşi păstrează reputaţia şi fanii. Motivul principal ar putea fi faptul că reprezintă una dintre cele mai bune trupe de death metal, că felul său de a cânta este sincer, cu vână şi de mare inspiraţie.

Skyclad este o trupă de british heavy metal cu influenţe de heavy folk, considerată pionier al folk metal-ului. Trupa s-a făcut cunoscută printr-un turneu alături de legendara Overkill. Ca elemente specifice are vioara şi clapa, care creează o atmosferă deosebită şi originală, pe scheletul unui heavy melodic de mare clasă. Influenţele declarate de-a lungul timpului spun multe despre originea ideilor muzicii create de Skyclad: pre-NWOBHM hard rock, Jethro Tull, Uriah Heep şi Thin Lizzy. Izvor permanent de sonorităţi originale şi interesante, cei de la Skyclad uimesc de fiecare dată prin show-uri incendiare şi prin costumele gen Robin Hood. Un element inedit în concerte sunt momentele comic/ ironice, precum parodierea paragrafului de început din "The War of the Worlds".

De George DURBĂLĂU

Trebuie să recunosc, nu-mi plănuisem în mod clar să ajung la Kraftwerk! Am ascultat câteva albume, sunt familiarizat cu hiturile lor, dar am păstrat întotdeauna trupa germană undeva într-un con de umbră, cu respectul de rigoare şi conştient de rolul ei în dezvoltarea ulterioară a genului electronic, însă nu am depăşit din câte îmi amintesc, linia decentă a unei lecturi lucide a muzicii lor. Adică, sincer, nu îmi imaginam cum poţi fi fan înrăit Kraftwerk...

Deja povestea, după cum vă puteţi da seama, are iz de îndrăgosteală cumva! Păi cum să rămâi în acelaşi stadiu lucid, când germanii vin să îţi arate cum stă treaba cu live-ul, de fapt? Deci m-am dus ascultător şi m-am întors fan, cu acea expresie gravă ce subliniază o mare descoperire, nebănuită şi neaşteptată. Ziua de 12 iunie, zi toridă, plină de praf şi sudoare, pregătea un concert german, cu sunete artificiale, roboţi şi visual art.

La intrare, te îmbia un 3D DJ set, însă parcă nu îmi ardea de electronice made in 2009, setat fiind pe ceva mai retro, mai minimal, pentru că astea îmi antrenasem urechile să audă în seara cu pricina. Intru în sală şi prima surpriză – răcoare, aer condiţionat. Zic, ok, e de bine! Mă descurc greu cu rândul şi numărul locului de pe bilet, mă aşez confortabil şi...încep să aştept. Între timp, scanând cu ochii persoanele ce populau sala, fără prea mare supriză constatam că eram undeva la capătul de jos al mediei de vârstă, ce creştea simţitor cu fiecare individ ce pătrundea în sală! Evident, o trupă grea şi veche nu poate să nu aibă un public cu o plajă de vârstă extinsă îmi zic şi mă gândesc că îmi e mai uşor să număr tinerii din sală! Minutele trec, oamenii încep să depene amintiri despre anii în care ascultau piesele Kraftwerk, ce făceau, cum se distrau şi cum le suna lor muzica asta atunci. După ceva tras cu urechea, luminile intră într-un scurt fade.out şi bum! mă loveşte sunetul în creştet şi mă ameţeşte instantaneu... „Man Machine” întra cu nişte başi şi nişte medii impecabil egalizate. Brusc, m-am trezit luat pe sus de sunetul Kraftwerk live – şi aşa a început revelaţia, piesă după piesă, orgasmul sonor se prelungea apoteotic, făcând audienţa să dea din cap şi membre mai ceva ca pe hip-hop...câţiva tineri la capătul rândului s-au ridicat pioniereşte şi au început să danseze – imagine uşor neverosimilă cu câteva zeci de minute înainte – acum perfect integrate şi înţelese! După câteva piese lumea începe să aplaude frenetic şi să urle din toţi rărunchii – semn că începuse „Computer Love” (aa, ca să nu uit – majoritatea pieselor au fost globalizate, adicătelea, germana s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit engleză, semn suprem că ne globaliză, adică dacă şi germanii o dau pe limba lui Shakespeare, e clară treaba!) după care tensiunea se menţine cu un „Das Model” uluitor. Sar pe scaun, mă mişc, aplaud, mă agit, îmi trag respiraţia – wow, m-a luat valul cu varianta live! Pe la jumatea show-ului se trage cortina şi pauză...nelămurire, aplauze...pauză, agitaţie, cortina se retrage şi muzica continuă cu cei patru artişti înapoi la pupitre – să fie bis-ul? Da de unde, pe scenă bisul era interpretat de ...roboţi care se mişcau pe ritmurile piesei „The Robots”. Piesa se termină, roboţii sunt aplaudaţi la scenă deschisă şi parcă unul îmi zâmbeşte şi-mi face cu ochiul... Mă trezesc din transa cibernetică şi artiştii, îmbrăcaţi în costume de omul păianjen, cu liniuţele fluorescente, aliniaţi şcolăreşte la sculele lor, continuă showul de sunet şi iamgine pănâ la final, cu piesa „Music Non Stop”. Un „noapte bună” scurt şi showul se termină. Îmi trag două perechi de palme, mă asigur că nu visez şi mă ridic greu de pe scaun, încercând să reţin în memoria sonoră experienţa care a năvălit cam prin intermediul fiecărui simţ. Derulez momentul în care pe „Showroom Dummies”-au rostit cuvinte în română („mergem în club, vrem să ne distrăm”...etc.), memorez de asemenea ecranul uriaş de 64 de metri pătraţi şi visual-surile de excepţie. Dar, mai mult decât atât şi depăşind orice aşteptare – sunetul de live, cu subwoofer-e prin sală, cu frecvenţele atât de bine reglate încât după un astfel de live îţi imaginezi că aşa ar trebui să sune muzica în raiul inginerilor de sunet!!! Pe de altă parte, un astfel de şoc audio îţi setează nişte standarde atât de înalte încât piaţa locală în materie de live devine brusc un fel de jucărie stricată.

Şi aşa am devenit fan, după numai două ore de live. Şi când te gândeşti că atunci când au început cei patru să facă muzică, nici nu aveau computere în dotare (pentru că nu prea erau!). Iar ingineria nemţească, chiar dacă a intrat ca formulă în derizoriu, când dai faţă-n-faţă cu ea, îţi regândeşti poziţia şi te înclini. Respekt!

Se împlinesc 30 de ani de la lansarea pe piaţă a acestui gadget, în 1979, un aparat inovator, adoptat imediat de tineri şi devenit, în prezent, sub forma sa evoluată de mp3 player, aproape nelipsit din buzunarele tuturor.
Însă compania producătoare, Sony, nu o duce prea bine. În anul fiscal încheiat în martie, a înregistrat pierderi de 1,02 miliarde de dolari, primele rezultate negative din ultimii 14 ani, relatează AP. Producătorul de electronice japonez nu a mai reuşit să scoată pe piaţă un produs de succes, precum Walkman-ul, de ani de zile, iar, pe segmentul de playere portabile, se luptă cu iPod-ul celor de la Apple. În cei 30 de ani de la apariţie, s-au vândut 385 de milioane de aparate Walkman, evoluând de la mini-casetofon portabil la player de CD-uri, apoi mini discuri - o versiune mai mică a CD-ului - şi, în sfârşit player de fişiere digitale. În doar opt ani, Apple a vândut peste 210 milioane de iPod-uri, în întreaga lume. Desi Walkman a marcat istoria Sony, există zvonuri în piaţă potrivit cărora compania ar putea renunţa la acest brand. Analiştii sunt de părere că Sony ar putea înregistra un succes notabil cu PlayStation 3 şi PlayStation Portable. Când iPod a început să se vândă ca pâinea caldă, Walkman-ul celor de la Sony era criticat pentru faptul că nu redă decat fişiere în formate ce nu permiteau copierea, protejând astfel drepturile de autor. Însa iPod, care redă fisiere mp3, a fost preferat de utilizatori. Când a fost lansat, Walkman-ul cântărea 390 de grame şi costa destul de mult, mai ales pentru acele vremuri, respectiv 340 de dolari. Deşi căştile erau asociate cu bătrânii mai tari de ureche, reprezentanţii Sony erau convinşi că noul lor produs va avea succes, şi l-a vândut drept simbol al tinerilor rebeli, pe skateboard.
"Tot ce putem face este să ne vindem Walkman-urile, unul câte unul", a declarat, recent, purtătorul de cuvânt al Sony, Yuki Kobayashi. "Treizeci de ani reprezintă un succes important pentru Sony, dar sperăm ca oamenii să nu priveasca Walkman-ul ca pe o "bucata" din istorie", a adăugat ea.

va avea loc în perioada 31 iulie – 2 august în Pădurea Comunei Măgureni, judeţul Prahova. Printre artiştii confirmaţi până la această oră se numără Şuie Paparude, Blanoz, Zicu & Ufe şi Latam. Pe lângă 72 ore de muzică, Forest Vibes Fest vă mai pregăteşte şi alte activităţi cum ar fi cinema în pădure, plimbări cu balonul, plimbări pe cal, visuals, deco, food and drinks, auto jonglerii cu foc, joc de artificii şi degustări de vin.

sunt doar câţiva din artiştii confirmaţi până în acest moment de organizatorii Amsterdam Dance Event 2009, anunţă nights.ro. Ajuns la ediţia cu numărul 14, evenimentul din acest an, se va desfăşura între 21 şi 24 octombrie, iar organizatorii se aşteaptă la peste 80.000 de oaspeţi. Pe durata celor 4 zile de festival, publicul poate alege din cele peste 40 de locaţii, în care vor avea loc party-uri, şi pot privi peste 700 de DJ set-uri sau live-set-uri. Amsterdam Dance Event a devenit, o dată cu trecerea timpului, unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen din Europa şi un festival la care toată lumea vrea să fie prezent.

Materialul apare la doi de la"Forever", ultimul album lansat de Gus Gus. "Forever" le-a adus, la momentul respectiv, prezenţe la Glastonburt, Split, Creamfields şi Benecassim. Formaţia spera la un succes cel puţin similar celui de acum doi ani, o dată cu lansarea, pe 14 septembrie a materialului "24/7". Cei trei baieţi care formează Gus Gus au pregătit 6 piese pentru acest album şi au hotărât să îl lanseze la label-ul Kompakt.

Shapiro împreună cu producătorul suedez Johan Agebjorn, produc, încă din 2006, piese italo-pop. Au devenit celebri cu piesa “I’ll be by your side”, iar în perioada imediat următoare călătoreau în jurul lumii pentru concerte.
Acest al doilea album, despre care cei doi spun că este “mai variat”, cuprinde piese realizate în colaborare cu artişti ca Cloetta Pari sau Tensnake, dar şi cu textierul Roger Gunnarsson. Intitulat “My guilty pleasure”, materialul va fi lansat pe 25 august, la două label-uri, Paper Bag şi Permanent Vacation.

va lansa un nou album la celebrul label Warp Recordings. Intitulat “Totem Flares”, noul material reprezintă al cincilea album din cariera artistului, de 8 ani de zile. Albumul cuprinde 11 piese noi şi este programat să apară pe piaţă pe 13 iulie.

Urma va lansa un album intitulat „Lost End Found”, un album care a cărui „construiţie” a putut fi urmărită online de către fani. De ce s-a ales această variantă? De ce nu a răspuns Mani Gutău cel care a răspuns şi la întrebările voastre primite pe contact@revistasunete.ro.

“Lost End Found” apare în ediţie limitată, pour les connoisseurs. De ce?
Daca privim metodic în prima fază “Lost End Found” va apare în cadrul acestui site puzzle la care lucrăm momentan, urmând ca la finalul expediţiei noul material să apară în forma unui album fotografic care să prezinte momentele cheie de construcţie ale acestui album. Deci în prima fază va apare prezentat cunoscătorilor spaţiului virtual, urmând ca apoi să fie prezentat cunoscătorilor old-school, respectiv print de calitate, Cd/vinyl, detalii care atrag interesul unei alte categorii de public, la fel de importante. Pentru noi a fost de altfel extrem de important modul în care a fost prezentat fiecare material publicului, prin urmare întrebarea ‘’de ce?’’ ar trebui transformata în ‘’de ce nu?’’ sau mai bine şi mai conform trecutului Urmei în ‘’Din nou??’’
Asta poate fi considerat un răspuns complet, simt că mă autodepăşesc, pe zi ce trece.
De ce?

Să spunem că vi se cere să faceţi soundtrack-ul unui documentar, despre ce ar trebui să fie vorba în documentar ca să acceptaţi?
În principiu, realizarea unei coloane sonore pentru un anumit film sau documentar ar trebui să reprezinte o provocare pentru fiecare muzician conştient de importanţa unui nou pas făcut, ca muzician de studio sau interpret în cadrul unei reprezentaţii live. În cazul Urmei, cred că se aplică aceiaşi regulă, şi cred că reuşita acestui demers, anume realizarea unei coloane sonore pentru un anumit documentar e oferită şi de legătura dintre muzician şi scopul/subiectul documentarului în cauză. Mai bine spus, mie mi-ar plăcea foarte mult să fac un documentar despre kayace, probabil Domi ar prefera unul despre fabricarea berii de la primul pas până la îmbuteliere, Sorin cu siguranţă ar face o coloană sonoră fascinantă la ceva documentar despre narcotice şi plantaţii de maci roşii, Catrinel ar fi de succes la ceva reportaj în lumea tatuajelor… ideea e clară, autorul documentarului şi muzicianul ar trebui să facă parte din acelaşi film, nu din producţii separate.
Privind acceptul realizarii unei coloane sonore de către noi, respectiv Urma, evident că prima condiţie contractuală ar fi o coloană de euro/dolari, preferabil coloana infinitului.

"You can buy me with a coffee, I'm so cheap"? Provenienţa refrenului, e vreo poveste (nespuspă) acolo?
Mă bucură întrebarea, o vânam de mult, parcă ieri aşteptam în parc emoţionat să mă întrebe un trecător cum fu’ de apăru cafeaua’n text…Refrenul este într-adevăr inspirat, (într-un cadru artistic contemporan însemnând de fapt preluare integrală, cuvânt cu cuvânt) dintr-o discuţie particulară între Ion Iliescu şi Ana Pauker, în cadrul unei conferinţe de vară la Moscova, având ca tema mineritul şi olimpiadele. Mi s-a părut cea mai bună definiţie pentru invitaţia la dialog, mai ales că venea din partea unui mare om de stat degeaba, prin urmare aşa a luat naştere un şlagăr nemuritor, tânăr şi neliniştit. Slagăr care, la modul cel mai serios, mi se pare că enunţa totul foarte clar, fără nimic esoteric în conţinut.
De fapt văzusem undeva pe un forum o traducere succintă a piesei care sună cam aşa… ‘Omu îşi recunoaşte cinstit preţu’, n-o dă cotită, adică vrea să vorbească, da’ impune şi el nişte reguli, la cafeluţă’’. Interpretare pe care o consider exactă.

La ce face referire titlul albumului şi de unde vine ideea cu urmărirea “facerii” albumului pe site?
Titlul albumului face referire cu siguranţă la faptul că uneori în viaţă, marţi sau miercuri, te poţi pierde, conştient sau nu, de ajungi într-o fundatură din care nu te mai vede nimeni ieşit prea curând şi totuşi până la urmă, mai cu un paharel, mai cu un prieten care n-a dat bir cu fugiţii când te-a văzut în noroi, reuşeşti să ieşi la bulevard, din nou.
Şi prima plimbare pe centru, după ceva ani petrecuţi pe diverse uliţe de maidan merită o coloană sonoră, şi uita aşa apare un album. Fiecare cu rătăcirea lui, am aruncat totul la oală, mestecăm şi vedem ce iese. Eu spun că dacă iese bine, mă apuc de conferinţe şi o s-o ţin din seminar în seminar, pentru că va fi prima dovadă clară ca alcoolul bate psihiatria. Deja vad sloganul … Minte sănătoasa într-un pahar sănătos… Imbatabil.
Ideea ‘’facerii’’ albumului pe site a parvenit firesc, ca urmare a intenţiei noastre de a oferi ascultătorilor posibilitatea de a vedea modul în care e construit un album, de la primul pas
la ultimul, în ordine cronologică. Nu şi-a dorit nimeni să transforme procesul de creaţie al unui album într-o variantă ieftină de Big Brother cultural ci pur şi simplu credem că asta e modul cel mai potrivit de prezentare al acestui nou album, al acestei noi călătorii, ţinând cont că revenim după o pauză destul de lungă.

Albumul vostru “Trend Off” pe iPod. De ce?
‘’de ce ?’’ … zici ca s-au vorbit cititorii între ei. Ce s-a întâmplat cu ‘’unde, când, cum?’
În fine, albumul “Trend Off” a apărut pe iPod pentru că jucaria Apple e cel mai Trend On device în materie de stocare muzică în format digital. Şi în felul ăsta, prin asocierea cu albumul Urma, consider că a devenit complet, adică e un device Trend On de nişă, respectiv Trend Off. Pe scurt, artă şi tehnologie, partea artistică fiind evident reprezentată de Ipod. În curând vom spune copiilor noştri ‘’n-ai ipod, n-ai parte’’…

Aş vrea să ştiu pe unde vă prind anu ăsta în concerte… Vreo şansă să veniţi pe la mine prin Tg Mureş?
Viitoarele concerte Urma vor fi anunţate din timp în cadrul canalelor de comunicare folosite până acum, gen site, forum, myspace, facebook sau radio/tv. Mie personal mi-ar face o mare plăcere să cânt în Târgu Mureş. Rămâne de văzut dacă va apare o posibilitate pentru un concert în Mureş, am ceva prieteni vechi acolo pe care mi-ar face plăcere să îi revăd, servus Attila, poate citeşti… Altfel spus, the future holds unlimited possibilities.

Te-ar deranja sau te-ar flata dacă ţi-aş spune că semeni foarte bine cu Eddie Vedder la voce, intonaţie…?
Depinde de la cine vine această comparaţie. Dacă mi-ar spune treaba asta la ureche un băiat cochet într-un tricot roz m-aş simţi un pic ameninţat şi pe bună dreptate îngrijorat. Dacă o face o fană simpatică şi drăguţă, sper din tot sufletul că percepe şi o asemănare din plan fizic, că mi-am dorit toată copilăria să fiu şi eu brunet, ca mama, probabil din cauza multelor filme văzute în copilărie, în care majoritatea personajelor negative erau blonduţi şi drăguţi ca mine. Acum sincer să fiu, dacă stau bine şi mă gândesc, m-am cam răzgândit, că între timp a apărut Brad Pitt şi mă simt în largul meu.
Deşi mi-ar plăcea foarte mult să meargă cineva şi la Eddie în interviu să îi spuna că îi seamănă izbitor vocea cu a lu’ ăla de la Urma, poate mă mut şi eu defintiv în Seattle, o zi cântă el, o zi eu, să vezi acolo trai şi belşug, şi înainte de toate odihnă. Fără epuizare, cu pauze dese şi lungi, cum se poartă pe la noi. Eu nu uit niciodată de unde am plecat, să fie clar. Eddishor, here I come, eu si vocea ta….

“Trenf Off” a avut şi un booklet f oke. Cum se va prezenta “Lost End Found”?
‘’Booklet f oke’’ sună foarte emo pentru mine, să rămânem la exprimări de genul booklet bine realizat, frumos, simpatic, în felul ăsta mă liniştesc şi eu din punct de vedere
emo-ţional. Privind prezentarea/conceptual grafic ‘’Lost End Found’’, am încercat la fiecare material, începând cu Nomad Rhymes şi până la “Trend Off”, să impunem un standard privind calitatea şi modul de prezentare grafică a albumelor muzicale, şi nu ne-am comparat niciodată doar cu proiecte din ţară, ci dimpotrivă ne-am luat tot timpul ca reper sau ‘’competitori’’ proiecte muzicale internaţionale, în ideea de a construi ceva eficient, cu rost, cu urme. Personal cred că am reuşit, şi aici e meritul exclusiv al lui Cristian Ioan Gutău, care a semnat grafica primelor trei albume, a lui Marius Perte, responsabil cu partea de web, şi nu în ultimul rând a numeroşilor oameni implicaţi în partea de producţie/comunicare care au făcut ca Urma să apară ca un proiect responsabil şi profesionist în faţa ascultătorilor săi. Evident că îmi doresc ca şi următorul album să păstreze acelaşi traseu, anume artă, tehnologie, creativitate, într-un singur pachet. E dificil să găseşti în permanenţă o nouă poveste, un nou mod de prezentare, dar e teribil de distractiv, şi cred că asta e partea cea mai provocatoare din viaţa unui artist/manager sau producător, să fii în permanenţă conştient că nu trebuie să baţi pasul pe loc dacă te-ai declarat în mişcare. Privind modul de prezentare ‘’Lost End Found’’ exista deja o schiţă/proiect, pe care am expus-o în cadrul unui răspuns oferit mai sus, urmând ca viitorul nu foarte îndepărtat să ne ajute să vorbim despre ea la trecut, cu drag. Time will tell, it always does.

După ce membri fondatori au fost condamnaţi la un an închisoare pentru download ilegal, site-ul Pirate Bay a fost deja preluat de o companie care intenţionează să îl transforme într-un portal în care userii să downloadeze muzica în mod legal. Artiştii vor primi bani pentru muzica lor care va fi cumpărată de pe Pirate Bay. Compania care a achiziţionat Pirate Bay a spus că are de gând să păstreze angajaţii care lucrau şi înainte la site, dar că aceştia vor fi obligaţi să urmeze nişte cursuri de reorientare profesională. Suma pentru care a fost achiziţonat Pirate Bay este de 4.7 milioane de lire sterline. Cei patru fondatori ai site-ului Pirate Bay s-au prezentat din nou la tribunal, pentru a-şi susţine acuzaţia potrivit căreia cel care i-a judecat nu a putut fi obiectiv din pricina faptului că face parte din câteva asociaţii care susţin drepturile de copyright. Moţiunea celor patru, care au fost deja condamnaţi la un an de închisoare, a fost însă respinsă, judecătorii estimând că Tomas Norstromm, cel care a dat verdictul în acest caz, a luat o decizie corectă şi nepărtinitoare.

În 2005 l-am ascultat prima oară pe Silent Strike şi, chiar şi acum, nu îmi mai amintesc circumstanţele exact. Probabil că vi se întâmplă să dai peste un artist care devine o preferinţă într-un timp scurt, urmată de multe sesiuni de lectură sonoră, nenumărate şi în cele mai variate momente, locuri şi stări. Dintr-o dată, pe nesimţite, devine un prieten intim, o muzică personală, cu calităţile şi defectele ei, un fel de partener căruia îi cam ştii toate cotloanele – începi să ai senzaţia că îl cunoşti de o viaţă! Şi din acest motiv, momentul „întâlnirii” devine din ce în ce mai fad, după care se pierde în negura vremii. Şi atunci când te întreabă cineva, spui „eeei, îl ştiu de mult timp...”. Silent Strike, acest artist tânăr, inspirat de energii necunoscute nouă, deviat bine de la mainstream-ul românesc, creează muzici foarte intime, dar cu vibraţii largi, vaste, un univers dreamy, ca o pânză diafană aşternută peste timpanele noastre obosite, menită să calmeze, să inspire şi să expire stări pozitive.
Şi pentru că l-am prins la al doilea album, proaspăt lansat, am stat de vorbă cu omul din spatele numelui. Un artist sincer, cald, pe cât de simplu în vorbire pe atât de complex în elaborarea fiecărei piese în parte. Mai jos avem câteva indicii despre elaborarea albumului şi personalitatea artistului Silent Strike. Enjoy!

Cum s-a născut cel de-al doilea album?
Imediat după ce a ieşit primul album, am zis că mă apuc de următorul...tipic. Am început să compun unele lucruri, dar n-am finisat nimic. La începutul lui 2008 deja strânsesem câteva piese în lucru, iar ideea a pornit exact cand am compus piesa „Alb”. S-a întamplat în cateva minute cred, şi a fost totul aşa, pur si simplu, încât chiar am simţit-o „alb” şi am zis că aşa va fi şi albumul, deşi intenţionam să fie „colorat” -
paradoxal.

Care este semnificaţia numelui – „ALB”?
1.Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada.
2.Incolor, transparent.
3.Limpede, luminos.
4.Nevinovat, curat, pur, candid.

Ce aduce nou acest album?
Eu zic că e un pic mai electronic decât primul album, aduce mai mult synth cred şi e mai spre IDM, primul era mai spre trip-hop cred, dar nu contează stilurile neapărat. Cu siguranţă ceva nou este mini-cd-ul cu piese mici.

Este un disc dublu. Povesteşte-ne cum ai luat această decizie şi de ce?
Nu am făcut niciodată piese de lungă durată gen 8-9 minute, de altfel cred că deja s-a văzut şi pe primul şi pe colaborarea „3AM” cu Lucian Ban şi Alex Harding, piesele sunt mici, dar de data asta am vrut să fie unele şi mai mici, ca nişte povestioare scurte şi m-am gândit să le pun pe un cd mai mic.

Un al doilea album este întotdeauna un test greu - trebuie să reconfirmi ceea ce ai arătat la primul, dar trebuie să aduci şi ceva nou, mai trebuie să dai dovada şi de evoluţie. Cum vezi aceste afirmaţii? Este şi cazul tău? Cum ai simţit al doilea efort discografic?
Da, simt „Alb” mai matur decât „Silent Strike” (2005), eu zic că e evoluţie, cel puţin a sound-ului, dar sunt subiectiv, las oamenii să critice acest aspect.

Cum ai caracteriza muzica ta?
Nu aş caracteriza-o în cuvinte, eu cred că e de stări, sper să transmită stări. Nu mă descurc minunat cu caracterizările, de-aia, în mare, Silent Strike se rezumă la sunete, mai puţin la cuvinte.

Cine este Silent Strike?
Ionuţ, din Bacău.

Ce muzică te inspiră?
Ascult multe genuri, de la clasică la hip-hop şi de la jazz la metal, dar în general mă inspiră stări proprii, relaţii cu alţi oameni, momente din viaţă, vise, poate chiar şi filme.

Ce rol crezi că are muzica ta în viaţa zilnică a unui om din 2009?
Unii oameni mi-au zis că devin creativi şi că-i inspiră, din alte locuri am aflat că e o muzică de relaxare, nu ştiu exact, eu sper să aibă cât mai multe roluri şi benefice.

Care este motivul pentru care faci muzica şi nu altceva?
Cred că din copilarie a pornit dorinţa asta şi mă bucur că fac asta şi nu altceva, nici nu mă văd făcând alte lucruri.Un motiv anume nu cred că e, adică totul porneşte din suflet şi gata, fără explicaţii... sau poate am avut noroc că mi-a luat mama o chitară pe la 11 ani, şi apoi un 486 pe care am facut primele piese Silent Strike in 1997.

Care este fraza ideală pentru a sfârşi un interviu?
Nu sunt aşa vorbăreţ şi nu ştiu mai ales cum să închid un interviu.M-ar salva dacă aş putea să pun o piesă în încheierea interviului. Da’ chiar, dacă aveţi albumul „Alb” , fraza de încheiere a interviului poate fi piesa “Primăvara”...

A&A records/Warner Music
O operă rock în 3 acte: "Heroes and Cons", "Charlatans and Saints", "Horseshoes and Handgrenades" şi cu un prolog (“Song of the Century”) ce se aude ca o transmisie radio din al 2-lea război mondial. Război este de altfel şi ce au declarat Green Day administratiei Bush cu predecesorul album, “American Idiot”, un hit de proporţii mondiale, iar cu “21st Century Breakdown” continuă manifestul început acum 5 ani. Albumul îl are ca producător muzical pe Butch Vig (Nirvana - Nevermind) şi este primul disc la care trupa nu colaborează cu producătorul tuturor albumelor Green Day până în prezent, Rob Cavallo. Opera rock prezintă povestea a două personaje, Christian şi Gloria şi este foarte inspirată din albume de rock clasic ale unor trupe legendare precum The Who, Queen, The Beatles sau Pink Floyd ,dar care nu se desprinde catuşi de puţin de punk-rock, curentul care a reprezentat puterea creativă a celor 3 membrii Green Day încă de le sfârşitul anilor 80. “21st Century Breakdown” este un album ce trebuie ascultat cap coadă şi înţeles ca un tot unitar. Green Day şi-au ridicat ştacheta încă o dată şi au reuşit săritura perfect.Trupa care a preluat controlul în indistria muzicală globală de două ori în trecut, este pregatită să o faca din nou.

Victor Stütz
Motorhead înseamnă pasionat de speed (metamfetamine). Domnul Frank Zappa avea un om cu această poreclă şi a vrut să-şi numească un fiu astfel. A optat însă pentru invenţie, şi i-a zis Dweezil (acesta a avut 2 surioare şi un frăţior: Moon Unit, Diva Thin Muffin Pigeen şi Ahmet). Lemmy ştia aceste lucruri şi, el însusi pasionat de speed, şi-a numit trupa al cărei dumnezeu este, Motörhead. Trema vine de la nişte opţiuni politice şi estetice teribil de grobiene.

Vom trece peste nimicurile care ne preocupă, fiindcă e timpul să aflaţi că pe unchieşul nostru îl cheamă Lemmy. Îi vom spune de acum domnul Lemmy. Nu cumva să gândiţi sau să vorbiţi de rău dspre el, pentru că ştie tot, vă prinde, işi scoate centura şi vă snopeşte. Nici măcar frăţiorii noştri mai mari şi mai legitimi Beavis & Butthead nu l-au vorbit de rău, iar ei erau mult mai critici decât suntem noi; trebuie să avem respect pentru valorile tradiţionale, cum ar zice Lemmy.

Dar să vă povestesc despre domnia sa. Este tipul de om care vă bagă sau vă scoate din probleme. Despre băgat întâi. Dragele mele, dacă aţi trecut de pubertate şi aţi purtat discuţia cu părinţii voştri, vă pot spune că unchiu’ este în Topul sex legends, cu vreo 2000 ca voi la activ. E încă tânar, şi în drum spre Bucureşti, deci să nu ne descurajăm. Tot despre băgat ar putea el însuşi să ne povestească despre băutură, droguri şi ţigări. Dar noi, copii plictisiţi, fără program de viaţă sau de după aceasta, poate că nu am înţelege.

Despre scos, vă dau un mic truc pentru a scăpa de hărţuirea sexuală la locul vostru de muncă 2.0: dacă nu vă place de şeful vostru, îi faceţi o poză domnului Lemmy şi o înrămaţi frumos. Mergeţi apoi la birou, iar lânga Mac-ul vostru inutil puneţi capodopera. Dacă sunteţi artiste, şi n-aveti cum să nu fiţi firi artistice, luaţi un marker roz şi circumscrieţi pelvisul unchieşului într-o inimioară. În ea veţi scrie Iubi. Get it?

Să revenim. Prima lui amintire e că răgea. Repeta probabil, aşa cum mucalit recunoaşte, deci vă puteţi face o idee şi despre vocea lui cristalină ŕ la Costel Busuioc.
Lui îi plăceau fetele, deci şi-a luat o chitară ca să le agaţe (nu avea nici Brabus de Dorobanţi nici Vertu sau mai ştim noi ce). Fiind un om foarte coerent, ar şi renunţa oricând la ea, tot ca să le agaţe. Apoi s-a facut roadie. Adică ştiţi: nouă ne plac concertele, pentru că sunt foarte hype, şi mergem la tot ce prindem (aşa cum vom ajunge şi la Bestfest). Ei bine, Lemmy era o pleavă din staff’ul oamenilor pe care am fi vrut noi pe vremuri să-i vedem (nu să-i ascultăm) pe scenă, pentru a fi vazuţi noi înşine acolo. Căra lăzi cu instrumente adică. Făcea muşchi şi vorbea cu marii oameni despre care noi nu ştim nimic. Ne poate depăna la gura barei de striptease câte ceva. Să-l ascultaţi cu atenţie!

Apoi a intrat în tot felu’ de trupe meseriaşe (precum Sam Gopal unde arăta foarte hippie) şi a făcut chiar un turneu în minunata Yugoslavie.

Stilistic vorbind trebuie să ştiţi că el cântă rock&roll. Nu vă speriaţi, nu e deloc boring, iar oricum voi tot rock&roll ascultaţi, chiar dacă îi daţi nume cool (indie etc.) şi sună mai leneş-aşa. Pe bune!

Hawkwind era o trupă despre droguri multe, ca majoritatea trupelor vremii (şi nu numai), cu un spectacol foarte frumos, spaţial, şi domnişoara Stacia cu ţâţele goale în toată splendoarea ei nudă. Nenea Lemmy a fost primit în ea cât ai zice peşte la bas şi voce. Ca orice om realizat, unchiul a fost concediat. Pentru că se droga prea mult, chiar şi pentru Hawkwind! El însusi evoca: That was a great time, the summer of '71 - I can't remember it, but I'll never forget it!

Deşi îl iubesc metalistii răi cu lanţuri şi piele neagră, Lemmy se consideră (la fel ca voi poate, hihihi) punkist. În acest sens vă zic că domnia sa a cântaaaaat, nu la Seeex Pistooools (deşi micuţul Sid Vicious l-a rugat pe unchiu’, care-i cel mai mare basist din toate timpurile, să-l înveţe a cânta la bas, adică i-a cerut imposibilul) ci la The Damned! Suneţi dezamăgiţi...

We are Motörhead... and we're gonna kick your ass! We are Motörhead, and we play rock 'n' roll! Asta de 34 de ani, 20 de albume, mai multe filme şi cisterne de alcool, timp în care nu au venit la Bucureşti. Ar fi aici multe de spus despre istoria muzicii, stiluri, grammy, cover’uri, colaborări, interviuri, muzici. Trăim însă în lumea vitezei, nu avem timp de considerente stilistice. Vă mai zic doar că de curând a apărut cel de-al 20lea album Motörhead (iţi urăm la cât mai multe bre!). Se numeste Mötorizer, are 11 piese şi e foarte tare. Despre motoare putem spune că Lemmy nu ştie să meargă pe aşa ceva, cade imediat. Preferă caii.

acesta este numele invenţiei care ne protejează cu adevărat auzul. Este vorba despre o pereche de căşti pentru playerele portabile care îţi permite să asculţi muzica într-un stil neobişnuit! Este cunoscut faptul că ascultarea muzicii în căştile obişnuite, poate cauza serioase probleme de auz, dar compania japoneză Golden Dance a găsit cea mai bună soluţie pentru protecţie. Aceste căşti arată exact ca o pereche normală, diferenţa fiind că nu trebuie introduse în urechi, ci pe osul aflat alături. Acest tip de utilizare va cauza o serie de vibraţii ale muzicii, care vor fi direcţionate direct în creier, fără a genera probleme psihice. Producătorii susţin sus şi tare că nu vor exista nici un fel de pericole pentru urechi, chiar dacă asculţi muzica la volum maxim.Nu se cunoaşte încă data exactă de lansare a acestei perechi, dar se vorbeşte de un preţ de 100 de euro. Un amănunt important este faptul că aceste căşti nu necesită baterii!

Moby s-a născut în Harlem, New York, dar a crescut în Darien, Conneticut, unde a început să facă muzică încă de la vârsta de 9 ani. A început prin a studia chitara, iar la 14 ani cânta într-o trupă de punk, „The Vatican Commandoes”. A cântat apoi în trupa „Awol”, iar mai târziu, în timpul colegiului, a fost DJ în mai multe cluburi. La sfârşitul anilor ’80 descoperă că vocaţia sa este strâns legată de muzica electronică şi se dedică în întregime acestui gen.

1987-1988 – se mută în Greenwich, Conneticut şi locuieşte lângă reşedinţa familiei Bush. Cu toate acestea, nu întreţine relaţii cu celebrii săi vecini, fiind un democrat convins. În plan muzical, lucrează mult, mixează şi se chinuie să obţină un contract cu o casă de discuri din New York pentru a-şi lansa un prim single.


1990-1991 – lansează primul său single, „Mobility B/W Go”. Succesul înregistrat îi vor aduce contractul visat şi semnează cu Instinct Records. Urmează apoi single-urile „Go (woodtick mix)”, „Voodoo Child” şi „Mindstorm/Brainstorm”, reunite pe complilaţia „Instinct Dance” (1991)

1991 – succesul lui Moby este confirmat şi în Marea Britanie, unde „Go” intră în Top 10. Este invitat să cânte la celebra emisiune „Top Of The Pops”. În acelaşi an, colaborează cu Alan Wilder (Depeche Mode) la proiectul solo al acestuia, Recoil. Vocea lui Moby apare în melodia „Curse” de pe albumul „Bloodline”.


1992 – apare primul album, intitulat chiar „Moby”. Extrasele pe single „Uhf”, „Next is the E” şi „Thousand” au succes, iar artistul porneşte într-un turneu în America de Nord” alături de The Shamen. În această perioadă, relaţia cu casa de discuri se deteriorează.


1993 – Moby lansează „Ambient” – ultimul album la Instinct Records – şi pleacă din nou în turneu, de data aceasta alături de Prodigy, Richie Hawtin, John Acquaviva, Orbital, Apex Twin şi Vapourspace. După turneu, semnează cu Mute Records şi este invitat din nou la „Top Of The Pops”. Anul următor este dedicat în întregime producţiei unui nou album.


1995 – artistul lansează „Everything is Wrong” şi pleacă în turneu. Este cap de afiş la scena nr. 2 de la Lollapalooza şi ajunge şi în Europa alături de Red Hot Chilli Peppers. „Everything is Wrong” este numit „albumul anului” de mai multe reviste muzicale. Pe acest album, Moby se dovedeşte a fi un virtuos în mai multe stiluri muzicale. Foarte apreciat de către critici a fost modul în care artistul face trecerile de la un stil la altul şi faptul că albumul are practic toate ingredientele succesului în mediul electro-pop: linii melodice variate, synth, pian, ritm, voci deosebite şi nu în ultimul rând o coerenţă absolut cuceritoare.


1996 – Moby lansează „Animal Rights”, material pe care experimentează într-un domeniu familiar (punck-rock), dar succesul pare să-l părăsească. Albumul se vinde prost. Porneşte în turneu alături de Soundgarden.

1997 – Moby contribuie cu tema principală la coloana sonoră a filmului „Tommorow Never Dies”, din seria James Bond.


1999 – după un an de muncă, lansează „Play”. Imediat după lansare, albumul nu se bucură deloc de recenzii pozitive, dar în ciuda acestui aspect, ajunde să se vândă în peste 9 milioane de exemplare. Explicaţia e simplă: pe acest album Moby face ce ştie el mai bine şi combină stiluri, iar materialul rezultat este acum cel mai apreciat album al artistului. Moby a folosit în mod inedit sample-uri de blues şi gospel cărora le-a imprimat un ritm cu efect devastator. „Play” conţine câteva piese electronice, excepţional orchestrate, care i-ar face geloşi chiar şi pe veteranii de la Pet Shop Boys. Majoritatea pieselor au versuri ancorate în viaţa de zi cu zi, cu o tentă cel puţin ...pesimistă,, ce aduce aminte de creaţia New Order. Ingredientul-minune al acestui album este însă unul de domeniul subliminalului. Astfel, se poate spune că Moby a cucerit lumea cu „Play” şi datorită faptului că a reuşit să asocieze fiecare din piesele de pe album cu câte un ...spot publicitar. A lansat astfel o modă – cea a promovării unui album prin intermediul publicităţii directe, cale pe care alţi artişti învaţă şi acum să o urmărească (evident, din două perspective: una de promovare şi una care serveşte inspiraţia).


2002 – Moby lansează „18” şi porneşte într-un turneu pentru un an de zile.

2003-2004 - în acest interval, Moby derulează o campanie prin care sprijină candidatura la Casa Albă a democratului John Kerry. Fostul său vecin din Greenwich, Conneticut – republicanul George W. Bush – câştigă însă mandatul.


2005 – apare „Hotel”, un album al cărui nume transmite exact ceea ce Moby a declarat că a vrut să surprindă, respectiv faptul că orice ar face, omul este trecător şi că urmele sale sunt imediat acoperite de un alt om. Foarte normal, am spune... Destul de eclectic, albumul este totuşi foarte apreciat şi se vinde în mai ales datorită extrasului pe single „Lift Me Up”, piesă care rupe ritmul albumului oferind un Moby în plenitudinea forţelor. Artistul este responsabil în întregime pentru interpretare, el fiind cel care cântă la toate instrumentele care se aud pe album, mai puţin la tobe.

2006-2008 – Moby lucrează la un nou album, „Last Night”. Între timp, lansează o compilaţie, „Go: The Very Best Of Moby”.


2008 – apare „Last Night”, un album foarte bine primit de critici. Notat cu patru stele de către Rolling Stone şi Sunday Times, albumul se vinde foarte bine deşi nu se ridică la nivelul succeselor anterioare.


2009 – Moby lansează un nou album, „Wait For Me”, de data aceasta sub un label propriu, Little Idiot. Porneşte în turneu, iar în această vară românii îl pot vedea la B’estfest.

CITAT
“Ne-am regăsit plăcerea şi dorinţa de a cânta despre lucrurile simple”


Vank a devenit Vunk. De ce?
Când am început să visăm acum 10 ani să ne cântăm muzica noastră şi să fim şi aplaudaţi pentru asta, eram patru băieţi cu acelaşi vis. Între timp, am rămas doar jumate din ei, eu şi cu Nicu. Dar cu acelaşi vis. În comerţ, schimbarea asta de nume se cheamă rebranding. Într-un fel e şi o provocare pentru noi, un alt început, pe acelaşi drum, spre aceeaşi direcţie. Pe lângă mine şi Nicu, mai face parte din această idee, Bogdan, un basist care a mai cântat cu multe trupe de rock de aici şi care face parte din aceeaşi lume cu noi.

Cine este U?
“U” nu este nicio iniţială de nume, de data asta. Este doar continuarea fonetică a numelui formaţiei noastre.

Schimbarea aceasta va trage după ea şi o schimbare de stil?
Putem spune mai degrabă o revenire de stil, decât de o schimbare de stil. Primul single şi albumul, pe care-l vom lansa în toamnă, au aerul începuturilor noastre, a primului nostru album, din anii’99-2000, “Voyeur”. Ne-am regăsit plăcerea şi dorinţa de a cânta despre lucrurile simple, despre emoţiile fireşti ale fiecăruia dintre noi, despre poveştile oricărui cuplu, dar toate privite din alte unghiuri, prin ochii noştri. Iar soundul este ceva proaspăt şi pentru noi şi pentru piaţa noastră muzicală.

Nume nou, album nou. Cum ni l-ai prezenta?
Titlul albumului este “Ca pe vremuri” şi o să-şi facă loc pe el 11 piese, iar mai mult din jumatate din piese sunt predispuse să fie single-uri. Din nou, am pregătit un album solid, fără piese de umplutură, în care ne-am pus sufletul pe tavă şi se găseşte câte o delicatesă pentru oricine îl ascultă. Primul single, “La orice oră”, apare la începutul lui iunie.

Muzica şi text – Cornel Ilie. Surse de inspiraţie …..?
Sursele de inspiraţie nu au ochi, gură, picioare sau mâini, dar eu încerc mereu să le scot toată partea umană şi toată emoţia din ele. Am adunat destule întâmplări, trăiri, frustrări şi bucurii, din 2004 de când am scos ultimul album al nostru. Compozitorii de la noi, mai ales cei din formaţii rock, au uitat de la ce au plecat când au început să cânte. Au uitat care le este scopul şi care este bucuria să cânţi. Şi de-asta au uitat, cei mai mulţi dintre ei, să vorbească ŞI despre ei, nu doar despre ce vrea să audă lumea. Au uitat să rişte şi să experimenteze. Aşa că toate sursele de inspiraţie au rămas mult timp vacante, pentru că nimeni nu prea a mai apelat la ele, aşa că eu doar a trebuit să le întreb dacă mă ajută sau nu. S-au bucurat că le-a băgat, iar, în seamă cineva şi m-au ajutat…

Cât timp ai/aţi lucrat la acest album?
Eu aştept albumul asta de trei ani, dar am început să lucrez concret la el, acum un an. Atunci am fost în stare să transform emoţiile în cuvinte şi melodii.

O să fie şi colaborări pe acest album, dar nu se ştie încă cu cine. Totuşi pe cineva trebuie să ai în minte …. Un nume…
În mod sigur o să facem un duet de formaţii rock pe acest album cu prietenii noştri de la Bere gratis. E o mică premieră pentru muzica românească.

Din iunie sunteţi în turneu. Pe unde şi când dăm de voi?
Turneul începe cu opt oraşe, dar se va prelungi, în mod sigur. Totuşi, oraşele pe care le ştim, deja, sunt: Craiova, Satu Mare, Bacău, Buzău, Timişoara, Reşiţa, Constanţa.

Se fac 10 ani de când existaţi? Mai rezistaţi încă 10?
Dacă am rezistat 10, putem să rezistăm oricât, de-acum încolo. Pragul psihologic a fost trecut. Noi avem un avantaj: am creat o nişă pe care nu a mai încercat nimeni să se bage. Locul a rămas mereu liber, chiar dacă noi nu am mai lansat nimic discografic din 2004 încoace. Asta înseamnă că ne-am creat un gen de public şi de aşteptări pe care doar noi putem să le hrănim. Dar asta, la un moment dat, se transformă, totuşi, într-un dezavantaj, pentru că nu avem la cine altcineva să ne raportăm.

Sunteţi mulţumiţi de unde sunteţi acum?
Eu sunt împăcat cu mine însumi, dar nu sunt împăcat cu unele lucruri care se întâmplă în jurul meu şi care mă fac să stau pe loc şi cu altele care nu ne-au lăsat să ajungem şi mai sus. Dar o să o facem de-acum începând….

O piesă Vunk care ar descrie cel mai bine starea trupei de acum…
“Mâine se întorc” (se va lansa în toamnă, cu tot cu videoclip) şi nu are mai nimic din soundul nostru, dar recunoşti dintr-o mie că noi suntem. E atipică, dar aşa suntem şi noi, nu?