Matador Records
Sonic Youth sunt de aproape 30 de ani una din cele mai respectate şi importante formaţii din New York. Publicul lor este foarte variat având în vedere amalgamul de stiluri ce se găseşte pe albumele lor. Există piese pop, piese noise sau rock alternativ, există piese devenite hituri pe Mtv şi în acelaşi timp putem găsi piese care nu ar intra în nici un playlist ale vreunei televiziuni sau ale unui post de radio comercial. Odată însă ce v-au câştigat încrederea aveţi tendinţa de a-i urma orbeşte şi a aştepta cu interes noile lor albume. The Eternal este cel de al 16-lea album din istoria trupei new yorkeze şi continuă în aceeaşi notă. Există piese ce abia depaşesc două minute („Sacred Trickster”) şi totodată piese ce ajung până aproape de graniţa de 10 minute („Massage the History”) toate însă în aceeaşi notă caracteristică albumelor Sonic Youth.
Un album prin care cei de la Sonic Youth duc mai departe ceea ce au început acum ani ce zile adica „good rock n roll”, un album care îi va face pe cei care abia acum fac cunoştinţă cu trupa să întrebe în stânga şi în dreapta de unde pot face rost de albumele vechi ale acestei formaţii unice care chiar dacă are în componenţă membri de vârsta părinţilor noştri, rămâne mai cool decât mulţi dintre noi vom fi vreodată.
5 STELE HEFE

Warner Music
Am făcut cunoştinţă cu această trupa londoneză acum vreo doi ani când aproape ameţit de reclama care se făcea în jurul ei prin revistele de specialitate din Mare Britanie am hotărât să mă documentez şi să-mi fac rost de albumul de debut al celor de la Gallows intitulat „Orchestra of Wolves” apărut în 2007. Acest album a fost totodată cel care a atras atenţia lui Brett Gurewitz chitaristul trupei Bad Religion care i-a semnat imediat la propria casa de discuri Epitaph Records distribuinudu-i astfel şi peste ocean. Un asemenea început de carieră a făcut ca toţi ochii să se îndrepte spre acest al doilea material Gallows intitulat „Grey Britain”.Un album care continuă linia începută în 2006 cu un amestec de punk –hardcore –metal mult mai bine pus la punct de această dată. Piesele sunt foarte directe iar vocea aproape urlată lui Frank Carter este în continuare partea ce face diferenţa între Gallows şi restul de trupe de gen. „Grey Britain” are13 piese produse excelent de Garth Richardson cel care în trecut s-a ocupat şi de Rage Against the Machine sau Red Hot Chilli Peppers. Albumul probail este cel mai bine descris de chiar cei din trupă care afirmă despre el: “Britain is fucked. Grey Britain is all about what's going on socially, politically and economically in the UK and how it affects us.”
4 STELE HEFE

Sony Music/Nova Music
Înainte de a avea cunoştinţă despre Kasabian, un om înebunit după tehnologie înaltă o să recunoască prima piesă – „Underdog” - dintr-o reclamă la Sony Bravia. Nu e nimic nou, oamenii din Leicester au fost curtaţi de multe brand-uri pentru a li se solicita diverse compoziţii care să însoţească imaginea unui produs. Până şi România a reuşit să-şi asocieze imaginea cu trupa asta („Empire” filmat aici, concert cu smanes la Bucureşti, „Vlad The Impaler” pe discul nou) deşi s-ar spune că este exact invers pentru că ei au căutat „eterna şi fascinanta” ţară, nu ea pe ei. Dacă ar fi o expresie care să spună totul despre acest disc, „ca la nebuni” ar fi aceea. Asta pentru că „West Riding Pauper Lunatic Asylum” este chiar numele unui “cuib de cuci” din Anglia secolului XVIII dar şi pentru că materialul a fost creat cu o imaginaţie mai bogată decât ar putea avea un domn îmbrăcat într-o cămaşă cu mânecile legate la spate. Este greu de vorbit despre piesele de pe noul Kasabian. Nu e spaţiu, din păcate. Dar e loc pentru o încheiere de genu’: “Fast Fuse” este pe jocul FIFA 09 şi asta spune multe (şi completează informaţiile legate de “Underdog”) despre cât de bine e să asculţi muzică la birou dacă lucrezi într-un mediu creativ.
**** Cetin Raşit

Universal Music
Era odată o trupă din Scoţia care se lua la întrecere în creativitate cu irlandezii de la U2. Bine, unii spuneau doar că era vorba de copiere una de la cealaltă, deşi vârsta amândorura, stilul muzical – încă de la început - ba chiar şi subiectele politice (“Belfast Child”, “Mandela Day” vs. “Sunday Bloody Sunday”, “Pride”) sunt aproximativ aceleaşi.
Numai că, pe vremea în care Simple Minds gândeau local – nu doreau să-şi piardă fanii care au stat lângă ei chiar şi după desele schimbări de componenţă, U2 acţionau global (culmea, ideea inversă – şi mult mai bună - “gândeşte global, acţionează local” aparţine unui scoţian!). Sample de gândire cu arie de acoperire limitată este şi “Graffiti Soul”. Nimic care să te facă să spui că Jim Kerr şi Charlie Burchill s-au trezit în al 32-lea an de existenţă şi vor mai mult de la ei. Absolut nimic. Vocea lui Kerr este prinsă într-un monolog de care vrea să scape şi tocmai de aceea “recitarea” este rapidă şi – cu foarte mici excepţii – liniară. Burchill stăpâneşte bine jocul cu sunetele dar numai până la un moment dat. Undeva pe la începutul anilor ’90 e acel moment dat. Slab efort, meşteri cândva cei care s-au forţat.
** Cetin Raşit

Downtown
E, uite asta este un artist care se apropie de ideea mea de artist. Inteligent, amuzant, foarte în pielea lui cântând, şi la fel de relaxat şi prin filme.
Ultimul lui album, pe lângă faptul că face turul lumii în şaisprezece piese este o bijuterie care deşi are la baza hip-hop, este de fapt alternativ. De asta spun că-mi place Mos Def, ce face el de când e solo este universal valabil. L-am adorat când s-a cumetrit cu Dj Honda, mi-au plăcut foarte mult şi Umi Says sau The New Danger, dar aici s-a întrecut pe sine.
The Ecstatic este produs cum trebuie, are atmosfera care tebuie, iar Dante Terrell Smith îşi duce zestrea vocală de Brooklin mai departe, tot la fel, adică exact cum trebuie.
Nu este nimic surprinzător la albumul ăsta, nu sare departe de ce înseamnă Mos Def, dar este atât de transparent şi bine cântat şi făcut încât a reuşit să-mi dea o oareşce dependenţă, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.
PS: Ca să mă înţelegeţi de ce am zis că-mi place băiatul ăsta de mor, uitaţi-vă la The Hitchhiker's Guide to the Galaxy sau la Be Kind Rewind unde sub regizorul Michel Gondry, domnul Mos Def dă o mare lecţie de actorie.
Gojira

Warner Music/A&A Records
Tocmai am văzut un DVD cu Dream Theater de prin ’87, cu cîteva înregistrări găsite pe vreo casetă video, în care trupa repeta în garajul lui Portnoy. Un document interesant pentru a urmări drumul acestui fenomen muzical şi pentru a le admira evoluţia admirabilă. Saltul făcut de atunci este incredibil. În 20 de ani au reuşit să se constituie în excepţia care as fi dat fundătura muzicală numită „metal”. Oricît au încercat unii şi alţii, nu prea s-a reuşit altceva mai bun decît păstrarea unei comunităţi total dedicate genului, care menţine miezul neatins şi face mişto de alte genuri muzicale. Totul e bine, dacă e vorba de o comunitate adunată în jurul unui crez muzical. Atitudinea băţoasă face parte din reţetă. Aţi văzut vreodată metalist în sandale? Mulţi cîntă metal din convingere, dar puţini îşi propun să mai încerce o extindere a limbajului. Unii a revenit la sound-ul care l-au consacrat, după cîteva încercări nereuşite de evadare spre alte zone. Aici nu merge să te vinzi ieftin, că te taxează oamenii care ştiu despre ce e vorba. Dream Theater sunt de admirat pentru că ating ambele aspecte: îşi extind limitele artistice şi îşi păstrează publicul. Ba chiar e una dintre puţinele trupe care se ocupă serios de relaţia cu fanii. Discografi a lărgită a grupului conţine multe titluri multiplicate special pentru ei. Noul lor album este un exemplu foarte bun pentru a afl a de ce sunt atît de iubiţi de public şi respectaţi de comunitatea muzicală, chiar dacă nu intră în seria celor mai bune realizări ale lor. Pur şi simplu nu găsesc alt nume care să intre în acest moment sub aceeaşi caracterizare. Orgoliul, talentul sau conştientizarea deplină a misiunii lor îi face să exploreze, să fi e din ce în ce mai buni şi în acelaşi timp să-şi menţină specifi cul muzical. Oricît de departe ar ajunge, ei rămîn rockeri. În schimb, de la scălămbăiala de garaj prin care trec toţi, Dream Theater au ajuns să umple stadioane, săli mari şi să-şi adapteze măiestria la mainstream. „Black Clouds & Silver Linings” ne prezintă pachetul tipic DT. Şase piese noi, din care distingem virtuozitatea, concepţia abruptă, abordarea musculară, progresii armonice încîntătoare, măsuri compuse şi destule sclipiri pentru a trece cel puţin de două ori prin material, cel puţin pentru a rămîne cu o impresie mai solidă. Fiecare iubitor de progres muzical are ceva de remarcat pe cele şase piese, toate peste cinci minute lungime, împărţite şi ele destul de „comme d’habitude”: un început cu efecte care te introduc în atmosferă, cu sunete care anunţă nori de furtună, formule şi riff-uri devastatoare, intercalate de cîte un respiro baladesc, piese cu forme ample, complexe, legate printr-un fir stilistic, fără un concept care să lege cele şase titluri. Nu se poate spune că „BC&SL” are vreun punct atît de slab încît să te facă să te plîngi. Cu excepţia textelor, care pe alocuri intră în zona banalităţii. Oscilaţia între calapod şi creativitate se extinde mai mult în zona riff-urilor, iar explorarea pare a se îndrepta spre zona „black-metal”.
Există pasaje poliritmice admirabile, dar care nu au o legătură fi rească cu restul piesei. Fiecare titlu, cu excepţia celui de-al doilea, pare a fi inspirată din experienţa de viaţă a membrilor trupei. „The Best Of Times” sună ciudat de mult a Rush. „A Rite Of Passage” are trimiteri clare către francmasonerie, atît prin text, cît şi prin semnele de pe coperta single-ului, dar asta nu înseamnă neapărat că DT au primit lumina. Excelent CD-ul bonus, care conţine şase preluări diverse şi foarte bine realizate. „Stargazer” (Rainbow), „Tenement Funster” (Queen), „Odyssey” (Dixie Dregs), „Take Your Fingers From My Hair” (Zebra), „Larks Tongues In Aspic Pt.2” (King Crimson) şi „To Tame A Land” (Iron Maiden) sunt trecute prin soundul şi precizia celor care au la activ cîteva albume celebre integral „acoperite”. Bineînţeles că există şi un al treilea volum, pentru ediţiile speciale, unde putem asculta cele şase piese fără voce, nu pentur karaoke, ci pentru o aprofundare a părţilor instrumentale, emblema DT. O lucrare serioasă, cu bune şi rele, care va benefi cia de acelaşi respect din partea apropiaţilor, aceasta este de fapt emblema pe care o putem pune pe orice album DT. Pentru cei care cunosc bine repertoriul trupei, „BC&SL” este o nouă confi rmare. Cei care încă nu au explorat sufi cient acest teritoriu, le recomand să înceapă cu „Awake”.
Berti Barbera

A&A records/Warner Music
O operă rock în 3 acte: "Heroes and Cons", "Charlatans and Saints", "Horseshoes and Handgrenades" şi cu un prolog (“Song of the Century”) ce se aude ca o transmisie radio din al 2-lea război mondial. Război este de altfel şi ce au declarat Green Day administratiei Bush cu predecesorul album, “American Idiot”, un hit de proporţii mondiale, iar cu “21st Century Breakdown” continuă manifestul început acum 5 ani. Albumul îl are ca producător muzical pe Butch Vig (Nirvana - Nevermind) şi este primul disc la care trupa nu colaborează cu producătorul tuturor albumelor Green Day până în prezent, Rob Cavallo. Opera rock prezintă povestea a două personaje, Christian şi Gloria şi este foarte inspirată din albume de rock clasic ale unor trupe legendare precum The Who, Queen, The Beatles sau Pink Floyd ,dar care nu se desprinde catuşi de puţin de punk-rock, curentul care a reprezentat puterea creativă a celor 3 membrii Green Day încă de le sfârşitul anilor 80. “21st Century Breakdown” este un album ce trebuie ascultat cap coadă şi înţeles ca un tot unitar. Green Day şi-au ridicat ştacheta încă o dată şi au reuşit săritura perfect.Trupa care a preluat controlul în indistria muzicală globală de două ori în trecut, este pregatită să o faca din nou.