Selectia naturală. Supravieţuiesc doar cei puternici, cum ar veni. Exceptând cazurile în care era vorba de boli grave şi chiar incurabile, mulţi artişti şi-au găsit sfârşitul pentru că şi-au dorit. Sună cinic? Nu mai cinic decât celebrele vorbe ale lui Sir Winston Churchill: “Nimeni nu este de neînlocuit. Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”. Supradoze de droguri, alcool, medicamente sau chiar mâncare (există şi aşa ceva, se ştie), accidente mai mult sau mai deloc stupide sunt doar câteva din motivele pentru care nume mari din muzică au ajuns “six feet under”. Oricare dintre dispariţii au fost ca nişte “zile de salariu” venite în avans pentru casele de discuri. Cât de celebru era 2 Pac înainte de a muri? Un glonţ, un singur glonţ a contribuit la faima unei trupe din Seattle care n-a fost niciodată prea departe de secţiunea “one hit wonder”. Oamenii care petrec la cârciumă mai mult timp decât acasă au o vorbă care vine în sprijinul hobby-ului lor: “un beat bun este un beat mort”. Cât de bun este un artist mort (la propriu)? Un Michael Jacskon mort a fost cu 42% mai bun - doar în Statele Unite - în prima săptămână după dispariţie decât un Michael Jackson “obişnuit”.

500.000 de dolari este suma pentru care Elsie Poncher a scos pe eBay un loc de veci în “Westwood Village Memorial Park” din Los Angeles la jumătatea lunii august a acestui an. Fiind chiar deasupra locului unde se odihneşte Marilyn Monroe, licitaţia a ajuns în mai puţin de o săptămână la suma de 2,5 milioane de dolari. Richard Poncher, cel care a cumpărat locul de la Joe DiMaggio, a fost “fericitul” care a stat pe(ste) blondă 23 de ani. Să recunoaştem, este o perioadă mai mare decât toate relatiile la un loc ale divei iubitoare de bărbaţi din spiţa Kennedy şi ar fi fost şi mai mare dacă Elsie, soţia lui Richard, n-ar fi avut nevoie de bani pentru a-şi plăti ipoteca în aceste vremuri de criză. Ei, criză! Suma este destul de mare ca să te facă să înţelegi că nu este vorba de aşa ceva ci despre dorinţa de a fi “celebrity related”. Dacă oferta de a-ţi găsi odihna veşnică lângă Marilyn este una de nerefuzat, un loc – chiar şi pentru o urnă – lângă mormântul lui Elvis Presley este de negăsit. Graceland este doar pentru regele rock 'n' roll, cel mai profitabil artist... mort, unul care doar în 2005 a adunat 45 de milioane de dolari, cea mai mare parte din bani revenind din drepturile obţinute din vânzarea discului “ELV1S: 30 #1 Hits” lansat de Sony Music cu trei înainte.
Un singur artist a îndrăznit până acum să-i ia titlul de “cel mai profitabil artist mort” lui Elvis dar a făcut-o doar pentru un an. Kurt Donald Cobain, cel care a fost găsit mort în locuinţa din Seattle în urma combinaţiei dintre medicamente şi glonţul plecat dintr-o armă de vânătoare, i-a luat locul “regelui” în 2006 când Courtney Love a vândut pentru o sumă exorbitantă o parte din drepturile de autor pentru catalogul Nirvana. Fosta membră a trupei Hole mai deţine peste 100 de benzi ale lui Cobain cu sau fără ceilalţi membri de trupă. O parte a apărut pe compilaţia “With The Lights Out” în noiembrie 2004, fără mare succes de piaţă însă. O mai mare trecere au avut producţiile lui Christopher George Latore Wallace cunoscut în muzică sub numele de Notorious B.I.G. Rapper-ul a devenit un icon al genului abia după moarte, a fost numit „salvatorul hip-hop-ului de pe Coasta de Est”, atât MTV cât şi VH1 oferindu-i spaţii largi de emisie pentru această realizare. Piesele artistului al cărui prim album poartă numele „Ready To Die” (ciudată „premoniţie”) au fost cântate de-a lungul vremii de Jay-Z, 50 Cent, Ja Rule, Alicia Keys, Usher dar şi de P. Diddy, cel mai bun prieten al decedatului. Moartea lui Notorious B.I.G. a survenit la puţină vreme după dispariţia unui alt nume din acelaşi gen muzical, Tupac Shakur, nu puţine fiind suspiciunile conform cărora există o legătură strânsă între cele două evenimente nefericite. Şi succesul postum este asemănător. Tupac a lansat cinci albume în perioada vieţii, albume care au obţinut nenumărate discuri de platină, alte cinci fiind aruncate pe piaţă după moartea lui.
Nu întotdeauna casele de discuri vin cu materiale „noi” (exceptând compilaţii de piese demo sau înregistrări din concert) după moartea artiştilor cu care aveau contract. Uneori, nici nu este nevoie de aşa ceva pentru că discurile lansate în perioada vieţii a acelor artişti merg bine şi după 10 sau 20 sau chiar mai mult ani. „Never Mind The Bollocks, Here’s The Sex Pistols”, singurul album de studio al punk-erilor de la Sex Pistols se vinde şi acum în număr mare de exemplare chiar dacă au trecut 32 de ani de la apariţia iniţială. Moartea bassistului Sid Vicious, considerat multă vreme simbolul mişcării punk, a contribuit mult, foarte mult la succesul albumului. Dacă în 1977 materialul a primit „discul de aur” în Marea Britanie, în 1988 obţine (tot „acasă”) „discul de platină” iar în 1992 este din nou „platinat”, de data aceasta în Statele Unite. Al patrulea album britanic în clasamentul all-time realizat de revista „New Musical Express” în 2006, a fost relansat de Virgin Records şi în 2007. În acelaşi an 2007 au fost relansate şi cele două discuri apărute în foarte scurta viaţă a trupei Joy Division. „Unknown Pleasure” şi „Closer” au ajuns să se vândă în milioane de exemplare, multe milioane după ce Ian Curtis, solistul şi liderul trupei, s-a spânzurat pe 18 mai 1980.
Uneori s-a întâmplat ca moartea unui artist să dea naştere unor mişcări greşite de marketing, mult mai greşite decât lansarea pe piaţă a unor piese neterminate, înregistrări mai mult sau mai puţin bune din performanţe live. După ce Michael Hutchence a fost găsit fără suflare într-o cameră de hotel, ceilalţi membri ai trupei au tot căutat un nou solist ajungându-se la situaţia hilară de-al alege în urma unui concurs televizat de tipul “Megastar”. Recţiile au fost negative încă de la început, Jimmy Barnes, un artist australian care a colaborat cu INXS în anii ’80, a catalogat programul drept “a broadband urination on Michael Hutchence's grave” (sună foarte descriptiv în engleză pentru a fi tradus în română). Alegerea lui JD Fortune în locul lui Huchence n-a fost una proastă la început. Canadianul care şi-a petrecut mare parte din adolescenţă în maşina lui personală a compus câteva piese care au ajuns pe singurul disc (“Switch”) lansat după dispariţia vechiului solist, ba chiar a reuşit să intre şi în inima fanilor. În special a fanelor. Trei ani a stat JD Fortune alături de INXS. Trei ani în care revedenise un toxicoman, acest lucru fiind cel care a contat în decizia luată de ceilalţi oameni din trupă, decizia de-al da afară.
Telefonul primit de operatorii de la 911 pe 25 iunie 2009 la ora locală 12:22 a dat startul cele mai recente “goane după aur”. Una la nivel planetar. E drept că locatarul de pe North Carolwood Drive din Holmby Hills, Los Angeles a fost cel mai bine vândut artist din toate timpurile. Celor peste 350 de milioane de discuri vândute ca muzician solo şi alte 150 de milioane de exemplare împreună cu trupa Jackson 5 li s-au adăugat rapid alte milioane. De dolari. Deşi artistul în cauză era plin de datorii. Vânzările de discuri au sărit de la 10.000 de exemplare în săptămâna anterioară dispariţiei artistului la 422.000 doar în Statele Unite în săptămâna în care s-a produs tragicul eveniment. Sony Music a primit doar până la sfârşitul lunii iunie comenzi uriaşe: 3 milioane de la retailer-ii americani şi alte 5 milioane de la clienţi aflaţi în alte părţi ale globului. “Billie Jean” a adunat un milion de vizualizări pe YouTube doar în primele 24 de ore de după moartea lui Michael Jackson. iTunes a raportat tot a doua zi că 10 dintre cele mai bine vândute 15 albume şi 13 din cele mai descărcate 25 de cântece îi aparţin megastarului.
E greu de învinovăţit casele de discuri pentru profitul pe care îl obţin de pe urma unui artist mort. Să nu uităm că principala lor activitate este cea de vânzare a produselor fonografice. Că se întâmplă să se atingă prea tare şi de prea multe ori pe coarda sensibilă, ţine de natura umană. Una care vrea ca “mai mult” să ia locul lui “mult” de fiecare dată. Tocmai de aceea lumea se întreabă acum: “Cine ar mai putea să aibă un asemenea impact?”. Un retailer citat de Reuters a încercat să dea un răspuns: “Dylan? Nu cred. Madonna, Sting sau Bono ar avea ceva impact dar nu la nivelul ăsta. Poate Paul McCartney să se apropie. Dar, la urma urmei, cine a mai rămas?”
Cetin RAŞIT

realizat de Carmina & Mihail VAKULOVSKI
„Muzica, atunci când faci parte dintr-o trupă, poate să preia controlul asupra a tot ceea ce faci”

Bine aţi revenit în România. Pentru mine reîntoarcerea voastră a fost o ştire deosebită, pentru că mi-a plăcut foarte tare concertul vostru de acum 2 ani, vă ascultasem toate albumele, dar live-ul a fost extraordinar. Voi ce vă amintiţi de la acel concert din România?
Ne-am simţit extraordinar ultima dată când am cântat la Festivalul Artmania din România. Ne-a făcut cu adevărat plăcere. Din acest motiv, am fost încântaţi când am aflat că vom repeta experienţa, pentru că fanii de aici sunt foarte pasionaţi şi ultimul spectacol a fost grozav. Îmi aduc aminte că atâţia oameni de la spectacolele My Dying Bride au venit să ne vadă pe noi în mod special şi asta a fost grozav. Şi este amplasat într-o locaţie splendidă. Avem o vedere grozavă de pe scenă, ceea ce este plăcut. Nu numai că avem o mare de fani în faţa noastră, ceea ce este întotdeauna grozav de văzut, dar sunt şi multe clădiri... este un loc foarte frumos şi un festival nemaipomenit. Ne-am simţit foarte bine ultima oară când am fost aici pentru că am avut foarte mulţi prieteni, cum ar fi prietenii noştri de la Anathema, care au fost aici. Este grozav să fim aici din nou şi să-i vedem pe ceilalţi, care sunt aici. Este minunat. Suntem într-o foarte bună dispoziţie.

Cum v-a părut publicul român la prima vedere şi ce aşteptări aveţi de la noi acum, cînd primele impresii au rămas în trecut, ca o amintire frumoasă (pentru noi)? Ce vă amintiţi legat de România? Acum aţi găsit alt Sibiu sau nu v-aţi schimbat părerea la această a doua întîlnire?
Am fost foarte impresionaţi prima oară şi am înţeles de ce aceasta este capitala culturală a Europei. Este o aşezare superbă. Avem mult de mers cu maşina de la Bucureşti până aici, astfel am văzut mult din peisajul pitoresc şi a fost grozav să vedem totul din nou, deşi am ajuns târziu aseară şi mare parte a fost în întuneric. Atunci când se înnoptează, aici este foarte întunecat şi de aceea nu am văzut la fel de mult ca data trecută, dar azi a fost grozav să vedem cum răsare soarele şi luminează acest loc minunat. Azi au venit foarte mulţi fani respectuoşi şi bine crescuţi care au vrut să facă multe poze şi au vrut multe autografe şi nu ne deranjează deloc când oamenii sunt cu adevărat interesaţi de ceea ce facem şi este o onoare pentru noi să facem cunoştinţă cu aceşti oameni. Părerea mea nu s-a schimbat, ci mai degrabă a fost întărită; acesta este un loc grozav în care să te afli.

- My Dying Bride activează de 20 de ani, chiar dacă sînteţi foarte tineri... Cum vă păstraţi energia, forţa şi entuziasmul?
- Pentru că, în cele din urmă, când creăm muzică nouă, primii oameni pe care vrem să îi mulţumim suntem noi înşine. Vrem să fim mândri de albumele pe care le creăm şi peste 10 – 20 de ani, noi nu urmăm trenduri sau scene, astfel atunci când facem un album este exact ceea ce vrem noi. O facem în termenii noştri, urmăm propriile noastre reguli, astfel că ne dezvoltăm în continuare ca trupă. Fiecare an aduce noi încercări şi noi surse de inspiraţie, aşa că mai avem foarte multe de făcut. Am făcut, din păcate, o serie de schimbări de membri, dar de fiecare dată când aducem un nou membru în formaţie acesta aduce energia proprie şi entuziasmul şi apreciem cu adevărat ceea ce fac noii noştri colegi.

Şi sunt foarte tineri noii membri ai trupei...
Da, aduc şi tinereţe. Oricum a rămas multă viaţă în ceea ce facem şi mai sunt multe de făcut.

Vă mai amintiţi cum eraţi la începuturi? Cum aţi ales numele formaţiei? Ce variante aţi mai avut?
Ei bine, cealaltă opţiune a numelui formaţiei, pe lângă My Dying Bride, a fost My Dying Child, dar My Dying Child a fost considerat un pic brutal, un pic prea death metal, iar versurile pe care Aaron le scria pe atunci erau, chiar de la început, un pic mai poetice, astfel că My Dying Bride a avut elementul mai romantic şi de aceea am ales această variantă.

La My Dying Bride foarte importante sînt versurile. Nu aveţi de gînd să editaţi o carte cu textele My Dying Bride?
Ar fi o idee interesantă. Cred că ar fi foarte frumos dacă la un moment dat am face ceea ce formaţia americană Novembers Doom a făcut de curând, şi anume au scos o carte care conţine diverse versuri şi explicaţii aferente acestora. Este o carte care arată foarte bine, cu lucrări de artă foarte frumoase şi cu poze. Ar fi o idee bună de aplicat la un moment dat, dar nu avem planuri în acest sens acum, pentru că scriem în continuare albume, şi asta înseamnă că ar fi o carte care s-ar tot extinde şi ar trebui să tot adăugăm câte un capitol o dată la câţiva ani. Ar fi frumos să facem asta la un moment dat în viitor, dar cred că asta se va întâmpla când probabil că formaţia se va apropia de propriul sfârşit. Ar putea fi o idee bună de pus în practică.

Ce scriitori citiţi? Ce vă place din literatura universală? Există scriitori care v-au influenţat cumva versurile, muzica?
Versurile sunt scrise de Aaron, el scrie toate versurile şi se inspiră din foarte multe chestii: locuri, scriitori, filme şi experienţe de viaţă, iar atunci când scriem muzica, facem ceva asemănător, ne inspirăm atât din propriile vieţi, cât şi din alte surse artistice. Eu, personal, cred că înainte de a te inspira din lucrările altora, sunt destule lucruri care se întâmplă în propriile noastre vieţi care ne inspiră instant, să ne gândim doar la provocările pe care le aduce fiecare an, astfel suntem foarte norocoşi că avem această metodă de uşurare, adică muzica, în care să ne exprimăm toate frustrările, toată furia. Este o terapie sănătoasă pentru noi.

Ce muzică ascultaţi de obicei? Ce aveţi, de exemplu, acum în iPod/MP3/iPhone?
Albumele mele preferate în acest moment sunt „Unholy Majesty” al unei cântăreţe din Anglia, pe care o cheamă Rose Kemp, este fiica a doi cântăreţi de folk din trupa Steeleye Span şi face o combinaţie foarte interesantă de muzică britanică cu puternice rădăcini folk, dar foarte grea, foarte intensă şi mi se pare grozavă. Mi-a făcut mare plăcere să ascult şi The Rotted, doar pentru putină distracţie, este un bun metal rock brutal, care reprezintă vremuri bune şi distracţie bună şi cred că este OK. Trec de la o extremă la alta, dar în cele din urmă muzica trebuie simţită cu inima şi să fie sinceră şi când văd că o trupă emană acest lucru, asta mă entuziasmează. Apar foarte multe trupe noi care sunt bune, şi încă îmi mai plac şi clasicii, cum ar fi Black Sabbath şi Crowbar, dar vânez muzica nouă, care apare în fiecare an. Cumpăr multe albume.

For Lies I Sire, noul album My Dying Bride, pare un pic altfel faţă de albumele de pînă acum, parcă mai intim... intervine chiar şi vioara... Cum a primit publicul această schimbare?
Ei bine, odată cu trecerea timpului compunem cântecele altfel, sunetul de chitară s-a schimbat, petrecem mult timp fără vioară, de exemplu, şi ne concentrăm foarte tare asupra chitarelor, la crearea deferitelor nuanţe şi texturi, avem sunete de chitară pe mai multe straturi. Am făcut albume precum A Line of Deathless Kings şi Songs of Darkness, cu un bas foarte puternic şi am continuat cu acesta pe noul album, încercând în acelaşi timp elementele pe care le foloseam la începuturi, am readus şi vioara în trupă. S-a creat un sound nou, cu un joc de chitară mai nou şi cu readucerea sunetului de vioară, astfel albumul For Lies I Sire a adunat esenţa My Dying Bride, astfel că dacă nimeni nu mai auzise de My Dying Bride până acum, am vrut să le dăm un punct de reper. Aş zice că noul album conţine câte puţin din toate şi este, cel mai probabil, o chestie bună pentru a reîncepe ceva nou.

Acum veniţi din Serbia, nu?
Da.

Şi după concertul din România veţi merge în Kiev, în Ucraina?
Da, pentru prima oară.

Cum călătoriţi – vă informaţi înainte de a ajunge într-un oraş în care încă n-aţi fost sau preferaţi să descoperiţi locurile?
Îmi place să aflu multe înainte să ajung acolo, pentru că întotdeauna avem o perioadă limitată de timp când suntem undeva, pentru că nu avem numai spectacolul propriu-zis, ci şi interviuri, probe de sunet şi o grămadă de lucruri care cer timp, astfel că se întâmplă foarte des să mergem într-un loc şi să nu vedem cine ştie ce. Îmi amintesc că prima dată când am fost la Atena nu am văzut nimic, absolut nimic. Chiar în Atena! Eram legaţi de eveniment şi între toate treburile legate de presă, pe care a trebuit să le facem, întâlnirile cu fanii şi concertul în sine, nu am văzut nimic, ceea ce este un mare păcat. Din acest motiv în zilele astea în care suntem într-un loc nou ne place să ne oferim puţin timp ca să investigăm aceste locuri, dar ştim că avem doar puţin timp să o facem şi de aceea, dacă ştim unde mergem şi care sunt cele mai bune locuri de vizitat acolo, atunci putem merge direct acolo, fără să trebuiască să căutăm singuri locurile. Putem să petrecem jumătate din timpul nostru căutând locurile respective. Este bine să ştim unde mergem.

Kievul este un loc foarte interesant de vizitat.
Da. Am citit mult despre el. Este un loc foarte interesant.

Aaron Stainthorpe are la Artmania o expoziţie foto, numită From a Dark Mind. Ce hobby-uri mai aveţi?
Lui Andrew îi plac foarte mult calculatoarele şi jocurile de calculator şi îşi petrece mult din timpul liber ocupându-se de acest aspect. Eu mă concentrez asupra muzicii tot timpul. Acasă am nu numai chitarele mele, am şi tobe, şi clape, îmi place să creez muzică tot timpul şi să învăţ mai multe despre meşteşugul muzicii. Ăsta este marele meu hobby. Ştiu că Dan, toboşarul nostru, se aseamănă cu mine din acest punct de vedere. Şi el cântă foarte mult. Ar bate toată ziua tobele dacă ar avea ocazia. Muzica, atunci când faci parte dintr-o trupă, poate să preia controlul asupra a tot ceea ce faci şi despre asta este vorba, cel puţin la mine.

23 iulie 2009, Tg Mureş

Ce-i aia ”Ziua 0” cînd faci ceva? La Peninsula/Felsziget Tîrgu Mureş ”Ziua 0” a însemnat un super concert LUNA AMARĂ, care merita să încheie festivalul, nu să-l deschidă oficial (”oficial” pentru că înaintea lor, de fapt, au cîntat cîteva trupuleţe locale, înţeleg, şi unele maghiare, parcă, exact în ziua 0 pentru ungurii care au jucat cu Steaua în preliminariile fostei Cupe UEFA. Dar cultura nu prea are legătură cu politica, sportul sau naţionalismul, muzica nu trebuie să aibă graniţe şi frustrări de fotbalişti.

Am mers de la gara auto pînă la Complexul Weekend pe jos; aşa îmi place mie să simt pulsul oraşelor, atingîndu-le pielea cu talpa, iar la întoarcere am mers cu Mihnea de la L.A. şi cu Stoica de la The Others, care a cîntat cu L.A. în acest turneu de promovare a noului album, „Don't let your dreams fall asleep”, pînă în centru, apoi am mers iar pe jos pînă la hotelul Voiajor, unde mi-am proptit ancora (băi, aici portarii sînt mai tari decît scriitorii doctori în filologie, redactori şefi la revista care e principalul partener media la cel mai mare festival din Transilvania, te iau pe sus, nu contează cine eşti, pentru el eşti un fel de formaţie care cîntă în ziua 0, nu are importanţă ce valoare & popularitate ai, dacă ai acceptat să cînţi în Ziua 0 e... cam nasol... pentru imaginea ta, cazi în hăul ochilor lui). Oraşul nu mi s-a mai părut la fel de mişto ca în celelalte călătorii, cînd am făcut interviurile cu supravieţuitorii Holocaustului şi în celelalte aterizări la Peninsula... (îmi amintesc cum în anul trecut zburam prin oraş cu frate-meu, cu maşina, sau cu iubita, cu doi ani în urmă, tot cu maşina, după concerte, că înainte de se circula cam ca pe Magheru, bară-n bară)... Centrul e super, dar în rest oraşul e jalnic, cel puţin în traseul meu, care înseamnă o oră de mers la pas (impresionant e, totuşi, cum pe la 1 noaptea aici se udă florile şi se spală străzile – mai ales că abia am terminat cartea unui prieten despre tranziţia de la Chişinău, carte cu mult praf şi colb... de tranziţie). Ciudat e că – venit de la Braşov – am fost mereu îndemnat la un festival din Braşov, Watumi, afişele cu Watumi fiind lipite peste tot peste afişele cu Peninsula... M-am plimbat pe peninsulă, studiat terenul, adulmecat atmosfera, e frumos, dar dacă n-ar fi fost Luna Amară cel mai plăcut loc de azi ar fi fost piscina. Luna Amară au început lin, cu cîntece de pe ultimul album, neprogramate la acest concert, a spus Nick, dar Sorin, basistul, a avut o pană şi a întîrziat un pic şi aşa L.A. a fost la început mai calmă (ca după o eclipsă totală a soarelui). Dar toate au revenit la locurile lor foarte repede, pe scenă a fost multă energie, iar publicul a clocotit în continuu, cred c-a fost un public deosebit, deşi acesta a fost ultimul concert de lansare al albumului (n-am putut să nu filmez cîte ceva, încheierea concertului fiind ca o mărturie că Luna Amară are fani adevăraţi). Un album dedicat tinerilor basarabeni care au luptat pentru libertate şi împotriva neocomunismului în luna aprilie, ceea ce Mihnea n-a uitat să amintească şi acum, dedicînd concertul libertăţii tinerilor basarabeni, iar publicul l-a susţinut zgomotos. Un concert în care s-au cîntat piese vechi şi iubite, cîntate focos şi de oamenii din public, piese noi, cîntate şi de public, pogo non stop, bună dispoziţie, multă înverşunare & atitudine, un concert ca-n vremurile tinereţilor Luna Amară:), un concert de vis. Din păcate, băieţii n-au fost lăsaţi să cînte mai mult, deşi publicul a scandat LUNA AMARĂ mult timp după ce au fost strînse instrumentele de pe scenă... Cred că în astfel de situaţii organizatorii ar trebui să nu mai fie atît de constipaţi, mai ales cînd e vorba de cea mai iubită formaţie a serii...

Mîine se anunţă ca şi cap de afiş DJ TIESTO, adorat (văd) de mulţime, dar eu vreau să ascult live VAMA, că nu l-am văzut pe Tudor Chirilă încă de pe vremea Vama Veche, să-l revăd pe Pavel Stratan, care a cam căzut în beznă (aia roşie?) în ultima vreme, să revăd Sarmalele Reci, care au renăscut ca pasărea Phoenix.


24 iulie
Cînd am urcat în autobuzul 18, prima chestie care mi-a sărit în ochi a fost emanatorul de miros EBA, apoi a răsunat, parcă la comandă, ”reclama” lui Buzdugan cu ”Şezlongul ăsta e ocupat, e rezervat de domnişoara Eba”:)). În Complexul Weekend – mai multă lume decît ieri, dar şi aşa îmi face cu ochiu’ (nu la propriu, no) o gagică puţin trecută, cu faţă de vampă care ştie ce vrea, cu un decolteu imens, chiar şi pentru vara asta, care te îndeamnă în continuu la păcat..., a, n-ai observat că are aripi de înger? Ca-n piesa rockerilor ruşi de la Nautilus Pompilius: ”Apropo, unde-s aripile tale, care-mi plăceau mie atît de tare?” Doi fotografi chei sar să-i facă poze (nu, nu trei, unu s-a abţinut... pe moment), cam ostentativ, ea le zîmbeşte ca fluturele decapitat din cartea portocalie din care citesc înainte de concerte.

Tudor Chirilă şi cei de la VAMA au cîntat şi piese de pe albumul Vama, şi cîntece mai vechi, din adolescenţa generaţiei mele, ca ”Nu am chef azi”, ”Vama Veche” sau ”17 ani”. Noile piese sînt la fel de faine, ”Dumnezeu nu apare la ştiri” sau ”Dragostea” (apropo de ruskii rock, are Splin o piesă în care ”iubirea vine prin cablu”) fiind piese de referinţă pentru muzica actuală, piese rock sensibile, care reprezintă tinerii cu ceva mai mulţi neuroni decît mai mulţii lor colegi de generaţie... Dar şi piesele mai sociale, cu ironie şi umor, ca ”Tata taie porcul”, au prins la publicul foarte tînăr din faţa scenei mari. N-am auzit live Trupa Veche, dar Vama Veche nu poate să existe fără Tudor Chirilă, nici măcar în amintire. Un plus faţă de V.V. la V. par să fie sunetele zglobii ale clapelor, dar şi vocalistul parcă e mai în vînă, cu mai mult chef, mai puţin blazat, deşi şi mai puţin ”supărat”... Păcat că au cîntat aşa devreme, dar ziua ies pozele mai bine, măcar atîta alinare pentru superformaţiile de devreme: azi Vama, mîine Kumm, poimîine Guerrillas, Timpuri Noi şi Viţa de Vie. După Vama publicul a curs spre Scena Coke, unde-şi acorda chitara musculosul Pavel STRATAN, care se amuza pe seama cererilor insistente ale tinerilor din public, care l-au implorat să cînte şi piese de-ale Cleopatrei. Vi-l imaginaţi pe Pavel cîntînd ”Ghiţă”? Păi închipuiţi-vă, aşa cînta: ”Ghiţă, te-aştept diseară la portiţă”:D... Da, şi a fost nevoit să cînte ”Eu beu” de... 3 ori! Lumea striga ”Eu beu, eu beu” în continuu, Pavel zicea: ”şi eu”, dar tot a trebuit să repete figura, în fine, ultima dată a cîntat mai mult publicul, care striga mai tare decît autorul piesei... A fost un concert fain, am ascultat piese vechi de pe cele trei albume, dar şi o piesă nouă, tot ghiduşă şi tot cu băut & fumat... SARMALELE RECI au intrat în scenă imediat după Pavel Stratan şi lumea şi-a amintit repede că a venit la Peninsula, totuşi, pentru rock. Formaţia pare într-o mare revenire, am văzut oameni fericiţi la Sarmalele Reci, într-o formă perfectă, numai buni pentru marile festivaluri. Sarmalele Reci au un stil inconfundabil, rock-ul clasic fiind combinat de sarmalişti cu un jazz subtil şi plăcut. Vechile piese au sunat foarte fain, iar tinerii s-au manifestat zgomotos exact la acele piese pe care cei trecuţi un pic de 30 de ani le aşteptam, ”Ţara te vrea prost” a rupt, a fost o nebunie în faţa scenei, dar şi pe scenă, foarte mişto-s piesele de atitudine S.R.! Apoi am fost martor la o chestie ciudată pentru mine, rockerii supăraţi au dansat ca nişte găini (aşa, dînd din fund cu mîinile în aer, ca-n piesa ”Paraziţii”) pe ritmurile ameţite ale lui TIESTO (NL). Un ţîki-ţîki comercial pînă la ultima notă, o gălăgie care te loveşte-n creier şi-n orgoliu, care a adunat foarte, foarte mult public cu tricouri negre. O muzică pe care n-o poţi asculta treaz, serios... Am stat cîteva piese cu colegii, să nu zic că n-am fost la un artist acceptat, recunoscut şi apreciat de toată lumea (din lumea lui), apoi m-am cărat spre celelalte scene. Noroc că la Scena Ursus cînta o formaţie cu mult sînge-n vene, de care nu ştiam, nişte zbuciumaţi frumoşi care-mi aminteau de Gogol Bordelo, formaţia maghiară BALKAN FANATIK. O seară care s-a terminat în ritmuri vivace şi energice, un rock balcanic super tare, frate, cu un vocalist-metalist şi cu o vocalistă parcă desprinsă din filmele lui Fellini sau Kusturica.

Mîine vreau să (re)văd Kumm, un pic de Iris, Primal Scream, puţin OCS şi mai ales Nine Inch Nails! Nu rataţi concertul live Nine Inch Nails, pentru că Trent Reznor a declarat că acesta este ultimul turneu NIN...


25 iulie
Acum KUMM e poate cea mai matură formaţie românească, încă tineri, dar exact în vîrful carierei, cu un playlist echilibrat, piese foarte bune din toate punctele de vedere (muzică, texte, ritm, atitudine), un show live impecabil, colectiv unit, care se înţelege din priviri, din mişcări şi, mai ales, din sunete, şi care degajă plăcere, plăcerea de a cînta, plăcerea de a fi pe scenă, plăcerea de a transmite plăcere. Poate şi datorită publicului acest concert Kumm a fost cel mai reuşit kummcert, care în ultima vreme au doar showuri super mişto, fie că-s la vreun mare festival, fie că-s într-un club sau într-un pub. La Peninsula publicul pur şi simplu nu s-a îndurat să-i lase să plece, chemîndu-i şi după ce kumii au făcut gestul punkist de distrugere a instrumentelor după concert... IRIS au avut parte de o primire călduroasă, iar Cristi Minculescu a impresionat din prima, spunînd că se bucură că „vorbiţi cu mine, nu despre mine”. OMUL CU ŞOBOLANI au fost parcă mai serioşi ca de obicei şi aşa parcă le stă mai bine şi parcă aşa toate se leagă mai bine, şi pe scenă, şi în faţa scenei, şi relaţia dintre ei şi fanii lor. Scoţienii de la PRIMAL SCREAM s-au remarcat prin ritmurile emo-industriale şi mişcarea în continuu a vocalistului, care-mi aminteşte de Marcel Bostan, solistul de la Alternosfera, iar formaţia intertextualizează cu RHCP, de la noi semănînd cel mai mult cu Mushroom Story, care erau pe acolo, şi Paul, şi Nono, în faţa scenei la NINE INCH NAILS (USA). Îi cunoşteam pe NIN, le ascultasem toate albumele, de la primul la ultimul (care poate fi salvat gratuit de pe site-ul formaţiei), dar recunosc că nu m-am aşteptat la aşa ceva. Trent Reznor are o carismă rar întîlnită, cîntă foarte fain la chitară şi clape şi e vocalistul & liderul perfect, un om care seamănă cu acel super erou american fabricat pe computer, înalt, puternic, emană putere în tot ce face, orice mişcare de-a lui înseamnă putere! O formaţie gîndită la milimetru, care ştie ce să facă pe scenă, ştie ce face în studio, ştie ce şi cum vorbeşte şi sînt al dracului de talentaţi, luminile şi restul artificiilor doar desăvîrşind prestaţia lor extraordinară. Acum nu mă mai mir că Reznor l-a inventat pe Marilyn Manson, care a fost basist la NIN înainte să devină megastarul rebel pe care acum îl cunoaşte toată lumea, păi Trent Reznor, vocalistul NIN, este şi compozitorul şi producătorul lui „Antichrist Superstar”, nu doar fostul lui coleg de formaţie. Am văzut multe concerte teatrale, cu lumini şi joc de scenă perfect, cu simboluri care coborau de pe scenă sau care apăreau în spatele scenei etc., dar n-am văzut un alt concert mai puternic, în care formaţia să se concentreze atît de tare pe muzică, în primul rînd pe muzică, restul fazelor – şi ele deosebit de spectaculoase, - să vină atît de firesc şi natural, atît de subtil...


26 iulie
În ultima zi a festivalului, Complexul Weekend a fost invadat de creste vopsite, freze ciudate, tineri care arată altfel decît cei de ieri, care au venit în primul rînd pentru NIN. Motivul: e ziua Prodigy, Pro Gigi, cum a glumit Rică. Dar pînă atunci a fost o zi normală pentru un festival ca Peninsula, cu muzică rock pentru toate gusturile. Ziua a fost deschisă (pentru mine) de GUERRILLAS, formaţia clujeană de hardcore/thrash/metal, care au adunat repede ascultători ai genului, care au umplut imediat scena Ursus Party Tent, sărind şi cîntînd împreună cu Guerrillas, unindu-se într-un spirit Guerrillas. Concertul Guerrillas a fost cel mai dur de la această ediţie Peninsula, dar totodată foarte cald, cîntăreţii de pe scenă comunicînd prieteneşte cu publicul, am văzut o relaţie mult îmbunătăţită între Guerrillas şi cei din faţa lor. Vocalistul, Commandante, a dedicat piesa „Nenaviju tebia, moia strana” autorului textului acestei piese, „prietenului nostru Alexandru Vakulovski, basarabean care nu mai e în România nu din cauza sa. Sper că cine va scrie despre acest concert va menţiona şi ce spun acum despre Sandu”. Ca şi atunci cînd Mihnea de la Luna Amară a amintit de Basarabia, şi de data asta publicul de la Peninsula a reacţionat cu aplauze şi scandări de susţinere (ceea ce nu s-a întîmplat la concertul lui Pavel Stratan). Un concert fain, o trupă puternică, cu atitudine, spirit, muzică plină de forţă, aşa am pierdut Viţa de Vie, pentru că nu m-am putut dezlipi de Guerrillas. După Guerrillas am făcut sport – mers sportiv de la o scenă la alta. Am revăzut TIMPURI NOI, încîntători, ca de obicei, spirituali, haioşi, în bună dispoziţie şi ei, şi publicul, o atmosferă de sărbătoare şi de vacanţă. Cel mai tare mă emoţionează piesa lor atipică, „Tata”, cîntată în maniera sa unică de Dan Iliescu, Da-da-da-dan Ilieeeesscu, cum zice Artan. La scena Coca Cola făceau atmosferă de discotecă FREESTYLERS (UK), şi vocalistul, şi vocalista fiind veseli şi simpatici, iar muzica lor e perfectă pentru a acoperi piesele de vară, formaţiile de sezon, muzică bună, de calitate, dar uşoară, distractivă, de relaxare. GRIMUS sună tot mai bine, Vali, creierul formaţiei, care compune şi muzica, şi textele, acum cîntă mai mult, îşi foloseşte şi vocea, această formulă cu doi vocalişti adăugînd multă culoare (şi sunet, fireşte) pieselor vechi, dar şi cele noi sună excelent. Apropo, Grimus sună bine şi-n română, nu numai în engleză. Aşteptam cu nerăbdare formaţia ucraineană HAYDAMAKY, doar că în locul lor a ieşit pe scenă formaţia care trebuia să cînte după ei, ungurii de la PETERFY BORI & LOVE BAND, care au avut un succes enorm (nu doar datorită frumoasei vocaliste blondelectronice), deşi era de aşteptat ca lumea să curgă spre TANKCSAPDA atunci. Veteranii de la Tankcsapda au încîntat, într-adevăr, uimindu-ne cu cît de mult pot face trei oameni, incredibil, Tankcsapda cu doar trei membri sună ca o mare formaţie, asta pentru că e o mare formaţie. După ei au intrat în scenă PRODIGY, dar doar după o aşteptare cam lungă şi după ce scena a fost umplută de aburi multicolori. Am fost în primele rînduri şi am simţit energia pe care o degajă Prodigy prin ceea ce fac ei pe scenă, un show original marca Prodigy, acţiune scenică, mişcare în continuu, sunete stridente, voci ingenios ţipate, publicul nu rezistă să nu sară pe notele Prodigy, asta e clar. Dar n-am rezistat să nu mă duc să văd dacă n-au venit cumva haidamacii. Frate, la Coke lumea era fericită. Cazacii aveau un dans sportiv irezistibil, vocalistul cîntînd doar cu zîmbetul pe buze, comentariile lui fiind mult mai concrete, frumoase, exacte, sincere şi interesante decît ale celor de la Prodigy, multitudinea de instrumente şi de stiluri făcînd tot publicul să ţopăie ca vrăjiţi, a fost o vrajă minunată care nu m-a mai lăsat să mă întorc, nici la Prodigy, nici la Braşov, pînă la încheierea spectacolului Haydamaky, care nu s-ar fi terminat niciodată dacă ar fi fost după gustul & dorinţa publicului, care s-a manifestat cel mai zgomotos la ieşirea din scenă a vreunei formaţii, fiind nevoiţi să mai cînte cîteva piese ska-etno-folk-rock sportiv, tot dansînd şi tot cu zîmbetul pe buze. Haydamaky seamănă ca stil şi ca atitudine scenică cu Zdob şi Zdub (au tot zis de Transilvania şi România, avînd în repertoriu o super piesă inspirată din folclorul românesc, "Stara Rumuniya", dar nu cred că ştiau că vecinii lor basarabeni vorbesc aceeaşi limbă cu românii, altfel sigur ar fi exploatat situaţia), seamănă şi cu Kultur Shock şi Gogol Bordelo, dar Haydamaky ne sunt mai apropiaţi. Haydamaky mi-au lăsat un gust proaspăt şi m-au umplut de energie, astfel ajutîndu-mă să merg pînă la 4 noaptea cu maşina fără să-mi fie somn deloc, în drum spre casă.
La Peninsula 2009 a fost aceeaşi atmosferă unică de festival, peninsula din Tîrgu Mureş fiind un loc perfect pentru o astfel de întîlnire cultural-turistică, unde chiar te simţi liber, şi la propriu, nu doar la figurat. Ca o observaţie mai puţin firească pentru o întrunire culturală, la Peninsula au fost la modă vocaliştii musculoşi, de la ex-sovieticul Pavel Stratan la americanul Trent Reznor de la NIN, dar nici Comandante de la Guerrillas nu-i chiar subţirel, şi nici Oleksandr Yarmola, vocalistul de la Haydamaky, nu e străin deloc de sala de forţă, ca şi noul membru Prodigy...

Mihail VAKULOVSKI

17 iulie 2009, Piaţa Mare, Sibiu

Ediţiile Artmania de pînă acum au adus în Piaţa Mare din Sibiu două din formaţiile pe care le-am admirat cel mai tare în adolescenţă – Tiamat şi Anathema - , dar tot la Artmania am descoperit (ca show live) şi alte trupe, pe care acum le ascult destul de des, cum e şi MDB, formaţie invitată şi la această ediţie, la cererea insistentă a fanilor formaţiei engleze.

Prima zi a festivalului a fost o sărbătoare continuă. În primul rînd s-a văzut – clar – o schimbare, totul a fost mai liber, mai simplu şi mai la îndemînă, şi pentru artişti, şi pentru ziarişti, şi pentru public. N-au mai fost acele conferinţe de presă ca o luptă într-o încăpere închisă şi aglomerată, goana după interviuri a dispărut, pentru că formaţiile au susţinut atîtea dialoguri cîte au vrut, oricui au avut chef, nu 2-3 interviuri obligatorii într-un timp foarte limitat. Pînă la concerte am făcut interviul cu Hamish, chitaristul (şi vocea nr. 2 a) formaţiei My Dying Bride, solistul, Aaron Stainthorpe, artist polivalent, fiind la vernisajul propriei expoziţii de fotografie, From a Dark Mind, în subsolul Bisericii Catolice din Piaţa Mică, pe lîngă Podul Mincinoşilor... A ieşit un interviu fain şi chiar mă bucur să fac interviuri nu neapărat cu vocaliştii, de obicei abonaţi pentru aşa ceva, imaginile formaţiilor bla-bla. La expoziţie tocmai avea loc o şedinţă foto cu Lena, basista MDB cu trăsături asiatice, iar Aaron îşi semna fotografiile din expoziţie. Altă faţă a muzicianului, care e şi poet, dar şi fotograf şi pictor... Viaţa surprinsă de el cu fotoaparatul e un fel de clipo-poezie, imagini psihedelice proprii poeziei din lumea lui interioară. Chiar şi autoportretul la care ne-am întîlnit parcă e desprins dintr-o altă lume...

Norvegienii de la TRISTANIA au deschis festivalul cu ritmuri gotice inegale, vocalista iluminînd morbiditatea vocii solistului ras în cap şi masiv, iar chitarista înviorînd şi mai mult imaginea vizuală, şi prin prezenţa scenică, dar şi datorită culorii îmbrăcămintei – roşul care a fost preferat şi de vocalistă, şi pe scenă, şi în general (şi azi era cu o rochie roşie). Alternanţa vocilor şi a sunetelor instrumentelor nu a întristat deloc publicul, care abia aştepta apariţia pe scenă a formaţiei MY DYNG BRIDE. Am văzut foarte multe tricouri MDB în public, dar şi în oraş, iar aşteptarea chiar a meritat. Aaron a apărut, ca de obicei, machiat şi pictat, jucîndu-şi perfect personajul, basista a cîntat în transă, Hamish a fost un fel de Hagi care a vrăjit chitara şi a interpretat ca un ecou vocea a doua, iar vioristul Shaun Macgowan a adus un sound mai intim cu vioara sa. MDB au cîntat şi piese mai vechi, ca mulţumire pentru primirea de la concertul de acum doi ani, dar şi pentru mesajele pe care le-au primit după aceea de la publicul român, majoritatea pieselor pe care le-am auzit aseară fiind însă de pe ultimul lor album, For Lies I Sire, pe care vi-l recomand cu încredere - de cînd l-am ascultat mi-a rămas pe creier şi îmi tot sună... ca un clopot... Oricum, concertul MDB n-a mai fost atît de dur ca cel din 2007, dar a fost mai cald şi cumva mai intim, relaţia cu publicul fiind evidentă de această dată, Aaron dedicînd o piesă şi oamenilor din afara pieţei, pentru că s-au adunat foarte mulţi oameni şi după perimetrul festivalului, de unde se auzea perfect. Dacă pînă acum descoperirea nr. 1 de la Artmania a fost MDB, în acest an cei care m-au surprins au fost suedezii de la OPETH. Metaliştii au rupt, combinaţiile de heavy metal şi progressive rock au aruncat Piaţa Mare în aer, unde un avion brăzda cerul la concurenţă cu luminile de pe scenă. Vocalistul Mikael Akerfeldt şi-a cerut scuze că au ajuns abia acum în România şi a promis că vor reveni cu siguranţă, dar nu la anu, cînd a programat să-şi zugrăvească casa:D. Un metal melodic care e o formulă de succes, publicul a format un cor foarte activ şi instruit, a fost o seară din aia cînd după terminarea concertelor te întrebi dacă n-a fost prea scurt totul, deşi festivalul a început la ora 19 şi prima seară s-a terminat pe la 24...

Azi vreau să facem interviuri cu SUBSCRIBE, care cîntă de parcă ar trage cu kalaşnikovurile, şi cu NIGHTWISH, pe care văd că toată lumea-i consideră cap de afiş. Va mai cînta şi PAIN din Suedia, iar mîine festivalul va fi încheiat de clujenii de la LUNA AMARĂ, concert care va putea fi văzut la Cetatea Cisnădioara, unde vor încăpea doar vreo sută şi douăzeci de norocoşi. Eu am văzut concertul de promovare a noului album şi vă asigur că merită să vă bateţi pentru unul din aceste locuri (intrarea se face pe bază de brăţară, nu se plăteşte în plus).


18 iulie, Piaţa Mare, Sibiu
Ziua a doua a festivalului Artmania a început pentru mine & K cu interviul cu Marco Tapani Hietala, basistul & vocea masculină a formaţiei, simbolul Nightwish (am fost cei mai norocoşi cu Marco, pentru că vocalista a dispărut imediat după conferinţa de presă (pregătisem cîteva întrebări pentru ea, pornind de la blogul personal), iar Tuomas a atras repede toate ziaristele în beciul ghotic, unde s-a enervat repede pe una dintre ele, o ţaţă insuportabilă care l-ar fi scos din sărite şi pe Sven-Goran Eriksson, după care am înţeles că a refuzat dialogul... Marco însă a fost răbdător şi atent cu întrebările noastre, deşi a recunoscut la început că de obicei evită interviurile...). Băieţii de la Subscribe n-au mai reuşit să ajungă la conferinţa de presă şi interviul cu ei a rămas pentru altă dată; bine că au ajuns la timp cît să-şi pregătească intrarea vijelioasă în scenă. Concertul SUBSCRIBE a fost ca de obicei, unul incendiar, plin de energie, exploziv şi supersonic. Am făcut fotografii la un meci cu Tibi Ghioane de la Dinamo Kiev. Frate, nu-l prindeam în cadru şi exact aşa păţeşti şi la concertele Subscribe, adevăraţi sportivi pe scenă, cred că băieţii aleargă mai mult într-un concert decît fotbaliştii din campionatul lor, oricum, la sprint le-ar lua sigur faţa. Mă bucur de fiecare concert Subscribe, energizant nu doar pentru cei de pe scenă, ci şi pentru noi, cei din faţa scenei, o formaţie din Est care ar trebui să aibă un mare, mare viitor. Pentru mine Subscribe nu e o formaţie din Ungaria, ci o trupă rock internaţională de cea mai înaltă calitate, care concertează de fiecare dată cu multă plăcere, o formaţie care ştie să cînte din suflet şi care face un show cultural-sportiv desăvîrşit. Adrenalină, energie, sunetele unui cor de kalaşnikovuri în acţiune, muzică pe bune, distracţie adevărată asigurată şi de această dată de Subscribe. Aşa cum în prima seară Opeth a fost surpriza, aseară alţi suedezi mi-au plăcut foarte tare – PAIN. Pain impresionează chiar dinainte de a intra pe scenă, sigla lor fiind spatele unui bărbat care ţine în braţe un copil, aia de pe Cynik Paradise. Negru pe alb. Ce pot face 4 oameni pe scenă? Toboşarul munceşte din greu, mereu încordat, iar cei trei chitarişti sînt şi vocalişti, astfel patru oameni formează o orchestră de industrial metal care creează o atmosferă hardcore punk. Pain mi-au amintit de punkerii de la Toy Dolls, trei băieţi care fac show total şi te ţin în priză în continuu. Dar Pain, oricum, sînt altfel, concentrarea pe care ţi-o transmit ei fiind mai sobră, puternică, dar nu veselă, o formaţie foarte tare, frate, cu care a avut onoarea să cînte o piesă şi Anette Olzon, solista de la Nightwish. NIGHTWISH, care au cucerit premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurînd cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson și Within Temptation, a fost formaţia care a încins cel mai mult spiritele, au fost „vedetele” festivalului, cum ar veni. Concertul lor a fost OK şi chiar dacă mie-mi plac mai mult alte formaţii, nu poţi să nu recunoşti că oamenii sînt beton, fac un show deosebit (dar sub cel făcut de Within Temptation, la acelaşi festival, cu doi ani în urmă), cu lumini, artificii, focuri şi panglici roşii aruncate în public, cîntă foarte fain, ştiu să-şi atragă tot mai mult public fanatic de pe toate meridianele, au reuşit să descopere reţeta succesului şi o pun în aplicare la fiecare concert.

În concluzie, a fost o ediţie deosebită a festivalului Artmania. Formaţiile au fost mai bine alese, organizarea a fost mai bună, atmosfera – mai plăcută, mai de sărbătoare, Piaţa Mare din Sibiu e un loc ideal pentru un astfel de festival, centrul Sibiului – pentru plimbare, iar publicul îţi dă speranţă că nu totul e pierdut în ţara asta, că se mai poate schimba ceva, oameni care te fac să te simţi mîndru (serios), public care după concert l-a făcut pe-un puşti să exclame, ieşind din librăria dintre Piaţa Mare şi locul unde a avut loc în anul trecut festivalul: „Mamă, ce de lume-n librărie!”, librărie cucerită de „tricouri negre”! Cred că la Artmania 2009 au fost cei mai mulţi oameni, şi în Piaţa Mare, dar şi în afara perimetrului festivalului, unde s-a auzit perfect muzica şi chiar s-a şi văzut scena - măcar pe cele două ecrane, dar şi clădirile din jur erau pline-pline cu oameni, atenţi la muzică, foarte mulţi oameni interesaţi de cultură. M-am bucurat mult să-i revăd pe My Dying Bride şi pe Subscribe, am devenit admirator Pain şi Opeth, i-am văzut live pe Nightwish, mulţumim Artmania Festival ’09.
Mihail VAKULOVSKI

a fondat în acest an o nouă trupă, împreună cu doi colegi muzicieni din Bristol, Billy Fuller şi Matt Williams. Beak are deja un album pregătit, ce va vedea lumina zilei pe 19 octombrie, la casa de discuri Invada a lui Geoff Barrow, urmând ca la scurt timp să fie lansat şi în Statele Unite, la Ipecac. Întrucât, bine observă Pitchfork, singura modalitate prin care Barrow a făcut acest album atât de repede, [deşi cu revenirea Portishead de anul trecut (albumul Third) i-a luat cam zece ani], a fost să respecte un program foarte riguros.
Noua trupă a înregistrat toate piesele într-o singură cameră, pe parcursul unei sesiuni de 12 zile. "Este foarte bine să compui muzică în condiţii diferite faţă de cele cu care erai obişnuit", spune Barrow.

a declarat că zvonurile privind un conflict între Steven Tyler şi restul componentilor trupei este neadevarat. Legat de accidental recent, "chiar dacă Steven s-ar fi accidentat deoarece era beat, asta nu ar fi în niciun caz un motiv să ne supărăm pe el. În fond, nu este cineva pe care de abia l-am cunoscut", spun Aerosmith. "Steven nu consumă alcool decât foarte rar", mai spun aceştia. Potrivit unor surse apropiate formatiei, membrii Aerosmith sunt supăraţi pe solistul Steven Tyler deoarece acesta a căzut de pe scenă nu din pricina că s-a impiedicat, ci deoarece era beat, susţin sursele.
Potrivit acestora, colegii lui Tyler sunt deranjaţi deoarece consideră că nu pot avea prea mare încredere în solist nici in viitor. În plus, ei îl consideră vinovat pe Tyler pentru amânarea turneului.

va lansa un pachet foarte special pentru fani, anume un CD/DVD ce va conţine toate piesele cerute de fani de-a lungul carierei plus o serie de filmări din concerte.Live From Axis Mundi va conţine şi un CD cu piese nelansate inclusiv piesele Roumania, Stivali E Colbacco sau 60 Revolutions. În plus vor exista şi câteva sesiuni extrase din arhiva BBC, înregistrate în Martie 2008. Live From Axis Mundi va fi disponibil pe piaţă începând cu 6 ocotmbrie, 2009. Încă de la lansarea lui Gypsy Punks în 2005, Gogol Bordello au înconjurat globul şi au răspândit anarhia pe plan internaţional. DVD-ul va conţine filmări din concertele susţinute în New York în 2007, printre care vom putea vedea Start Wearing Purple, Ultimate, Not A Crime sau Baro Faro.

se pregătesc de lansarea unui pachet muzical, ce va conţine 8 piese din întreaga discografie a formaţiei. Lansarea este programată pentru toamna acestui an, pe 5 octombrie, iar piesele vor fi reunite sub numele "12345678: The Catalogue". Track-urile de pe acest album sunt remasterizate şi vor fi disponibile sub toate formele: digital, CD şi vinyl. Coincidenţă sau nu, acest material marchează 35 de ani de la hitul "Autobahn", din 1974, producţie ce i-a transformat pe cei de la Kraftwerk în adevăraţi idoli pentru milioane de tineri.

Iată care sunt primele poziţii ale clasamentului:

1. AC/DC, 'Back In Black' (1980)
2. Pantera, 'Vulgar Display Of Power' (1992)
3. Alice in Chains, 'Dirt' (1992)
4. Arch Enemy, 'Burning Bridges' (1999)
5. Black Sabbath, 'Heaven And Hell' (1980)
6. Black Label Society, 'Hangover Music Vol VI' (2004)
7. Benighted, 'Icon' (2007)
8. Deftones, 'Around The Fur' (1997)
9. Guns N Roses, 'Appetite For Destruction' (1987)
10. Black Sabbath, 'Paranoid' (1970)
11. Iron Maiden, 'Piece Of Mind' (1983)
12. Accept , 'Balls To The Wall' (1983)
13. Black Sabbath, 'Black Sabbath' (1970)
14. CANDLEMASS, 'Nightfall' (1987)
15. Deep Purple, 'Machine Head' (1971)

este o comedie romantică care spune povestea de dragoste dintre tinerii anilor ‘60 şi muzica pop. Acţiunea are în centru un grup de DJ-i piraţi care au captivat Marea Britanie, oferind publicului muzica care a conturat o întreagă generaţie, care se opunea unui guvern care prefera jazz-ul. Un grup de DJ-i profită de o scăpare a legislatiei britanice din anii '60 şi înfiinţează un post de radio pirat care emite de pe un vapor ancorat în largul Marii Nordului. Din echipa radio-ului fac parte şi Gavin, cel mai faimos DJ din Marea Britanie, proaspăt întors dintr-un turneu în America şi Dave, cel mai ironic şi amuzant membru al acestui echipaj. Aceştia se vor duela cu un oficial al guvernului care caută să îi interzică pe cei care încurajează muzica pop a unei naţiuni pe care o iubeşte exagerat de mult. Sub bagheta specialistului în comedii romantice, Richard Curtis, se strâng unii dintre cei mai cunoscuţi actori britanici ai prezentului, într-o luptă dintre DJ-ii amatori de rock şi guvernul britanic pasionat de mai cumintele jazz. Filmul a fost lansat şi în România, la începutul acestei veri.

împărţite pe 3 vinyl-uri pe data de 12 octombrie, la label-ul Perlon. Numele colecţiei este cât se poate de simplu şi de sugestiv: "Three Eps". Shackleton va lansa acest material la casa de discuri Perlon, după ce a mai lucrat cu acest label la remixul melodiei „Minimoonstar", semnat Villalobos de anul trecut. Materialul conţine piese pe care Shacleton le-a pus deja în live-set-urile recente, iar artistul consideră că acesta formă de lansare, pe 3 vinyl-uri, este cea mai corectă, pentru că "nu vede toate aceste piese formând un întreg, un singur album".

soundtrack aproape finalizat de legendarii Daft Punk. La acel moment, însă, nu se ştia nimic despre data apariţiei acestor piese, nu aveam niciun sample şi nici nu se ştia exact numărul total al pieselor. Acest lucru s-a schimbat acum, o dată cu apariţia unui sample din melodia principală de pe viitorul soundtrack Tron. Surprinzător sau nu, acest segment de melodie a fost înregistrat cu telefonul mobil, de către un fan Daft Punk la Comic-Con, San Diego. Putem recunoaşte rapid stilul inconfundabil Daft Punk, fapt ce atestă autenticitate segmentului audio.

O scurtă istorie a trupei Amberskin, pentru cititorii revistei Sunete…
Amberskin s-a născut ca idee în 2007 din fosta formaţie Spaz12, în momentul în care am realizat că ne dorim să cântăm ceva care să ne placă tuturor în aceeaşi măsură, şi am stat aşa într-un limbo existenţial până în primăvara lui 2008, când am cooptat-o pe Cami, ne-am stabilit direcţia şi ne-am apucat serios să compunem. Am cântat până acum în Mureş, Cluj, Bucureşti, iar reacţiile au fost pozitive.

Care ar fi după părerea ta, punctele forte ale trupei? Ce deosebeşte Amberskin de restul trupelor de gen?
Sunt două aspecte asupra cărora ne concentrăm: melodie şi coeziune; gigi-ul vine de la sine. O problemă mare a multor formaţii autohtone e că fiecare membru ar cânta ca trupa lui preferată, care de obicei e radical diferită de preferata celuilalt, şi tot aşa... Noi avem o direcţie destul de bine definită, în ciuda faptului că ascultăm o grămadă de muzici, de la gangsta rap la black metal. Plus, credo-ul nostru e că cel mai important moment e cel în care se compune/orchestrează. Nu vrem să fim trupa aia pe care o asculţi doar în concert - experienţa din căşti trebuie măcar să o egaleze pe cea live.

Cât de mult sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi din timp pentru a face treabă cu formaţia?
Cât e necesar, adică mult. E destul de îngrijorător când îţi dai seama că două repetiţii a câte 4 ore pe săptămână plus cât timp poţi fura în studio în weekend nu îţi mai ajung, dar e un hobby care creează dependenţă, şi oricine e pasionat de activităţi creative, de la desenat la broderie, ştie la ce mă refer. Aş zice că, într-o săptămână obişnuită, muzica acaparează cam 50% din timpul nostru liber. Nu ne plângem.

În momentul în care începi o trupă în România, nu poţi spera prea mult, să fim realişti. Ce aşteptări aţi avut voi când aţi pus bazele Amberskin, în afară de a face muzică bună?
Am vrut în primul rând să facem ceva de care să putem fi mândri, fie că ne ascultă concitadinii sau cineva din partea cealaltă a mapamondului. Bineînţeles că niciunul dintre noi nu şi-a făcut iluzii că am putea face ceva valuri în mainstream, doar cântăm cu distors şi în engleză. Ne-am dorit exact ce am reuşit, adică să fim o trupă care face 100% ceea ce simte, indiferent de ce dictează trendurile momentului, şi vom continua să fim aşa cât timp există mâna aia de oameni care să ne aprecieze.

Cât de mult consideraţi că vă puteţi promova cu ajutorul Internetului? Care este site-ul vostru?
Promovarea noastră este 99% online, via adresa noastră de myspace, http://www.myspace.com/amberskinmusic. Un site propriu-zis probabil va veni atunci când vom finaliza albumul. E clar că Internetul e singura noastră modalitate de promovare - din păcate, tot ce poţi să faci e să pufneşti în râs când te întreabă cineva de ce nu "încerci la o casă de discuri". În România nu trebuie să te chinui să fii DIY - oricum e singura ta opţiune.

Din România, ce trupe apreciaţi şi alături de cine aţi vrea să cântaţi?
La capitolul rock, Godmode şi Coma, cu care am cântat deja, IPR, băieţii din Guerrillas, Dead Eye Dick... Din păcate nu sunt foarte multe. La hiphop în schimb România ţine piept oricând Europei, iar trupele/mc'ii tari sunt prea multe/mulţi ca să le/îi enumăr. Scena rock ar trebui să ia exemplu.

Care a fost până acum cel mai important moment din cariera trupei Amberskin?
Din punctul meu de vedere au fost două - prima piesă compusă la care am simţit toţi cinci că "asta e, aşa trebuie să sune" şi aveam cu toţii părul zbârlit de la feeling, şi seara în care ni s-a confirmat de către Coma că suntem pe drumul cel bun. Aprecierea unei trupe către care te uiţi "în sus" face cât oricâte minute de aplauze.

Ştiu că voi cântaţi în limba engleză. Credeţi că acest lucru este benefic pentru a vă face cunoscuţi aici în România? Despre ce cânta trupa Amberskin?
Nu e deloc benefic, dar nu ne interesează. Hotărârea de a cânta în engleză nu are nimic de-a face cu snobismul, în schimb are cu posibilitatea de a comunica universal. Engleza e adevăratul esperanto, şi-mi place ideea că nu ne limităm potenţialii ascultători la cei de aici din ţară. Amberskin cântă despre toată gama de sentimente umane, de la dragoste la ură şi dezgust, de la personal la social. Vibe-ul general e însă unul pozitiv - nu e muzică deprimantă, e muzică de ridicat de pe jos, şters murdăria şi mers mai departe.

Din punctul vostru de vedere, care e situaţia actuala a scenei rock din România?
Jalnică. Nu există o normalitate gen trupă de rock care trăieşte din muzică şi turnee, în afara câtorva dinozauri care n-au bunul simţ să se dea la o parte şi parazitează festivaluri ale berii şi zile ale oraşelor. Ce e mai disturbing sunt puştii de 16-17 ani care populează concertele formaţiilor de când era bunica fată, în loc să meargă în garaj să îşi facă trupă şi să se uite un pic în calendar care e AD-ul. Plus că se ambalează şi se comercializează pop penibil sub numele de rock, ceea ce nu pot să înţeleg. Dacă tot se vinde imaginea, de ce să nu acorzi şi muzicii în sine o şansă?

Care sunt principalele scopuri pe care vreţi sa le atingeţi în următoarea perioadă de timp?
Avem un mare, lat şi foarte clar scop: albumul, care se va numi "Inclusion" şi va apărea cât putem noi de repede. E mişto să mergi să cânţi prin ţară, dar dorinţa noastră e să avem un material finisat pe care să îl poţi aprecia şi acasă în căşti sau terorizându-ţi vecinii, aşa încât să ştii la ce să te aştepţi când vii la concert. Avem vreo 16-17 piese din care vom selecta probabil în jur de 12 pentru album. Orice alte obiective pălesc în comparaţie cu ăsta... în afară de vila din Saint Tropez şi avionul privat.

Zi-mi trei albume de care nu te-ai putea despărţi niciodată!
Therapy? - Infernal Love, Dr. Dre - The Chronic, Chevelle - This Type Of Thinking (Could Do Us In)
Hefe

Pentru profani, Hellfest este un festival de muzică axat în principal pe genurile metal, punk şi hardcore, care de la an la an a avut un line-up din ce în ce mai straşnic. Anul 2009 este al doilea an în care îmi plănuiesc vara în jurul acestui festival, declarând în 2007 când am fost prima oară că Hellfest este festivalul meu preferat de muzică. Anul acesta, însă, cred că organizatorii s-au depăşit pe ei înşişi deoarece în opinia mea a fost cel mai bun line-up de până acum; din cauză că se suprapuneau, nu prea puteam urmări nici o formaţie în întregime fără a o rata pe alta. Un aspect demn de reţinut este că nici un concert nu s-a abătut de la orele din program nici măcar cu o secundă, pentru trei zile la rând! Locul amenajat pentru camping se afla la distanţă de 10 minute faţă de locul festivalului. Ce dulce, s-au gândit ei şi la cei cu spirit mai pensionar care vroiau să se culce mai devreme fără să audă zomotul amplificatoarelor care dominau aerul sau tropotele metaliştilor umpluţi de adrenalina sonoră a formaţiilor participante. Aşadar vineri (prima zi a festivalului) îmi fac şi eu apariţia în faţa scenelor pe la ora 14:00. Prima formaţie pe care am urmărit-o a fost God Forbid, pionieri americani ai genului New Wave of American Heavy Metal (deci un amalgam între death metal melodic, thrash şi hardcore). Sunetul bun, entuziasm tipic americanilor care vin în Europa şi observă că sunt mai respectaţi de publicul european decât de cel de acasă de la ei... un concert reuşit pentru stilul prestat. La 15:10 fix apare pe scenă trupa de sludge metal Eyehategod. Sunet extraordinar de clar, volumele date la un nivel perfect pentru sludge, chitările acordate probabil în Do (foarte jos)... americanii au prestat foarte bine şi vi-i recomand cu căldură dacă sunteţi fani Melvins, Down sau Sleep. Mai mult de 50% din motivul pentru care am ales să merg la acest festival a fost faptul că Pentagram au confirmat prezenţa la Hellfest. Însă la 16:40 eram când mă aflam în faţa scenei, aşteptând să îi văd pe regii dark rock/doom-ului, se aude o voce în franceză care ne anunţă că Pentagram nu vor mai cânta, deoarece a intervenit o problema cu unul dintre membri. Am aflat ulterior de la membrii din Saint Vitus că Bobby Liebling, solistul şi esenţa trupei Pentagram, a fost internat pe la ora 13:00 la spital în urma unei supradoze. Când am vorbit cu el (prin email) după festival m-a anunţat că nu acela a fost motivul pentru care nu au mai cântat, ci altul mai logic pe care totuşi m-a rugat să nu-l divulg încă. Vă sfătuiesc să ascultaţi Pentagram dacă nu aţi făcut-o până acum deoarece au fost socotiţi de mulţi de-a lungul timpului ca „următorii Black Sabbath”. La 18:15 au apărut pe scenă canadienii de la Voivod, trupă pe care vroiam să o văd de când eram foarte tânăr. Din păcate sunetul nu a fost suficient de clar pentru rock-ul psihedelic/progresiv prestat de Voivod dar concertul în sine a fost cum mă aşteptam: ciudat (în sensul bun, exact ca muzica Voivod). Chitaristul Daniel Mongrain de la excepţionala trupă canadiană de death tehnic Martyr, are rolul de a-l înlocui pe fostul chitarist şi creier al trupei Voivod, Denis „Piggy” D’Amour (decedat în 2005). Daniel era deja unul din chitariştii mei preferaţi, însă în afară de Paul Gilbert, nu am văzut în viaţa mea un chitarist să cânte atât de impecabil la chitară pentru un concert intreg. După Voivod am urmărit recitalul Papa Roach, care m-a surprins plăcut. M-a bucurat să văd că este o trupă la fel de bună live cât este şi în studio. Am văzut apoi şi puţin din Entombed şi W.a.s.p. care m-au cam dezamăgit, ambele oferind un show monoton cu un sunet care a lăsat de dorit...dar de dorit altceva, că despre cele două trupe ţmi făcusem deja o idee. A urmat o altă surpriză plăcută: Down. Mă aşteptam ca Phil Anselmo să aibe aere de vedetă şi live să fie un rock-star sictirit, însă a fost exact opusul. Comunicare foarte bună cu publicul, energie, sărituri şi agitaţie la maxim, glume, vocea puternică deja legendară...a fost un concert extrem de reuşit iar Phil Anselmo a crescut în ochii mei. Au urmat Anthrax şi Repulsion simultan, însă după vreo 2 piese Repulsion care au fost mai mult crust/punk decât grindcore, m-am stabilit în faţa scenei cu Anthrax. Dacă sunteţi la curent cu Anthrax, vă daţi seama că am văzut unul din ultimele concerte cu noul (momentan ex-) solist Dan Nelson, solist care chiar dacă nu atingea nivelul minunatului Joey Belladona, s-a descurcat foarte bine abordând o voce amestecată între Phil Anselmo şi Joey Belladona. De restul trupei ce să mai zic...este uimitor să-l vezi pe Scott Ian făcând paşii de gorilă crossover în timp ce cântă la chitară şi sare. Rar am mai văzut asemenea energie! Dacă Pentagram nu a fost să fie, a urmat primul punct culminant al serii: Heaven & Hell. Din păcate am ratat întreg recitalul Jarboe (solista de avant garde, ex-Swans) care s-a desfăşurat în paralel cu H&H. Unii cred în Dumnezeu, alţii în Buddha, etc. Eu însă cred în Dio, şi acest recital mi-a confirmat loialitatea faţă de vocalistul meu preferat. O divinitate sub formă omenească a cărei voce nu s-a schimbat încă de la primele sale albume, este tot cea mai puternică voce din lume, vocea raţiunii şi glasul conştiinţei. S-au cântat melodii atât de pe noul album, cât şi de pe cele trei albume lansate sub egida Black Sabbath. A fost o experienţă superbă. Pe la ultimele acorduri din Heaven & Hell eu mă aflam deja în faţa scenei unde Saint Vitus urmau să apară, Saint Vitus fiind celălalt procentaj major (40%) pentru care am venit la festival. Era cât pe-aci ca Wino, solistul Saint Vitus, să nu apară la timp şi cântecele să fie cântate de mai mulţi muzicieni, inclusiv Dave Chandler (chitaristul şi creierul formaţiei) şi Phil Anselmo, fan înfocat Saint Vitus. Însă acesta a apărut în timpul recitalului Down şi lucrurile au decurs normal. A fost un concert de neuitat, să auzi sunetul de chitară al lui Dave Chandler care se aude identic ca pe albume, sunet ce nu poate fi imitat de nimeni altcineva...nu am foarte multe cuvinte să descriu ce am simţit în timpul concertului decât că sunetul, execuţia şi atmosfera au fost perfecte! Cu adevărat un vis împlinit pentru mine, să văd regii doomului live. Am urmărit puţin şi din recitalul Mötley Crüe însă m-am plictisit când singurele fraze care ieşeau din gura solistului Vince Neil erau „Can i get a HELL YEAH, Hellfest??” şi „Lemme hear you say FUCK YEAH, Hellfest!”. Şi ăştia-s headlineri??

Sâmbătă a.k.a. a doua zi a început cu o surpriză plăcută: Grand Magus. Îmi plăceau mai demult aceşti doomeri, însă acum că i-am văzut live cu un sunet de invidiat, comunicare bună cu publicul şi riffuri puternice, chiar pot să mă declar fan. O altă supriză au fost Skinless. Uău, o formaţie de brutal death extraordinară, m-au surprins în mod foarte plăcut, riffuri foarte groovy, comunicare excelentă cu publicul, solistul a făcut şi crowd-surfing...felicitări Skinless! După Skinless au urmat DevilDriver care au fost foarte buni, însă mă aşteptam la puţin mai multă energie din partea solistului Dez Fafara...oricum, a fost un concert reuşit, şi au avut un public destul de numeros. M-am grăbit la cortul Terrorizer pentru a-i urmări pe englezii de la The Business. Oi Punk în adevăratul sens, moshpit destul de paşnic, nimic special. În paralel cu The Business au cîntat şi Cradle Of Filth, al căror recital mi s-a părut mai bun decât la Sziget 2006 sau la noi în Vama Veche. Păcat că solistul Dani Filth e un ticălos. La 20:00 au cântat simultan Amebix şi Immolation iar eu fiind fan al ambelor formaţii a trebuit din nou să mă împart între două scene. La Amebix a fost prea puţină lume prezentă pentru cât de legendari sunt, majoritatea alegând Immolation. Ambele concerte mi-au plăcut foarte mult, chiar dacă la Amebix comunicarea cu publicul a fost 0...Unor formaţii nu li se potriveşte comunicarea cu cei de faţă şi a fost mai „crust punk” aşa. Nu am stat foarte mult la Gojira care sunt un fel de Iris sau Phoenix pentru francezi (judecând după numărul celor prezenţi) pentru că am vrut să prind locuri în faţă la The Misfits, un alt motiv principal pentru care am venit la Hellfest. Unul din cele mai bune concerte pe care le-am văzut vreodată, a ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam, eu fiind fan Misfits de la 11 ani. Aspecte ce l-au făcut de neuitat au fost că au cântat şi 3-4 cântece Black Flag (tobarul Robo şi chitaristul Dez fiind foşti membri Black Flag), a fost invitat şi Dave Chandler de la Saint Vitus pe scenă şi între cântece bassistul Jerry Only urla doar titlul melodiei următoare, urmat de „1, 2, 3, 4” şi cântecul începea, exact în stilul Ramones. Chiar dacă nu există Misfits fără papa Glenn Danzig, mă declar mulţumit de ce am văzut. După ce Machine Head au început cu „Imperium” am plecat să mă pregătesc pentru Sacred Reich. În afară de Saint Vitus, Sacred Reich cred că au avut nu numai cel mai bun sunet din toate trupele festivalului, ci şi unul din cele mai bune sunete live pe care le-am auzit vreodată. N-a lipsit nici cover-ul „War Pigs” de la Black Sabbath, şi la un moment dat a fost invitat pe scenă bateristul Dave McClain (momentan în Machine Head, ex-Sacred Reich) pentru vreo 2 cântece. Un concert de nota 10. După cum vedeţi, pe toată durata festivalului au fost tot felul de apariţii speciale pe scene, un alt aspect care a făcut din Hellfest 2009 să fie unul memorabil. Au urmat hardcoriştii de la Cro-Mags care au cântat în faţa unui public mult prea redus. Comunicare foarte bună cu publicul, agitaţie maximă din partea solistului John Joseph şi un sunet destul de bun. Marilyn Manson a cântat ultimul în seara a doua a festivalului şi nu m-a convins deloc, îmi pare rău.

Duminică, ultima zi a festivalului, a început cu una din formaţiile mele preferate de progressive metal, francezii de la Adagio. Muzicieni excelenţi cum era de aşteptat, însă cireaşa de pe tort a fost solistul lor finlandez care a avut una din cele mai bune prezenţe scenice pe care le-am văzut vreodată. Bravo Adagio! Au urmat bătrânii francezi de heavy/speed metal ADX însă nu prea mi-au plăcut...cam consumaţi. La 15:10 fix şi-au făcut apariţia suedezii de la Pain Of Salvation care nici nu m-au dezamăgit, nici nu m-au cucerit. A urmat o altă surpriză extrem de plăcută pentru mine şi anume italienii de psychedelic/sludge metal de la Ufomammut. Sfinte Sisoe, ce experienţă psihedelică! Trei oameni care au cântat piese mai mult instrumentale dar când venea vorba de voce, era procesată printr-un efect foarte ciudat cu reverbul şi delayul date la maxim. Un sunet perfect pentru sludge: greoi, supărat...per ansamblu un concert extraordinar. Au urmat prietenii mei de la Pestilence care la rândul lor s-au bucurat de un sunet bun, piese alese atât de pe noul album cât şi câteva de pe cele clasice. Tony Choy (bass, Atheist, ex-Cynic), Patrick Mameli şi Patrick Uterwijk (ambii chitară) au dovedit că sunt nişte muzicieni şi showmeni veritabili. Nu a lipsit un solo de tobe din partea lui Peter Wildoer (Darkane, ex-Arch Enemy, ex-Soilwork, ex-Time Requiem). Am urmărit puţin din concertele Orange Goblin şi Stratovarius însă nu m-am simţit atras, în afară de muzicienii din Stratovarius care au sunat ceas, la fel ca cei de la Dragonforce. Am urmărit alături de Tony Choy recitalul Queensryche care m-a cam dezamăgit, aceştia cântând doar un cântec sau două de pe Operation: Mindcrime şi vocea lui Geoff Tate fiind acoperită de restul instrumentelor. Păcat...
Au urmat Cathedral cu un concert bunicel însă cam monoton după câteva cântece. La Europe eram curios să văd câţi se strâng la „The Final Countdown”; după cum mă aşteptam, toţi oamenii prezenţi la festival erau cu mâinile sus la acest cântec. Cred că până şi Moonspell au coborât de pe scenă şi le-au zis fanilor „Haideţi cu toţii la The Final Countdown şi cântăm Opium când ne întoarcem!!” Au urmat Suicidal Tendencies care mie nu mi-au plăcut niciodată dar au avut un public numeros, ba chiar pe la sfârşit, trupa a invitat vreo 100 de oameni pe scenă să cânte melodia cu refrenul obsedant „S/T”. Au urmat Electric Wizard care m-au cam dezamăgit, mi s-a părut că Ufomammut le-a dat clasă, aşa că m-am dus să urmăresc Dream Theater. Un recital mai bun decât cel din 2007, mai ales că de data aceasta au încheiat concertul cu capodopera „Metropolis Pt. 1”. Am urmărit şi puţin din Hatebreed dar nu sunt adeptul acestui gen de new-wave hardcore. Nu au lipsit circle-piturile şi „wall of death”. Altă surpriză extrem de plăcută din ultima seară au fost deatherii legendari Brutal Truth. Dan Lilker la bass (Exit-13, Nuclear Assault, S.O.D., Hemlock, ex-Anthrax), un solist nebun de legat, un baterist evadat din aceeaşi instituţie...a fost un concert foarte dur şi energic, o experienţă foarte interesantă. Au făcut chiar şi un cover în maniera grind al excelentei formaţii The Minutemen. Nota 10! Noaptea s-a terminat cu Manowar care se tot laudă că sunt cea mai zgomotoasă formaţie din lume, însă vă spun sincer s-a auzit totul mai încet decât la restul formaţiilor, din spate nu prea se auzea deloc, iar din faţă se auzea foarte slab. Noaptea şi festivalul s-au terminat cu artificii. Din păcate am auzit zvonuri că locuitorii din Clisson ar dori ca festivalul să nu mai aibă loc de acum încolo deci sunt foarte curios să văd ce ne pregatesc tinerii organizatori Hellfest pentru 2010, cu siguranţă o altă ediţie incendiară.
Matei Tibacu

Sony Music/Nova Music
4 STELE

Sincer să fiu nu sunt un mare fan al albumelor “best of” mai ales că din punctul meu de vedere multe din aceste albume sunt mai mult impuse de casele de discuri să mai stoarcă un ban sau sunt puse pe piaţă de diverse trupe pentru a-şi onora mai repede diverse contracte. Incubus au scos şi ei un astfel de album dar au fost mult mai generoşi cu fanii hotărând să le ofere mai mult decât o colecţie de piese pe care probabil orice fan al trupei le ştie pe dinafara. Astfel că “Monuments and Melodies” este un dublu album care are o tonă de piese bune. Pe primul disc avem hituri precum Drive, Stellar, Megalomaniac, Nice To Know You sau Wish You Were Here printre altele. Surpriza placută este cel de-al doilea disc unde găsim o grămadă de piese mai rare printre care o versiune de studio a unui cover după Prince „Let’s Go Crazy”, Look Alive (de pe dvd-ul Look Alive) sau Neither Of Us Can See (o piesă scoasă special pentru acest material). A, era să uit... Pentru cei nostalgici, există si versiunea acustică a piesei din 1997 „A Certain Shade Of Green”. Trăgând linie avem aproape 110 minute de muzică superbă.
HEFE

Ferret
4 STELE

Poison The Well sunt din Florida şi acum câţiva ani erau semnaţi la o casă de discuri majoră, ei chiar crezând că cu genul de muzică abordat vor putea supravieţui la un nivel unde dacă nu vinzi eşti ca şi mort. Bineînţeles că s-au înşelat. Poison The Well fac parte dintr-o nişă care indiferent cât de mult ne place unora dintre noi nu va putea ajunge mai sus niciodata. O combinaţie de post-hardcore experimental cu puţin iz Deftones fac din acest nou material Poison The Well una din cele mai plăcute surprize personale ale anului 2009. Sincer să fiu nu mă mai aşteptam la revenirea lor mai ales că în ultimii ani au suferit şi câteva schimbări de componenţă, acest album fiind cu un nou chitarist şi un nou basist care după cum se vede s-au integrat perfect în maşinăria Poison The Well...Welcome Back.
HEFE

Acephale Records, 2009
*****
Mister planează parcă asupra tuturor materialelor relevante ale acestui an. De unde-am porni şi unde-am opri discuţia, lucrurile sunt serios de clare: Artiştii de 2009 trasează o nouă dimensiune în care se subliniază sunetul şi se anulează cu aroganţa adorabilă de rigoare toate virtuţile pe care ţi le dau deghizarea într-o imagine perfectă. Foto sesiunile pretenţioase şi pline de machiaj hâd, nu mai zicem că scump, sunt înlocuite cu buncăre intime, feţe nevăzute şi o singură mare dorinţă de-a împărţi muzică magică. Totul e aşa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna: artist e oricine, de-acasă, din garaj, din pivniţa lui secretă, atâta vreme cât reuşeşte, cu două butoane şi trei sample-uri sau o orchestră întreagă, să aprindă în tine ceva ce ştii prea bine că n-a mai reuşit nimeni. Aşa face şi moderat-dubiosul nostru proiect din New Jersey, după câteva demo-uri de pus pe gânduri, care fără prea mare gălăgie a dat drumul în lume în acest miez de vară trecut unui EP de debut totalmente declanşator. Un material ca ăsta, care îţi rupe sufletul în cel mai soft mod cu putinţă fie doar şi printr-un singur track, şi zic aici deschizătorul discului “ Surfin’ ”, nu are decât să ţi se insereze în suflet ca un virus de dragoste şi să te facă măcar o săptămână de dimineţi la rând să asculţi doar aşa ceva la cafeaua ta vibrantă, rezemat probabil lângă geamul din bucătărie. Muzică de surdină, cu pete de Soare (“Body In The Water”), la fel de criptică şi preţioasă precum creatorul/creatorii ei. Pentru că vreţi să iubiţi, veţi cumpăra muzica asta cu tot curajul.
VLAD STOIAN

Grupul este cunoscut în întreaga lume datorita live-set-urilor excepţionale pe care le oferă. Ca gen abordat proiectul 2020 Soundsystems acoperă house şi techno. Poate şi datorită acestor genuri, cariera lor este una de-a dreptul impresionantă. Pentru "Falling" au colaborat cu numeroşi artişti, la fel ca pe materialul de debut, intitulat "No Order", lansat în 2006.

au anunţat detalii despre noua compilaţie „Balearic Beats Vol 2" care va conţine 16 track-uri exclusive şi care va fi lansată în luna septembrie a acestui an.
Piesele provin dintr-o gamă destul de largă de genuri cum ar fi house, disco sau funk. Printre producătorii ce şi-au adus contribuţia la al doilea volum al seriei "Balearic Beats" se număra Rayko, Roberto Rodriguez, Naum Gabo sau The Outrunners.

alături de producătorul Steve Evetts (EVERY TIME I DIE, Sepultura). Solistul Greg Puciato a comentat: 'Simt că îmi lipseşte ceva, probabil pentru că în ultima vreme ascult numai piese foarte complexe drept pentru care am sărit câteva etape. De fiecare dată când scoatem un album nou am impresia că devenim mai nebuni. Şi acum nici măcar nu am început să înregistrăm.' 'Vom termina pe 30 octombrie. Sper că vom fi în viaţă până atunci. Credem că noul album este o evoluţie firească a lui Ire Works, are acelaşi sentiment, ne simţim plini de speranţă pentru viitor.

cel mai mare festival de muzică de vară din Europa de Est, şi-a închis porţile înregistrând un record de 390.000 de spectatori în cele şase zile ale evenimentului din Ungaria. n"În timpul celor cinci zile de festival aproximativ 390.000 de persoane au venit la Sziget, ceea ce reprezintă un record", a declarat purtătorul de cuvânt al festivalului, Viktoria Veto. "Ziua cu cea mai mare afluenţă de public a fost vineri, 14 august, când insula a atins maximum de capacitate, cu 70.000 de persoane", a mai spus purtătorul de cuvânt. În timp ce numărul vizitatorilor locali a stagnat, cel al străinilor s-a mărit considerabil, mai ales numărul celor veniţi din Ţările de Jos, Franţa şi Italia. Cu un buget de 2,65 miliarde de forinţi (9,69 milioane euro), festivalul a înregistrat încasări mai mari decât anul trecut, când acestea au totalizat 100 de milioane de forinţi. Peste 200 de artişti şi grupuri internaţionale, printre care trupe ca The Prodigy, Placebo, The Offspring, Editors şi Faith No More. Festivalul de la Sziget a debutat în 1993, ca festival studenţesc, dar a evoluat de la an la an şi a devenit, în prezent, unul dintre cele mai mari evenimente muzicale din Europa.

cel care a cântat alături de Elvis Presley, The Beach Boys, Ray Charles si The Doors, a decedat la vârsta de 69 de ani. Moartea a survenit în urma unui infarct avut loc în data de 20 august. Knechtel a câştigat un premiu Grammy în 1970 pentru contribuţia la albumul Bridge Over Troubled Water, semnat Simon And Gardfunkle.El este responsabil şi pentru partea instrumentală a lui Wall Of Sound, semnat Phil Spector. Knechtel a colaborat pentru ultima oară în 2006 cu Dixie Chicks, pe albumul Taking The Long Way.

se pregătesc de lansarea celui de-al patrulea album de studio, din carieră, pe 5 octombrie, intitulat "We Love Machine". Materialul conţine 12 piese şi va fi lansat la începutul lunii octombrie, la Hope Recordings, şi reprezintă al patrulea album full-lenght, în cei 15 ani de carieră. Way Out West înseamnă Nick Warren şi Jody Wisternoff, iar ultimul album de succes a fost lansat în 2004 şi se intitula "Don't Look Now".

“Cri Gri se potriveşte de minune muzicii pe carte o cântăm”

Înainte de a vă spune că pentru ediţia curentă îl avem “invitat” pe Ştefan Mardale, trebuie să aflaţi câteva lucruri esenţiale despre cel mai recent album al trupei Cri Gri, “11 Povestioare”. Aşadar….cele “11 Povestioare” au fost alese şi aranjate de Cătălin Ştefănescu Pătraşcu un “chitarist şi compozitor de muzică clasică, un om de ispravă care a mai cântat la bas într-una din primele formule ale trupei”, după cum l-a descries Ştefan Mardale, “tăticul” Cri Gri-ului. Tot el continuă: “ne-am dorit un sunet cald, predominant acustic lipsit de stridenţa şi repetitivitatea ce predomină în muzică actuală. Introducerea chitării clasice în aranjamentele mai multor cântece ne-a plăcut foarte mult şi cred că e un caz foarte rar în muzica folk- rock de la noi sau de aiurea”.
Trupa a avut un concert de lansare la Teatrul Evreisc de Stat pe 09.06.09. Evenimentul nu a avut niciun partener media, aşa că pe afiş ca şi pe Cd în locul unde sunt trecuţi respectivii s-a trecut “parteneri media: eşti chiar tu, transmite mai departe”.


Ştiu că trupa Cri Gri s-a „născut” pe la mijlocul anilor 90... cam pe acolo... Ce nu ştiu cum a venit ideea înfiinţării? Şi (mai am o întrebare!) de unde numele şi ce înseamnă? (Andrei M.)
Cri Gri a apărut în toamna lui 1996. Toată luna august din acel an am avut în casă un greier care m-a căpiat noapte de noapte. Nu am reuşit să-l prind, dar în septembrie ştiam cum se va numi noua trupă. Se potrivea de minune. Textele mele aveau ceva din baladele vesele şi triste ale lui Topârceanu. Eu împlinsem 32 de ani, nu aveam familie, casă, eram falit financiar şi nu realizasem mai nimic din ce-mi dorisem pe plan muzical exceptând iniţiativa înfiinţării grupului Arca alături de Zsolt Ferencz. Am început cu înregistrarea a două cântece demo împreună cu Vali Baicu, Lică Gherman, Călin Torsan şi Alex Stanciu.

Componenţa trupei s-a schimbat de fffff multe ori. Cu cine mai ţineţi legătura, gen vă mai întâlniţi la o bere.... (Alina)
Din nefericire e foarte greu să ai alături muzicieni buni dacă grupul nu este căutat. Preţ de câteva luni prin 2002 l-am avut chitarist pe însuşi Sorin Kifiriuc care spusese înainte cu câţiva ani că Cri Gri e cel mai tare grup din underground-ul românesc. Tot el mi-a spus despre texte: “dacă eu m-am prins la a doua ascultare, ăştia s-ar putea să nu se prindă niciodată”. Cu foşti membri ai trupei mă întâlnesc mai mult accidental şi de fiecare dată mă bucur să mai schimbăm o vorbă. Mai des m-am întâlnit cu Vali Nicolescu şi Narcis Nica.
De ce aţi ales saci de gunoi ca imagine? (Maria Alexa) Se leagă de întrebarea Alinei. Trebuia să facem o poză pentru participarea la festivalul de la Buzău. Basistul n-a venit, aşa că l-am înlocuit cu John un coleg de şantier care avea moacă de rocker. La ceva vreme căram nişte saci de gunoi de la un apartament pe care urma să-l amenajăm. Locul era strâmt şi am fost nevoit să înşir câţiva pe un stâlp lungit lângă un perete. Am scris cu var pe el Cri Gri şi am fost încântat. Păream o trupă unită. Când venea în grup cineva nou se făcea o redistribuire a sacilor pe baza unor argumente ce uneori ne amuzau copios.
Va fi lansată şi varianta în engleză la „11 Povestioare”? (mirela)
Doar dacă se va arăta cineva interesat de acest lucru. Traducerile textelor au fost realizate de Chris Tănăsescu vocea proiectului Margento, care a reuşit să tălmăcească până şi “dam dam diri mogodam tica taca număram”. La primele tentative de înregistrare a vocii în engleză am vrut să renunţ din cauza accentului meu prea prea şi nu numai.
Deja cam terminasem bugetul. Alex Dragomir de la studioul Raza a avut o răbdare de fier după ce m-a asigurat că pe varianta engleză nu-mi ia nici un ban. E aceeaşi cântare, dar alt mixaj. Unii spun că e mai fain în varianta engleză.

De ce nu a fost promovat “Urma de mine”? (ionuţ)
Foarte potrivită întrebare, Ionuţ. Am multe de zis aici. În primul rând datorită indiferenţei generale faţă de muzica românească. Să luăm ca exemplu postul naţional de radio. În 2006 pe Tvr 2 la o emisiune a lui C. Măruţă un tip prezintă sursele de “inspiraţie” a lui Marius Moga. Din opt melodii prezentate patru erau indiscutabil furate. Asta nu a împiedicat Radiodifuziunea Română să-l declare pe “Micul Hotzart” compozitorul anului 2006. Aici nu mai e indiferenţă, e IRESPONSABILITATE. Recordul de indolenţă îl deţine Radio Bucureşti, post finanţat de la buget, care a reuşit de mai multe ori să nu difuzeze nici măcar o piesă românească pe oră. Din nefericire posturile naţionale şi cele regionale deşi nu depind de banii reclamelor fac concesii de nepermis comercialului fără miez . Cele câteva emisiuni care fac excepţie sunt difuzate la ore în concurenţă cu filmele xxx. Pe de altă parte mulţi oameni care iubesc muzica nu se obosesc să trimită măcar un mail acestor posturi care ar avea datoria să promoveze muzică românească de calitate. Mulţi redactori de aici sunt incapabili să înţeleagă că la radio nu putem vedea nurii guristelor cu voci siliconate. Am dat Cd-uri cu “Urma de Mâine” la toate emisiunile unde s-a cântat live. Nimeni nu ne-a invitat. Aşa am făcut şi cu cele “11 Povestioare”. Aici, spre plăcuta noastră surpriză, doar Horia Moculescu ne-a chemat la “Atenţie se cântă”. Am câteva scrieri pe www.rockschool care spun mai pe larg despre atmosfera neprincipială a radiourilor şi lipsa de promovare a muzicii româneşti care are o doză de autentic.

Te-aş ruga, dacă ai timp să le citeşti, merită, te asigur! Ce alt nume crezi că i s-ar potrivi trupei? (alina)
Majoritatea cunoscuţilor ca şi cei de la casele de discuri ne-au zis că Cri Gri nu e un nume comercial. O fi aşa, dar exprimă ceva. E haios, că cine nu a auzit de noi întreabă măcar odată “cum?”. Ne amuzam într-o vreme când răspundeam “Kumm e din Cluj, noi suntem din Bucureşti”. Cri Gri se potriveşte de minune muzicii pe carte o cântăm. Aşa ca nu pot concepe alt nume. Poate doar Gri Cri.

Despre ce ne vorbesc cele 11 povestioare, mă refer evident la album... (eli)
Cele “11 Povestioare” vorbesc despre nostalgiile, îndrăgostelile, mirările sau indignările mele. Spre exemplu piesele 6, 7 de pe album: “Îţi spuneam”(6) vrea să atragă atenţia la faptul că nu ştim, nu vrem să ascultăm cu atenţia cuvenită pe ceilalţi. “Cine urăşte şi ia” e o reacţie la formulările despre dragoste ce se poticnesc prin cântece. Dragostea e oarbă, e ca râia, e rea buruiană, e şpriţ de vară, love hurts, too much love will kill you, etc. Aşa că la refren eu deduc că “ura, ea e mult mai bună, ea te vindecă te-adună, dragostea-i urlat la lună şapte nopţi pe săptămână”. Din experienţa mea am văzut că gelozia, invidia, dorinţele nesatisfăcute aduc confuzie şi fapte rele, în niciun caz dragostea care “îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr...... “ (Pentru Şt Mardale) O trupă/artist care nu te-a „dezamăgit” niciodată prin munca sa. (Ramona Filip)
Nu m-au dezamăgit de-a lungul anilor trupe ca Pink Floyd, Yes, Jethro Tool, artişti ca Chris Farlowe sau de la noi Andrieş, Alifantis, V. Sterian, Ilie Stepan, Dan Andrei Aldea şi ar mai fi destui din fericire la pomelnic.

Defineşte muzica într-o propoziţie. (Vio)
Mi-aş dori o propoziţie care să nu sune a definiţie. Spun doar atât “Îţi mulţumesc, Ţie, Dumnezeule Mare, pentru acest dar minunat !”