O întrebare de genul acesta nu-şi poate avea răspunsul în câteva rânduri. Există însă, cu certitudine, momente şi nume, trăiri şi poveşti care ne pot da indicii, tot atâtea teme de meditaţie câte adevăruri absolute am crede că găsim.
O înşiruire aparent logică ar arăta cam aşa: „blue” este o stare de spirit, o combinaţie între negrul lipsit de orizont ori cel al unei amintiri apăsătoare şi albastrul clar şi limpede al ideii libere. „Royal Blue” este deja nuanţa dată de felul aparte de a fi într-o lume căreia i-a venit, pur şi simplu, să înnobileze un om, o femeie, cu titlul de „Queen Of The Blues”. Un disc de platină şi un crez artistic. R.I.P. Koko Taylor. O moştenire impresionantă pentru orice om: a avut parte de toate marile distincţii muzicale, oraşul Chicago a declarat ziua de 3 martie ca fiind o zi care să-i poarte numele şi, poate lucrul cel mai important, a lăsat în urmă un model, un testament inatacabil, arta sa. Ascultaţi „Old School”, albumul ei din 2007, în care, la 79 de ani, vorbeşte despre trecut şi viitor deopotrivă, despre rădăcini, despre suişuri şi coborâşuri, despre viaţă. Ascultaţi cu mintea şi cu sufletul deschise pentru a descoperi acel grăunte care poate opri timpul în loc şi care, odată înghiţit, te face să simţi adevăratele valori ale vremurilor.
„Cînd am pierdut-o pe Koko Taylor, lumea a pierdut o ADEVĂRATĂ legendă. Ea a deschis calea pentru multe femei-artist, nu numai aici în U.S., ci în întreaga lume. Fără ea, multe dintre noi n-am fi fost ce suntem acum. Am pierdut un prieten, un mentor şi o mamă.” Sunt cuvintele de despărţire ale unei alte artiste, cu 50 de ani mai tânără, Shemekia Copeland. Una dintre multele femei care s-au încumetat să-i poarte testamentul, poate mai puţin cunoscută pe bătrînul continent. La nici 30 de ani lista muzicienilor cu care a colaborat este impresionantă: turnee cu Buddy Guy, B.B. King şi Taj Mahal încă de la debut, un disc produs de Dr. John pe care apar ca invitaţi trio-ul Medeski,Martin & Wood (acelaşi cu care a colaborat şi John Scofield), 3 nominalizări la Grammy şi două distincţii în materie de blues, un ultim album, „Never Going Back” produs şi aranjat de Steve Cropper sunt destule motive pentru a fi considerată o adevărată moştenitoare a tronului.
Ce ar mai fi de spus despre o „puştoiacă” care la 14 ani are un album de debut împreună cu Johnny Lang, „Loud Guitar, Big Suspicions”, urmînd apoi un turneu cu apariţii alături de Keb Mo, John Mayall ori Santana. Shannon Curfman este cu siguranţă unul dintre numele care ne vor mai atinge conştiinţa, şi dacă tot ne pumem problema din titlu, atunci „Take It like A Man” poate fi unul dintre răspunsuri. „Are stilul acela funky de a cînta al lui Chaka Khan, şi asta mă sperie.” glumeşte Johhny Lang despre ea.
Debbie Davies e una dintre artistele care ne-a vizitat recent, pentru un recital la Sighişoara Blues Festival. Influenţată şi ea de inovaţia perpetuă a stilului Koko Taylor, alături de Bonnie Raitt, reprezintă o ramură importantă a blues-ului alb feminin. Şi dacă tot am ajuns aici, alte două nume merită o atenţie specială. Susan Tedeschi, soţia lui Dereck Trucks, sintetizează în arta sa funk, gospel, soul, iar amprentele de feeling marca Janis Joplin sunt vizibile de la prima audiţie. Trei nominalizări la best-urile Grammy, o discografie bogată şi variată, punînd la socoteală şi multele colaborări (de menţionat Allman Brothers, Eric Clapton ori Robben Ford), o voce aparte şi o trăire specială o aşează în topul artiştilor de gen.
Surpriza, pentru mulţi dintre noi, a fost distincţia de „Contemporary Blues Artist Of The Year” acordată Janivei Magness. „Are acea voce unică, clasică, atemporală, a tuturor marilor artiste, strecurînd melodia şi versurile direct în inima şi sufletul ascultătorului” sînt cîteva dintre aprecierile la adresa ei. „What Love Will Do” este un disc ce îţi poate schimba concepţia despre lume, sau măcar naşte întrebări al căror răspuns ţine de felul nostru de a aprecia lucrurile. Şi cum n-ar fi aşa, când vezi o femeie îmbrăcată în rochie de seară, cofată impecabil, cu un washboard de gât, cântând într-un mod cu totul special de la Robert Johnson la Rolling Stones
Pentru că, voit sau inconştient, apreciem performanţele unui artist în comparaţie cu alţii. Iar dacă acesta e femeie intervin şi alte amănunte, ca aspect fizic, comportament scenic şi alte asemenea, devenind mai critici tocmai acolo unde aceste detalii nu ar trebui să fie atât de importante. Uităm adeseori de modul lor special de a gândi, altfel, nici mai bun şi nici mai rău decît al nostru. Umbra aceasta de misoginism este depăşită deseori de sentimetele cu totul aparte care pot fi amplificate de delicateţea şi forta care se îmbină în arta lor. Şi pentru aceata schimbare de percepţie, şi pentru oportunitatea de a ne schimba în bine, şi pentru mulţumirea de a ne deschide perspectivele trebuie să-i mulţumim lui Koko Taylor, ca şi celorlalte femei din lumea noastră. Şi chiar atunci când nu le întelegem, să apreciem felul în care simt pentru noi.
Bobby Stroe

Nu cred că este greşită afirmaţia conform căreia Prodigy este una din trupele care au influenţat cel mai mult muzica electronică a ultimilor 20 de ani. Formaţia înfiinţată în 1990 în Essex, Anglia este cea care practic a inventat genul electro-rave-breakbeat-drum and bass.

Începutul
Liam Howlett este cel responsabil de înfiinţarea trupei în 1990. Din Prodigy fac parte acum Keith Flint (solist vocal, dansator) şi Maxim Reality (live MC), iar Leeroy Thornhill (dansator), a fost şi el membru al trupei în primii zece ani.
În 1990, Howlett a compus câteva piese şi a realizat 10 demo-uri pe un sintetizator Roland W30. A căutat apoi un contract cu o casă de discuri, iar XL Records a fost cea care i-a acordat credit. A apărut astfel un prim single, “What Evil Lurks”, în 1991. Au urmat şase luni de concerte în cluburi din Marea Britanie şi un nou single, “Charly”, iar apoi primul album: “The Prodigy Experience”. Este vorba de o demostraţie de forţă a rave-breakbeat-ului, un album de referinţă atât pentru formaţie cât şi pentru acest gen muzical. Iar acesta era doar începutul.

Firestarter
În 1994, The Prodigy lansează un nou album, “Music for the Jilted Generation” şi odată cu acesta schimbă complet muzica electronică şi marchează un moment de cotitură în întreaga cultură rave. Single-ul “No Good (Start the Dance)” care cucereş[te topurile europene. Originalitatea şi forţa muzicii plasează Prodigy printre cele mai căutate formaţii, iar reprezentaţiile lor vor include concerte în toată Europa. Pentru a-şi spori activitatea live, formaţia colaborează în concerte cu un chitarist, Jim Davies.
Lansarea în 1996 a single-ului “Firestarter” a fost momentul în care The Prodigy s-a făcut cu adevărat remarcată şi în SUA. A urmat logic invitaţia de a deschide celebrul festival Lollapalooza, iar după alte câteva luni de turneu, a urmat lucrul la un nou album.
Al treilea album Prodigy, “The Fat of the Land” a fost lansat în 1997 şi a reprezentat un nou moment de referinţă în istoria formaţiei. Single-ul “Breathe” este cel care s-a bucurat de cel mai mare succes în acel an. Atât single-ul, cât şi albumul au cucerit primele poziţii în topurile din Marea Britanie şi SUA.
Prima decadă din istoria trupei se încheie cu lansarea (în 1999) a unui album de mix-uri, intitulat “Dirtchamber Sessions Vol. 1”. Acesta a fost realizat de Howlett live la British Radio 1. În 2000, The Prodigy ia o pauză de turnee şi înregistrări.

Formaţia revine pe firmament în 2002, cu single-ul “Baby’s Got a Temper”, melodie scrisă de Keith Flint, interpretă alături de chitaristul Jim Davies şi produsă bineînţeles de Liam Howlett. Deşi nu a atins “performanţele” din trecut, a captat destul de multă atenţie din cauze negative, pentru folosirea în versuri a cuvântului “Rohypnol”, care desemnează un drog (cunoscut ca “date-rape-drug”).
The Prodigy îşi recapătă o parte din imaginea pozitivă în 2004, cu un nou album, “Always Outnumbered, Never Outgunned”. Spunem o parte, întrucât pe acest album nu apare solistul vocal Keith Flint şi nici MC-ul Maxim Reality. Acesta din urmă va sprijini însă materialul participând în mai multe concerte. Avem aşadar un album fără Flint, dar cu …Liam Gallagher de la Oasis, Kool Keith, Twista şi Juliette Lewis. Un an mai târziu, speranţa de a-l revedea pe Keith Flint alături de colegii săi a mai primit o lovitură, prin lansarea unui album de hituri, “Their Law: Singles”.

Revenirea
Până la urmă, Keith Flint nu a părăsit niciodată cu adevărat The Prodigy. Ce-i drept, el a încercat să scoată un album solo, intitulat “Device #1”, dar lansarea acestuia a fost anulată de către casa de discuri în ultimul moment. Revenirea sa la modul propriu în formaţie a avut loc anul trecut, prin participarea la realizarea celui mai recent albumul al trupei, “Invaders Must Die” (2008). Acesta se bucură şi de participarea bateristului David Grohl (Nirvana, Foo Fighters) şi a ajuns după prima săptămână de la lansare pe primul loc în topul din Marea Britanie.
Reprezentaţiile live din 2008 şi 2009 – inclusiv cea de care au avut parte românii la Festivalul Peninsula – sunt sprijinite şi de participarea toboşarului Leo Crabtee şi a chitariştilor Rob Holiday şi Alex Roberts.

Valentin Moraru

1985 – We Care A Lot
We Care a Lot este primul album Faith No More, pe care deşi lălăiala lui Chuck Mosley te poate scoate din sărite, se întrevăd deja elementele acelea geniale ale trupei, care aveau să izbucnească în anii următori. Totuşi, pe album avem instrumentalul furios “Pills for Breakfast”, superba “As the worm turns” care în varianta cu Patton din 1992 ne arată geniul compoziţional al lui Roddy, dubioasa disco-metal “The Jungle” sau “Mark Bowen”, o melodie oarecum dedicată unuia dintre foştii chitarişti FNM. Efortul trupei este lăudabil, dar ceva nu mişca aşa cum era cazul.

1987 – Introduce Yourself
Iată că şi Chuck Mosley e bun la casa omului. După “We Care a Lot”, Faith No More au reuşit să scoată un album mult mai lucrat, mult mai închegat iar Chuck a reuşit cumva să îşi facă simţită prezenţă într-un mod constructiv. Introduce Yourself ne oferă în primul rând în sound mult mai plin şi mai curat, o variantă reînregistrată de la “We Care a Lot” care a avut şi primul lor videoclip. Billy Gould ne înebuneşte cu slap bass-ul din majoritatea melodiilor, în frunte cu “Anne’s Song” şi “The Crab Song”. “Chinese Arithmetic” e o piesă absolut genială cu tente thrash metal, iar Roddy se dezlănţuie pe “Spirit” şi “Blood”. Per ansamblu “Introduce Yourself” e un album foarte reuşit, dar totuşi, acel ceva încă lispea. Şi veriga lipsă avea să apară pe următorul album al trupei.

1989 – The Real Thing
The Real Thing e chiar the real thing. Nu mai avem de-a face cu Chuck, Roddy îşi consolidează poziţia de lider neoficial al trupei, Billy e în formă maximă, Big Jim îşi permite să aducă soundul lui metalic specific, iar Puffy, pe lângă dreadurile lui tot şi tot mai lungi, începe să folosească pedala dublă aşa cum era şi cazul. Dar marele câştig al albumului este Mike Patton. Omul fără de care Faith No More nu ar fi fost niciodată acea trupă inuman de faină, fără de care nu am fi avut parte în ziua de azi de Korn, Incubus, DFD sau System of a Down. “Falling to Pieces”, “From out of nowhere”, “Zombie Eaters” şi “Underwater Love” sunt fără discuţie printre cele mai reuşite piese de pe album, iar vocea (pe atunci nazală) lui Patton aduce exact ceea ce le lipsea celor patru instrumentişti pentru a face saltul de la o trupă bună la una genială. Cu toate acestea, TRT nu e nici pe departe capodopera Faith No More. Patton mai avea nevoie de puţină vreme să intre în pâine, iar Angel Dust urma să demonstreze cum poate o formaţie să inventeze ceva ce nu poate fi inventat.

1992 – Angel Dust
Începând în forţă cu riffurile sacadate din “Land of Sunshine”, Angel Dust ne arată din prima că ceva se schimbase de la The Real Thing încoace. Vocea lui Patton în primul rând, pentru că Mike nu mai are timbrul vocal nazal cu care, tot ce-i adevărat, făcuse furori înspre finalul anilor 80. Angel Dust este un album perfect, plin de urlete inumane, bass apăsător, ritmuri tribale şi cu o clapă care tronează imperial peste amestecul greu de digerat. Din păcate Jim Martin începea să aibă o implicare tot şi tot mai scăzută în cadrul formaţiei, el contribuit practic doar la “Jizzlobber”. Dar ce monstru de piesă a ieşit din creierul lui Jim. “Caffeine” ne spune despre singurul drog de care abuzează Mike, “RV” e o naraţiune despre ceea ce înseamnă să fi “trailer trash”, “Midlife Crisis” este despre Madonna, iar “Malpractice” ne aduce pasaje de death metal suprapuse cu nişte samples geniale de la the Kronos Quartet. Versurile lui Patton sunt mult mai complexe şi mai pătrunzătoare, chiar dacă Mike a declarat în repetate rânduri că de multe ori alege un cuvânt pentru rimă mai mult decât pentru înţeles. “Be Aggressive” a fost punctul de plecare pentru mOBSCENE-ul lui Manson, iar “Kindergarten” mă face să mă gândesc cu nostalgie la anii de liceu de fiecare dată când o ascult. Angel Dust este apogeul unor muzicieni de excepţie, dar concedierea lui Jim (prin fax, că veni vorba) a declanşat lent dar sigur începutul sfârşitului.

1995 – King for a Day …. Fool for a Lifetime
Caseta mea cu KFAD cumpărată din piaţă e de multă vreme pierdută, dar nu o să uit niciodată impactul pe care l-a avut albumul asupra mea. Am rămas şocat de “Cuckoo for Caca” şi “Ugly in the Morning”, înţelegând de ce au declarat Korn de atâtea ori că sunt fani Bungle şi FNM. M-am gândit de sute de ori cât de fain ar fi să iau parte la un mosh pit pe “Digging the Grave” sau “The Gentle Art of Making Enemies” şi am retrăit prin “Ricochet” moartea lui Cobain. M-am distrat de funk-ul din “Star A.D.” şi de blues-ul din “Evidence”. Am privit neclintit din faţă ecranelor celebrul live de la “What a Day” când Patton face un salt genial şi ratează căzătura. “Take This Bottle” şi “Just a Man” au demonstrat a câta oară că Patton este cel mai versatil solist rock al ultimelor decenii şi m-am bucurat că nu am rămas “The Last to Know” că Roddy îşi revenea cât de cât după anii oribili petrecuţi dependent fiind de droguri. Trey Spruance ar fi trebuit să fie chitaristul perfect pentru Faith No More, dar se pare că două genii de nivelul lui Patton nu pot co-există în două trupe diferite. Nici chiar într-o singură trupă, pentru că şi Bungle s-au spart în 2000, dar despre acest lucru altă dată. KFAD este un album pe care găseşti orice stil cauţi, poate mai puţin închegat ca Angel Dust, dar cu siguranţă inovator şi eclectic. Ce a urmat după KFAD a fost sfârşitul FNM. Trey a părăsit formaţia, în locul lui a venit Dean Menta care a plecat şi el după turneul de promovare al albumului. În cele din urmă a rămas la chitară Jon Hudson. Roddy urma să scape definitiv de dependenţa de droguri, dar preţul a fost oarecum implicarea sa tot şi tot mai mult în Imperial Teen. Puffy a început să cânte cu Ozzy şi a intrat în Black Sabbath, Patton s-a mutat în Italia cu nevasta, iar Billy şi cu Jon s-au văzut singuri.

1997 – Album of the Year
Nu a fost să fie chiar Album of the Year, dar titlul predestinat morţii unei mari trupe a fost bine ales. Venise vremea pentru un album nou, dar viitorul era sumbru pentru Faith No More. Bordin şi Gould au înregistrat nişte demouri, le-au trimis lui Patton care a rămas complet dezamăgit de rezultat. În cele din urmă cei cinci au înregistrat separate bucăţile lor din melodii şi cum nimeni nu s-a oferit, Billy împreună cu Roli Mosimann şi-au însumat rolul de producător al albumului. AOTY ne-a adus un chitarist nou, Jon Hudson şi un Patton tot şi tot mai predispus la a încerca toate stilurile muzicale posibile. “She Loves me Not” e o piesă care le cam arată celor din Boyz II Men cum trebuie să sune un amestec de gospel şi pop, “Naked in front of the computer”, “Collision” sau “Got that Feeling” sunt pline de energie şi te îndeamnă la sărit şi dat din cap. Avem cea mai bunglesque piesă Faith No More, adică “Mouth to Mouth” cu ritmul ei suspect cu tot, cea mai liniştitoare şi relaxantă melodie FNM ever, adică “Stripsearch” şi un clip genial pentru “Last cup of sorrow”. Şi ce final mai frumos putea să fie, pentru trupa care a schimbat faţa rockului, decât “Pristina”, o piesă despre doi îndrăgostiţi despărţiti de evenimentele din Kosovo? Acesta a fost şi sfârşitul FNM, până în 2009, când spre bucuria mea şi nu numai, cei cinci (vorbim aici despre componenţa finală a formaţiei) s-au hotărât să mai schimbe încă odată faţa rockului. O să urmeze the next best thing. Sunt sigur de asta. Şi dacă i-am ratat în 97 la Sziget, anul acesta o să profit de toate ocazile şi o să vad finalmente live formaţia care mi-a încântat aproape 15 ani din viaţă.