23 iulie 2009, Tg Mureş

Ce-i aia ”Ziua 0” cīnd faci ceva? La Peninsula/Felsziget Tīrgu Mureş ”Ziua 0” a īnsemnat un super concert LUNA AMARĂ, care merita să īncheie festivalul, nu să-l deschidă oficial (”oficial” pentru că īnaintea lor, de fapt, au cīntat cīteva trupuleţe locale, īnţeleg, şi unele maghiare, parcă, exact īn ziua 0 pentru ungurii care au jucat cu Steaua īn preliminariile fostei Cupe UEFA. Dar cultura nu prea are legătură cu politica, sportul sau naţionalismul, muzica nu trebuie să aibă graniţe şi frustrări de fotbalişti.

Am mers de la gara auto pīnă la Complexul Weekend pe jos; aşa īmi place mie să simt pulsul oraşelor, atingīndu-le pielea cu talpa, iar la īntoarcere am mers cu Mihnea de la L.A. şi cu Stoica de la The Others, care a cīntat cu L.A. īn acest turneu de promovare a noului album, „Don't let your dreams fall asleep”, pīnă īn centru, apoi am mers iar pe jos pīnă la hotelul Voiajor, unde mi-am proptit ancora (băi, aici portarii sīnt mai tari decīt scriitorii doctori īn filologie, redactori şefi la revista care e principalul partener media la cel mai mare festival din Transilvania, te iau pe sus, nu contează cine eşti, pentru el eşti un fel de formaţie care cīntă īn ziua 0, nu are importanţă ce valoare & popularitate ai, dacă ai acceptat să cīnţi īn Ziua 0 e... cam nasol... pentru imaginea ta, cazi īn hăul ochilor lui). Oraşul nu mi s-a mai părut la fel de mişto ca īn celelalte călătorii, cīnd am făcut interviurile cu supravieţuitorii Holocaustului şi īn celelalte aterizări la Peninsula... (īmi amintesc cum īn anul trecut zburam prin oraş cu frate-meu, cu maşina, sau cu iubita, cu doi ani īn urmă, tot cu maşina, după concerte, că īnainte de se circula cam ca pe Magheru, bară-n bară)... Centrul e super, dar īn rest oraşul e jalnic, cel puţin īn traseul meu, care īnseamnă o oră de mers la pas (impresionant e, totuşi, cum pe la 1 noaptea aici se udă florile şi se spală străzile – mai ales că abia am terminat cartea unui prieten despre tranziţia de la Chişinău, carte cu mult praf şi colb... de tranziţie). Ciudat e c㠖 venit de la Braşov – am fost mereu īndemnat la un festival din Braşov, Watumi, afişele cu Watumi fiind lipite peste tot peste afişele cu Peninsula... M-am plimbat pe peninsulă, studiat terenul, adulmecat atmosfera, e frumos, dar dacă n-ar fi fost Luna Amară cel mai plăcut loc de azi ar fi fost piscina. Luna Amară au īnceput lin, cu cīntece de pe ultimul album, neprogramate la acest concert, a spus Nick, dar Sorin, basistul, a avut o pană şi a īntīrziat un pic şi aşa L.A. a fost la īnceput mai calmă (ca după o eclipsă totală a soarelui). Dar toate au revenit la locurile lor foarte repede, pe scenă a fost multă energie, iar publicul a clocotit īn continuu, cred c-a fost un public deosebit, deşi acesta a fost ultimul concert de lansare al albumului (n-am putut să nu filmez cīte ceva, īncheierea concertului fiind ca o mărturie că Luna Amară are fani adevăraţi). Un album dedicat tinerilor basarabeni care au luptat pentru libertate şi īmpotriva neocomunismului īn luna aprilie, ceea ce Mihnea n-a uitat să amintească şi acum, dedicīnd concertul libertăţii tinerilor basarabeni, iar publicul l-a susţinut zgomotos. Un concert īn care s-au cīntat piese vechi şi iubite, cīntate focos şi de oamenii din public, piese noi, cīntate şi de public, pogo non stop, bună dispoziţie, multă īnverşunare & atitudine, un concert ca-n vremurile tinereţilor Luna Amară:), un concert de vis. Din păcate, băieţii n-au fost lăsaţi să cīnte mai mult, deşi publicul a scandat LUNA AMARĂ mult timp după ce au fost strīnse instrumentele de pe scenă... Cred că īn astfel de situaţii organizatorii ar trebui să nu mai fie atīt de constipaţi, mai ales cīnd e vorba de cea mai iubită formaţie a serii...

Mīine se anunţă ca şi cap de afiş DJ TIESTO, adorat (văd) de mulţime, dar eu vreau să ascult live VAMA, că nu l-am văzut pe Tudor Chirilă īncă de pe vremea Vama Veche, să-l revăd pe Pavel Stratan, care a cam căzut īn beznă (aia roşie?) īn ultima vreme, să revăd Sarmalele Reci, care au renăscut ca pasărea Phoenix.


24 iulie
Cīnd am urcat īn autobuzul 18, prima chestie care mi-a sărit īn ochi a fost emanatorul de miros EBA, apoi a răsunat, parcă la comandă, ”reclama” lui Buzdugan cu ”Şezlongul ăsta e ocupat, e rezervat de domnişoara Eba”:)). Īn Complexul Weekend – mai multă lume decīt ieri, dar şi aşa īmi face cu ochiu’ (nu la propriu, no) o gagică puţin trecută, cu faţă de vampă care ştie ce vrea, cu un decolteu imens, chiar şi pentru vara asta, care te īndeamnă īn continuu la păcat..., a, n-ai observat că are aripi de īnger? Ca-n piesa rockerilor ruşi de la Nautilus Pompilius: ”Apropo, unde-s aripile tale, care-mi plăceau mie atīt de tare?” Doi fotografi chei sar să-i facă poze (nu, nu trei, unu s-a abţinut... pe moment), cam ostentativ, ea le zīmbeşte ca fluturele decapitat din cartea portocalie din care citesc īnainte de concerte.

Tudor Chirilă şi cei de la VAMA au cīntat şi piese de pe albumul Vama, şi cīntece mai vechi, din adolescenţa generaţiei mele, ca ”Nu am chef azi”, ”Vama Veche” sau ”17 ani”. Noile piese sīnt la fel de faine, ”Dumnezeu nu apare la ştiri” sau ”Dragostea” (apropo de ruskii rock, are Splin o piesă īn care ”iubirea vine prin cablu”) fiind piese de referinţă pentru muzica actuală, piese rock sensibile, care reprezintă tinerii cu ceva mai mulţi neuroni decīt mai mulţii lor colegi de generaţie... Dar şi piesele mai sociale, cu ironie şi umor, ca ”Tata taie porcul”, au prins la publicul foarte tīnăr din faţa scenei mari. N-am auzit live Trupa Veche, dar Vama Veche nu poate să existe fără Tudor Chirilă, nici măcar īn amintire. Un plus faţă de V.V. la V. par să fie sunetele zglobii ale clapelor, dar şi vocalistul parcă e mai īn vīnă, cu mai mult chef, mai puţin blazat, deşi şi mai puţin ”supărat”... Păcat că au cīntat aşa devreme, dar ziua ies pozele mai bine, măcar atīta alinare pentru superformaţiile de devreme: azi Vama, mīine Kumm, poimīine Guerrillas, Timpuri Noi şi Viţa de Vie. După Vama publicul a curs spre Scena Coke, unde-şi acorda chitara musculosul Pavel STRATAN, care se amuza pe seama cererilor insistente ale tinerilor din public, care l-au implorat să cīnte şi piese de-ale Cleopatrei. Vi-l imaginaţi pe Pavel cīntīnd ”Ghiţă”? Păi īnchipuiţi-vă, aşa cīnta: ”Ghiţă, te-aştept diseară la portiţă”:D... Da, şi a fost nevoit să cīnte ”Eu beu” de... 3 ori! Lumea striga ”Eu beu, eu beu” īn continuu, Pavel zicea: ”şi eu”, dar tot a trebuit să repete figura, īn fine, ultima dată a cīntat mai mult publicul, care striga mai tare decīt autorul piesei... A fost un concert fain, am ascultat piese vechi de pe cele trei albume, dar şi o piesă nouă, tot ghiduşă şi tot cu băut & fumat... SARMALELE RECI au intrat īn scenă imediat după Pavel Stratan şi lumea şi-a amintit repede că a venit la Peninsula, totuşi, pentru rock. Formaţia pare īntr-o mare revenire, am văzut oameni fericiţi la Sarmalele Reci, īntr-o formă perfectă, numai buni pentru marile festivaluri. Sarmalele Reci au un stil inconfundabil, rock-ul clasic fiind combinat de sarmalişti cu un jazz subtil şi plăcut. Vechile piese au sunat foarte fain, iar tinerii s-au manifestat zgomotos exact la acele piese pe care cei trecuţi un pic de 30 de ani le aşteptam, ”Ţara te vrea prost” a rupt, a fost o nebunie īn faţa scenei, dar şi pe scenă, foarte mişto-s piesele de atitudine S.R.! Apoi am fost martor la o chestie ciudată pentru mine, rockerii supăraţi au dansat ca nişte găini (aşa, dīnd din fund cu mīinile īn aer, ca-n piesa ”Paraziţii”) pe ritmurile ameţite ale lui TIESTO (NL). Un ţīki-ţīki comercial pīnă la ultima notă, o gălăgie care te loveşte-n creier şi-n orgoliu, care a adunat foarte, foarte mult public cu tricouri negre. O muzică pe care n-o poţi asculta treaz, serios... Am stat cīteva piese cu colegii, să nu zic că n-am fost la un artist acceptat, recunoscut şi apreciat de toată lumea (din lumea lui), apoi m-am cărat spre celelalte scene. Noroc că la Scena Ursus cīnta o formaţie cu mult sīnge-n vene, de care nu ştiam, nişte zbuciumaţi frumoşi care-mi aminteau de Gogol Bordelo, formaţia maghiară BALKAN FANATIK. O seară care s-a terminat īn ritmuri vivace şi energice, un rock balcanic super tare, frate, cu un vocalist-metalist şi cu o vocalistă parcă desprinsă din filmele lui Fellini sau Kusturica.

Mīine vreau să (re)văd Kumm, un pic de Iris, Primal Scream, puţin OCS şi mai ales Nine Inch Nails! Nu rataţi concertul live Nine Inch Nails, pentru că Trent Reznor a declarat că acesta este ultimul turneu NIN...


25 iulie
Acum KUMM e poate cea mai matură formaţie romānească, īncă tineri, dar exact īn vīrful carierei, cu un playlist echilibrat, piese foarte bune din toate punctele de vedere (muzică, texte, ritm, atitudine), un show live impecabil, colectiv unit, care se īnţelege din priviri, din mişcări şi, mai ales, din sunete, şi care degajă plăcere, plăcerea de a cīnta, plăcerea de a fi pe scenă, plăcerea de a transmite plăcere. Poate şi datorită publicului acest concert Kumm a fost cel mai reuşit kummcert, care īn ultima vreme au doar showuri super mişto, fie că-s la vreun mare festival, fie că-s īntr-un club sau īntr-un pub. La Peninsula publicul pur şi simplu nu s-a īndurat să-i lase să plece, chemīndu-i şi după ce kumii au făcut gestul punkist de distrugere a instrumentelor după concert... IRIS au avut parte de o primire călduroasă, iar Cristi Minculescu a impresionat din prima, spunīnd că se bucură c㠄vorbiţi cu mine, nu despre mine”. OMUL CU ŞOBOLANI au fost parcă mai serioşi ca de obicei şi aşa parcă le stă mai bine şi parcă aşa toate se leagă mai bine, şi pe scenă, şi īn faţa scenei, şi relaţia dintre ei şi fanii lor. Scoţienii de la PRIMAL SCREAM s-au remarcat prin ritmurile emo-industriale şi mişcarea īn continuu a vocalistului, care-mi aminteşte de Marcel Bostan, solistul de la Alternosfera, iar formaţia intertextualizează cu RHCP, de la noi semănīnd cel mai mult cu Mushroom Story, care erau pe acolo, şi Paul, şi Nono, īn faţa scenei la NINE INCH NAILS (USA). Īi cunoşteam pe NIN, le ascultasem toate albumele, de la primul la ultimul (care poate fi salvat gratuit de pe site-ul formaţiei), dar recunosc că nu m-am aşteptat la aşa ceva. Trent Reznor are o carismă rar īntīlnită, cīntă foarte fain la chitară şi clape şi e vocalistul & liderul perfect, un om care seamănă cu acel super erou american fabricat pe computer, īnalt, puternic, emană putere īn tot ce face, orice mişcare de-a lui īnseamnă putere! O formaţie gīndită la milimetru, care ştie ce să facă pe scenă, ştie ce face īn studio, ştie ce şi cum vorbeşte şi sīnt al dracului de talentaţi, luminile şi restul artificiilor doar desăvīrşind prestaţia lor extraordinară. Acum nu mă mai mir că Reznor l-a inventat pe Marilyn Manson, care a fost basist la NIN īnainte să devină megastarul rebel pe care acum īl cunoaşte toată lumea, păi Trent Reznor, vocalistul NIN, este şi compozitorul şi producătorul lui „Antichrist Superstar”, nu doar fostul lui coleg de formaţie. Am văzut multe concerte teatrale, cu lumini şi joc de scenă perfect, cu simboluri care coborau de pe scenă sau care apăreau īn spatele scenei etc., dar n-am văzut un alt concert mai puternic, īn care formaţia să se concentreze atīt de tare pe muzică, īn primul rīnd pe muzică, restul fazelor – şi ele deosebit de spectaculoase, - să vină atīt de firesc şi natural, atīt de subtil...


26 iulie
Īn ultima zi a festivalului, Complexul Weekend a fost invadat de creste vopsite, freze ciudate, tineri care arată altfel decīt cei de ieri, care au venit īn primul rīnd pentru NIN. Motivul: e ziua Prodigy, Pro Gigi, cum a glumit Rică. Dar pīnă atunci a fost o zi normală pentru un festival ca Peninsula, cu muzică rock pentru toate gusturile. Ziua a fost deschisă (pentru mine) de GUERRILLAS, formaţia clujeană de hardcore/thrash/metal, care au adunat repede ascultători ai genului, care au umplut imediat scena Ursus Party Tent, sărind şi cīntīnd īmpreună cu Guerrillas, unindu-se īntr-un spirit Guerrillas. Concertul Guerrillas a fost cel mai dur de la această ediţie Peninsula, dar totodată foarte cald, cīntăreţii de pe scenă comunicīnd prieteneşte cu publicul, am văzut o relaţie mult īmbunătăţită īntre Guerrillas şi cei din faţa lor. Vocalistul, Commandante, a dedicat piesa „Nenaviju tebia, moia strana” autorului textului acestei piese, „prietenului nostru Alexandru Vakulovski, basarabean care nu mai e īn Romānia nu din cauza sa. Sper că cine va scrie despre acest concert va menţiona şi ce spun acum despre Sandu”. Ca şi atunci cīnd Mihnea de la Luna Amară a amintit de Basarabia, şi de data asta publicul de la Peninsula a reacţionat cu aplauze şi scandări de susţinere (ceea ce nu s-a īntīmplat la concertul lui Pavel Stratan). Un concert fain, o trupă puternică, cu atitudine, spirit, muzică plină de forţă, aşa am pierdut Viţa de Vie, pentru că nu m-am putut dezlipi de Guerrillas. După Guerrillas am făcut sport – mers sportiv de la o scenă la alta. Am revăzut TIMPURI NOI, īncīntători, ca de obicei, spirituali, haioşi, īn bună dispoziţie şi ei, şi publicul, o atmosferă de sărbătoare şi de vacanţă. Cel mai tare mă emoţionează piesa lor atipică, „Tata”, cīntată īn maniera sa unică de Dan Iliescu, Da-da-da-dan Ilieeeesscu, cum zice Artan. La scena Coca Cola făceau atmosferă de discotecă FREESTYLERS (UK), şi vocalistul, şi vocalista fiind veseli şi simpatici, iar muzica lor e perfectă pentru a acoperi piesele de vară, formaţiile de sezon, muzică bună, de calitate, dar uşoară, distractivă, de relaxare. GRIMUS sună tot mai bine, Vali, creierul formaţiei, care compune şi muzica, şi textele, acum cīntă mai mult, īşi foloseşte şi vocea, această formulă cu doi vocalişti adăugīnd multă culoare (şi sunet, fireşte) pieselor vechi, dar şi cele noi sună excelent. Apropo, Grimus sună bine şi-n romānă, nu numai īn engleză. Aşteptam cu nerăbdare formaţia ucraineană HAYDAMAKY, doar că īn locul lor a ieşit pe scenă formaţia care trebuia să cīnte după ei, ungurii de la PETERFY BORI & LOVE BAND, care au avut un succes enorm (nu doar datorită frumoasei vocaliste blondelectronice), deşi era de aşteptat ca lumea să curgă spre TANKCSAPDA atunci. Veteranii de la Tankcsapda au īncīntat, īntr-adevăr, uimindu-ne cu cīt de mult pot face trei oameni, incredibil, Tankcsapda cu doar trei membri sună ca o mare formaţie, asta pentru că e o mare formaţie. După ei au intrat īn scenă PRODIGY, dar doar după o aşteptare cam lungă şi după ce scena a fost umplută de aburi multicolori. Am fost īn primele rīnduri şi am simţit energia pe care o degajă Prodigy prin ceea ce fac ei pe scenă, un show original marca Prodigy, acţiune scenică, mişcare īn continuu, sunete stridente, voci ingenios ţipate, publicul nu rezistă să nu sară pe notele Prodigy, asta e clar. Dar n-am rezistat să nu mă duc să văd dacă n-au venit cumva haidamacii. Frate, la Coke lumea era fericită. Cazacii aveau un dans sportiv irezistibil, vocalistul cīntīnd doar cu zīmbetul pe buze, comentariile lui fiind mult mai concrete, frumoase, exacte, sincere şi interesante decīt ale celor de la Prodigy, multitudinea de instrumente şi de stiluri făcīnd tot publicul să ţopăie ca vrăjiţi, a fost o vrajă minunată care nu m-a mai lăsat să mă īntorc, nici la Prodigy, nici la Braşov, pīnă la īncheierea spectacolului Haydamaky, care nu s-ar fi terminat niciodată dacă ar fi fost după gustul & dorinţa publicului, care s-a manifestat cel mai zgomotos la ieşirea din scenă a vreunei formaţii, fiind nevoiţi să mai cīnte cīteva piese ska-etno-folk-rock sportiv, tot dansīnd şi tot cu zīmbetul pe buze. Haydamaky seamănă ca stil şi ca atitudine scenică cu Zdob şi Zdub (au tot zis de Transilvania şi Romānia, avīnd īn repertoriu o super piesă inspirată din folclorul romānesc, "Stara Rumuniya", dar nu cred că ştiau că vecinii lor basarabeni vorbesc aceeaşi limbă cu romānii, altfel sigur ar fi exploatat situaţia), seamănă şi cu Kultur Shock şi Gogol Bordelo, dar Haydamaky ne sunt mai apropiaţi. Haydamaky mi-au lăsat un gust proaspăt şi m-au umplut de energie, astfel ajutīndu-mă să merg pīnă la 4 noaptea cu maşina fără să-mi fie somn deloc, īn drum spre casă.
La Peninsula 2009 a fost aceeaşi atmosferă unică de festival, peninsula din Tīrgu Mureş fiind un loc perfect pentru o astfel de īntīlnire cultural-turistică, unde chiar te simţi liber, şi la propriu, nu doar la figurat. Ca o observaţie mai puţin firească pentru o īntrunire culturală, la Peninsula au fost la modă vocaliştii musculoşi, de la ex-sovieticul Pavel Stratan la americanul Trent Reznor de la NIN, dar nici Comandante de la Guerrillas nu-i chiar subţirel, şi nici Oleksandr Yarmola, vocalistul de la Haydamaky, nu e străin deloc de sala de forţă, ca şi noul membru Prodigy...

Mihail VAKULOVSKI

17 iulie 2009, Piaţa Mare, Sibiu

Ediţiile Artmania de pīnă acum au adus īn Piaţa Mare din Sibiu două din formaţiile pe care le-am admirat cel mai tare īn adolescenţ㠖 Tiamat şi Anathema - , dar tot la Artmania am descoperit (ca show live) şi alte trupe, pe care acum le ascult destul de des, cum e şi MDB, formaţie invitată şi la această ediţie, la cererea insistentă a fanilor formaţiei engleze.

Prima zi a festivalului a fost o sărbătoare continuă. Īn primul rīnd s-a văzut – clar – o schimbare, totul a fost mai liber, mai simplu şi mai la īndemīnă, şi pentru artişti, şi pentru ziarişti, şi pentru public. N-au mai fost acele conferinţe de presă ca o luptă īntr-o īncăpere īnchisă şi aglomerată, goana după interviuri a dispărut, pentru că formaţiile au susţinut atītea dialoguri cīte au vrut, oricui au avut chef, nu 2-3 interviuri obligatorii īntr-un timp foarte limitat. Pīnă la concerte am făcut interviul cu Hamish, chitaristul (şi vocea nr. 2 a) formaţiei My Dying Bride, solistul, Aaron Stainthorpe, artist polivalent, fiind la vernisajul propriei expoziţii de fotografie, From a Dark Mind, īn subsolul Bisericii Catolice din Piaţa Mică, pe līngă Podul Mincinoşilor... A ieşit un interviu fain şi chiar mă bucur să fac interviuri nu neapărat cu vocaliştii, de obicei abonaţi pentru aşa ceva, imaginile formaţiilor bla-bla. La expoziţie tocmai avea loc o şedinţă foto cu Lena, basista MDB cu trăsături asiatice, iar Aaron īşi semna fotografiile din expoziţie. Altă faţă a muzicianului, care e şi poet, dar şi fotograf şi pictor... Viaţa surprinsă de el cu fotoaparatul e un fel de clipo-poezie, imagini psihedelice proprii poeziei din lumea lui interioară. Chiar şi autoportretul la care ne-am īntīlnit parcă e desprins dintr-o altă lume...

Norvegienii de la TRISTANIA au deschis festivalul cu ritmuri gotice inegale, vocalista iluminīnd morbiditatea vocii solistului ras īn cap şi masiv, iar chitarista īnviorīnd şi mai mult imaginea vizuală, şi prin prezenţa scenică, dar şi datorită culorii īmbrăcămintei – roşul care a fost preferat şi de vocalistă, şi pe scenă, şi īn general (şi azi era cu o rochie roşie). Alternanţa vocilor şi a sunetelor instrumentelor nu a īntristat deloc publicul, care abia aştepta apariţia pe scenă a formaţiei MY DYNG BRIDE. Am văzut foarte multe tricouri MDB īn public, dar şi īn oraş, iar aşteptarea chiar a meritat. Aaron a apărut, ca de obicei, machiat şi pictat, jucīndu-şi perfect personajul, basista a cīntat īn transă, Hamish a fost un fel de Hagi care a vrăjit chitara şi a interpretat ca un ecou vocea a doua, iar vioristul Shaun Macgowan a adus un sound mai intim cu vioara sa. MDB au cīntat şi piese mai vechi, ca mulţumire pentru primirea de la concertul de acum doi ani, dar şi pentru mesajele pe care le-au primit după aceea de la publicul romān, majoritatea pieselor pe care le-am auzit aseară fiind īnsă de pe ultimul lor album, For Lies I Sire, pe care vi-l recomand cu īncredere - de cīnd l-am ascultat mi-a rămas pe creier şi īmi tot sună... ca un clopot... Oricum, concertul MDB n-a mai fost atīt de dur ca cel din 2007, dar a fost mai cald şi cumva mai intim, relaţia cu publicul fiind evidentă de această dată, Aaron dedicīnd o piesă şi oamenilor din afara pieţei, pentru că s-au adunat foarte mulţi oameni şi după perimetrul festivalului, de unde se auzea perfect. Dacă pīnă acum descoperirea nr. 1 de la Artmania a fost MDB, īn acest an cei care m-au surprins au fost suedezii de la OPETH. Metaliştii au rupt, combinaţiile de heavy metal şi progressive rock au aruncat Piaţa Mare īn aer, unde un avion brăzda cerul la concurenţă cu luminile de pe scenă. Vocalistul Mikael Akerfeldt şi-a cerut scuze că au ajuns abia acum īn Romānia şi a promis că vor reveni cu siguranţă, dar nu la anu, cīnd a programat să-şi zugrăvească casa:D. Un metal melodic care e o formulă de succes, publicul a format un cor foarte activ şi instruit, a fost o seară din aia cīnd după terminarea concertelor te īntrebi dacă n-a fost prea scurt totul, deşi festivalul a īnceput la ora 19 şi prima seară s-a terminat pe la 24...

Azi vreau să facem interviuri cu SUBSCRIBE, care cīntă de parcă ar trage cu kalaşnikovurile, şi cu NIGHTWISH, pe care văd că toată lumea-i consideră cap de afiş. Va mai cīnta şi PAIN din Suedia, iar mīine festivalul va fi īncheiat de clujenii de la LUNA AMARĂ, concert care va putea fi văzut la Cetatea Cisnădioara, unde vor īncăpea doar vreo sută şi douăzeci de norocoşi. Eu am văzut concertul de promovare a noului album şi vă asigur că merită să vă bateţi pentru unul din aceste locuri (intrarea se face pe bază de brăţară, nu se plăteşte īn plus).


18 iulie, Piaţa Mare, Sibiu
Ziua a doua a festivalului Artmania a īnceput pentru mine & K cu interviul cu Marco Tapani Hietala, basistul & vocea masculină a formaţiei, simbolul Nightwish (am fost cei mai norocoşi cu Marco, pentru că vocalista a dispărut imediat după conferinţa de presă (pregătisem cīteva īntrebări pentru ea, pornind de la blogul personal), iar Tuomas a atras repede toate ziaristele īn beciul ghotic, unde s-a enervat repede pe una dintre ele, o ţaţă insuportabilă care l-ar fi scos din sărite şi pe Sven-Goran Eriksson, după care am īnţeles că a refuzat dialogul... Marco īnsă a fost răbdător şi atent cu īntrebările noastre, deşi a recunoscut la īnceput că de obicei evită interviurile...). Băieţii de la Subscribe n-au mai reuşit să ajungă la conferinţa de presă şi interviul cu ei a rămas pentru altă dată; bine că au ajuns la timp cīt să-şi pregătească intrarea vijelioasă īn scenă. Concertul SUBSCRIBE a fost ca de obicei, unul incendiar, plin de energie, exploziv şi supersonic. Am făcut fotografii la un meci cu Tibi Ghioane de la Dinamo Kiev. Frate, nu-l prindeam īn cadru şi exact aşa păţeşti şi la concertele Subscribe, adevăraţi sportivi pe scenă, cred că băieţii aleargă mai mult īntr-un concert decīt fotbaliştii din campionatul lor, oricum, la sprint le-ar lua sigur faţa. Mă bucur de fiecare concert Subscribe, energizant nu doar pentru cei de pe scenă, ci şi pentru noi, cei din faţa scenei, o formaţie din Est care ar trebui să aibă un mare, mare viitor. Pentru mine Subscribe nu e o formaţie din Ungaria, ci o trupă rock internaţională de cea mai īnaltă calitate, care concertează de fiecare dată cu multă plăcere, o formaţie care ştie să cīnte din suflet şi care face un show cultural-sportiv desăvīrşit. Adrenalină, energie, sunetele unui cor de kalaşnikovuri īn acţiune, muzică pe bune, distracţie adevărată asigurată şi de această dată de Subscribe. Aşa cum īn prima seară Opeth a fost surpriza, aseară alţi suedezi mi-au plăcut foarte tare – PAIN. Pain impresionează chiar dinainte de a intra pe scenă, sigla lor fiind spatele unui bărbat care ţine īn braţe un copil, aia de pe Cynik Paradise. Negru pe alb. Ce pot face 4 oameni pe scenă? Toboşarul munceşte din greu, mereu īncordat, iar cei trei chitarişti sīnt şi vocalişti, astfel patru oameni formează o orchestră de industrial metal care creează o atmosferă hardcore punk. Pain mi-au amintit de punkerii de la Toy Dolls, trei băieţi care fac show total şi te ţin īn priză īn continuu. Dar Pain, oricum, sīnt altfel, concentrarea pe care ţi-o transmit ei fiind mai sobră, puternică, dar nu veselă, o formaţie foarte tare, frate, cu care a avut onoarea să cīnte o piesă şi Anette Olzon, solista de la Nightwish. NIGHTWISH, care au cucerit premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurīnd cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson și Within Temptation, a fost formaţia care a īncins cel mai mult spiritele, au fost „vedetele” festivalului, cum ar veni. Concertul lor a fost OK şi chiar dacă mie-mi plac mai mult alte formaţii, nu poţi să nu recunoşti că oamenii sīnt beton, fac un show deosebit (dar sub cel făcut de Within Temptation, la acelaşi festival, cu doi ani īn urmă), cu lumini, artificii, focuri şi panglici roşii aruncate īn public, cīntă foarte fain, ştiu să-şi atragă tot mai mult public fanatic de pe toate meridianele, au reuşit să descopere reţeta succesului şi o pun īn aplicare la fiecare concert.

Īn concluzie, a fost o ediţie deosebită a festivalului Artmania. Formaţiile au fost mai bine alese, organizarea a fost mai bună, atmosfera – mai plăcută, mai de sărbătoare, Piaţa Mare din Sibiu e un loc ideal pentru un astfel de festival, centrul Sibiului – pentru plimbare, iar publicul īţi dă speranţă că nu totul e pierdut īn ţara asta, că se mai poate schimba ceva, oameni care te fac să te simţi mīndru (serios), public care după concert l-a făcut pe-un puşti să exclame, ieşind din librăria dintre Piaţa Mare şi locul unde a avut loc īn anul trecut festivalul: „Mamă, ce de lume-n librărie!”, librărie cucerită de „tricouri negre”! Cred că la Artmania 2009 au fost cei mai mulţi oameni, şi īn Piaţa Mare, dar şi īn afara perimetrului festivalului, unde s-a auzit perfect muzica şi chiar s-a şi văzut scena - măcar pe cele două ecrane, dar şi clădirile din jur erau pline-pline cu oameni, atenţi la muzică, foarte mulţi oameni interesaţi de cultură. M-am bucurat mult să-i revăd pe My Dying Bride şi pe Subscribe, am devenit admirator Pain şi Opeth, i-am văzut live pe Nightwish, mulţumim Artmania Festival ’09.
Mihail VAKULOVSKI

Pentru profani, Hellfest este un festival de muzică axat īn principal pe genurile metal, punk şi hardcore, care de la an la an a avut un line-up din ce īn ce mai straşnic. Anul 2009 este al doilea an īn care īmi plănuiesc vara īn jurul acestui festival, declarānd īn 2007 cānd am fost prima oară că Hellfest este festivalul meu preferat de muzică. Anul acesta, īnsă, cred că organizatorii s-au depăşit pe ei īnşişi deoarece īn opinia mea a fost cel mai bun line-up de pānă acum; din cauză că se suprapuneau, nu prea puteam urmări nici o formaţie īn īntregime fără a o rata pe alta. Un aspect demn de reţinut este că nici un concert nu s-a abătut de la orele din program nici măcar cu o secundă, pentru trei zile la rānd! Locul amenajat pentru camping se afla la distanţă de 10 minute faţă de locul festivalului. Ce dulce, s-au gāndit ei şi la cei cu spirit mai pensionar care vroiau să se culce mai devreme fără să audă zomotul amplificatoarelor care dominau aerul sau tropotele metaliştilor umpluţi de adrenalina sonoră a formaţiilor participante. Aşadar vineri (prima zi a festivalului) īmi fac şi eu apariţia īn faţa scenelor pe la ora 14:00. Prima formaţie pe care am urmărit-o a fost God Forbid, pionieri americani ai genului New Wave of American Heavy Metal (deci un amalgam īntre death metal melodic, thrash şi hardcore). Sunetul bun, entuziasm tipic americanilor care vin īn Europa şi observă că sunt mai respectaţi de publicul european decāt de cel de acasă de la ei... un concert reuşit pentru stilul prestat. La 15:10 fix apare pe scenă trupa de sludge metal Eyehategod. Sunet extraordinar de clar, volumele date la un nivel perfect pentru sludge, chitările acordate probabil īn Do (foarte jos)... americanii au prestat foarte bine şi vi-i recomand cu căldură dacă sunteţi fani Melvins, Down sau Sleep. Mai mult de 50% din motivul pentru care am ales să merg la acest festival a fost faptul că Pentagram au confirmat prezenţa la Hellfest. Īnsă la 16:40 eram cānd mă aflam īn faţa scenei, aşteptānd să īi văd pe regii dark rock/doom-ului, se aude o voce īn franceză care ne anunţă că Pentagram nu vor mai cānta, deoarece a intervenit o problema cu unul dintre membri. Am aflat ulterior de la membrii din Saint Vitus că Bobby Liebling, solistul şi esenţa trupei Pentagram, a fost internat pe la ora 13:00 la spital īn urma unei supradoze. Cānd am vorbit cu el (prin email) după festival m-a anunţat că nu acela a fost motivul pentru care nu au mai cāntat, ci altul mai logic pe care totuşi m-a rugat să nu-l divulg īncă. Vă sfătuiesc să ascultaţi Pentagram dacă nu aţi făcut-o pānă acum deoarece au fost socotiţi de mulţi de-a lungul timpului ca „următorii Black Sabbath”. La 18:15 au apărut pe scenă canadienii de la Voivod, trupă pe care vroiam să o văd de cānd eram foarte tānăr. Din păcate sunetul nu a fost suficient de clar pentru rock-ul psihedelic/progresiv prestat de Voivod dar concertul īn sine a fost cum mă aşteptam: ciudat (īn sensul bun, exact ca muzica Voivod). Chitaristul Daniel Mongrain de la excepţionala trupă canadiană de death tehnic Martyr, are rolul de a-l īnlocui pe fostul chitarist şi creier al trupei Voivod, Denis „Piggy” D’Amour (decedat īn 2005). Daniel era deja unul din chitariştii mei preferaţi, īnsă īn afară de Paul Gilbert, nu am văzut īn viaţa mea un chitarist să cānte atāt de impecabil la chitară pentru un concert intreg. După Voivod am urmărit recitalul Papa Roach, care m-a surprins plăcut. M-a bucurat să văd că este o trupă la fel de bună live cāt este şi īn studio. Am văzut apoi şi puţin din Entombed şi W.a.s.p. care m-au cam dezamăgit, ambele oferind un show monoton cu un sunet care a lăsat de dorit...dar de dorit altceva, că despre cele două trupe ţmi făcusem deja o idee. A urmat o altă surpriză plăcută: Down. Mă aşteptam ca Phil Anselmo să aibe aere de vedetă şi live să fie un rock-star sictirit, īnsă a fost exact opusul. Comunicare foarte bună cu publicul, energie, sărituri şi agitaţie la maxim, glume, vocea puternică deja legendară...a fost un concert extrem de reuşit iar Phil Anselmo a crescut īn ochii mei. Au urmat Anthrax şi Repulsion simultan, īnsă după vreo 2 piese Repulsion care au fost mai mult crust/punk decāt grindcore, m-am stabilit īn faţa scenei cu Anthrax. Dacă sunteţi la curent cu Anthrax, vă daţi seama că am văzut unul din ultimele concerte cu noul (momentan ex-) solist Dan Nelson, solist care chiar dacă nu atingea nivelul minunatului Joey Belladona, s-a descurcat foarte bine abordānd o voce amestecată īntre Phil Anselmo şi Joey Belladona. De restul trupei ce să mai zic...este uimitor să-l vezi pe Scott Ian făcānd paşii de gorilă crossover īn timp ce cāntă la chitară şi sare. Rar am mai văzut asemenea energie! Dacă Pentagram nu a fost să fie, a urmat primul punct culminant al serii: Heaven & Hell. Din păcate am ratat īntreg recitalul Jarboe (solista de avant garde, ex-Swans) care s-a desfăşurat īn paralel cu H&H. Unii cred īn Dumnezeu, alţii īn Buddha, etc. Eu īnsă cred īn Dio, şi acest recital mi-a confirmat loialitatea faţă de vocalistul meu preferat. O divinitate sub formă omenească a cărei voce nu s-a schimbat īncă de la primele sale albume, este tot cea mai puternică voce din lume, vocea raţiunii şi glasul conştiinţei. S-au cāntat melodii atāt de pe noul album, cāt şi de pe cele trei albume lansate sub egida Black Sabbath. A fost o experienţă superbă. Pe la ultimele acorduri din Heaven & Hell eu mă aflam deja īn faţa scenei unde Saint Vitus urmau să apară, Saint Vitus fiind celălalt procentaj major (40%) pentru care am venit la festival. Era cāt pe-aci ca Wino, solistul Saint Vitus, să nu apară la timp şi cāntecele să fie cāntate de mai mulţi muzicieni, inclusiv Dave Chandler (chitaristul şi creierul formaţiei) şi Phil Anselmo, fan īnfocat Saint Vitus. Īnsă acesta a apărut īn timpul recitalului Down şi lucrurile au decurs normal. A fost un concert de neuitat, să auzi sunetul de chitară al lui Dave Chandler care se aude identic ca pe albume, sunet ce nu poate fi imitat de nimeni altcineva...nu am foarte multe cuvinte să descriu ce am simţit īn timpul concertului decāt că sunetul, execuţia şi atmosfera au fost perfecte! Cu adevărat un vis īmplinit pentru mine, să văd regii doomului live. Am urmărit puţin şi din recitalul Mötley Crüe īnsă m-am plictisit cānd singurele fraze care ieşeau din gura solistului Vince Neil erau „Can i get a HELL YEAH, Hellfest??” şi „Lemme hear you say FUCK YEAH, Hellfest!”. Şi ăştia-s headlineri??

Sāmbătă a.k.a. a doua zi a īnceput cu o surpriză plăcută: Grand Magus. Īmi plăceau mai demult aceşti doomeri, īnsă acum că i-am văzut live cu un sunet de invidiat, comunicare bună cu publicul şi riffuri puternice, chiar pot să mă declar fan. O altă supriză au fost Skinless. Uău, o formaţie de brutal death extraordinară, m-au surprins īn mod foarte plăcut, riffuri foarte groovy, comunicare excelentă cu publicul, solistul a făcut şi crowd-surfing...felicitări Skinless! După Skinless au urmat DevilDriver care au fost foarte buni, īnsă mă aşteptam la puţin mai multă energie din partea solistului Dez Fafara...oricum, a fost un concert reuşit, şi au avut un public destul de numeros. M-am grăbit la cortul Terrorizer pentru a-i urmări pe englezii de la The Business. Oi Punk īn adevăratul sens, moshpit destul de paşnic, nimic special. Īn paralel cu The Business au cīntat şi Cradle Of Filth, al căror recital mi s-a părut mai bun decāt la Sziget 2006 sau la noi īn Vama Veche. Păcat că solistul Dani Filth e un ticălos. La 20:00 au cāntat simultan Amebix şi Immolation iar eu fiind fan al ambelor formaţii a trebuit din nou să mă īmpart īntre două scene. La Amebix a fost prea puţină lume prezentă pentru cāt de legendari sunt, majoritatea alegānd Immolation. Ambele concerte mi-au plăcut foarte mult, chiar dacă la Amebix comunicarea cu publicul a fost 0...Unor formaţii nu li se potriveşte comunicarea cu cei de faţă şi a fost mai „crust punk” aşa. Nu am stat foarte mult la Gojira care sunt un fel de Iris sau Phoenix pentru francezi (judecānd după numărul celor prezenţi) pentru că am vrut să prind locuri īn faţă la The Misfits, un alt motiv principal pentru care am venit la Hellfest. Unul din cele mai bune concerte pe care le-am văzut vreodată, a ieşit chiar mai bine decāt mă aşteptam, eu fiind fan Misfits de la 11 ani. Aspecte ce l-au făcut de neuitat au fost că au cāntat şi 3-4 cāntece Black Flag (tobarul Robo şi chitaristul Dez fiind foşti membri Black Flag), a fost invitat şi Dave Chandler de la Saint Vitus pe scenă şi īntre cāntece bassistul Jerry Only urla doar titlul melodiei următoare, urmat de „1, 2, 3, 4” şi cāntecul īncepea, exact īn stilul Ramones. Chiar dacă nu există Misfits fără papa Glenn Danzig, mă declar mulţumit de ce am văzut. După ce Machine Head au īnceput cu „Imperium” am plecat să mă pregătesc pentru Sacred Reich. Īn afară de Saint Vitus, Sacred Reich cred că au avut nu numai cel mai bun sunet din toate trupele festivalului, ci şi unul din cele mai bune sunete live pe care le-am auzit vreodată. N-a lipsit nici cover-ul „War Pigs” de la Black Sabbath, şi la un moment dat a fost invitat pe scenă bateristul Dave McClain (momentan īn Machine Head, ex-Sacred Reich) pentru vreo 2 cāntece. Un concert de nota 10. După cum vedeţi, pe toată durata festivalului au fost tot felul de apariţii speciale pe scene, un alt aspect care a făcut din Hellfest 2009 să fie unul memorabil. Au urmat hardcoriştii de la Cro-Mags care au cāntat īn faţa unui public mult prea redus. Comunicare foarte bună cu publicul, agitaţie maximă din partea solistului John Joseph şi un sunet destul de bun. Marilyn Manson a cāntat ultimul īn seara a doua a festivalului şi nu m-a convins deloc, īmi pare rău.

Duminică, ultima zi a festivalului, a īnceput cu una din formaţiile mele preferate de progressive metal, francezii de la Adagio. Muzicieni excelenţi cum era de aşteptat, īnsă cireaşa de pe tort a fost solistul lor finlandez care a avut una din cele mai bune prezenţe scenice pe care le-am văzut vreodată. Bravo Adagio! Au urmat bătrānii francezi de heavy/speed metal ADX īnsă nu prea mi-au plăcut...cam consumaţi. La 15:10 fix şi-au făcut apariţia suedezii de la Pain Of Salvation care nici nu m-au dezamăgit, nici nu m-au cucerit. A urmat o altă surpriză extrem de plăcută pentru mine şi anume italienii de psychedelic/sludge metal de la Ufomammut. Sfinte Sisoe, ce experienţă psihedelică! Trei oameni care au cāntat piese mai mult instrumentale dar cānd venea vorba de voce, era procesată printr-un efect foarte ciudat cu reverbul şi delayul date la maxim. Un sunet perfect pentru sludge: greoi, supărat...per ansamblu un concert extraordinar. Au urmat prietenii mei de la Pestilence care la rāndul lor s-au bucurat de un sunet bun, piese alese atāt de pe noul album cāt şi cāteva de pe cele clasice. Tony Choy (bass, Atheist, ex-Cynic), Patrick Mameli şi Patrick Uterwijk (ambii chitară) au dovedit că sunt nişte muzicieni şi showmeni veritabili. Nu a lipsit un solo de tobe din partea lui Peter Wildoer (Darkane, ex-Arch Enemy, ex-Soilwork, ex-Time Requiem). Am urmărit puţin din concertele Orange Goblin şi Stratovarius īnsă nu m-am simţit atras, īn afară de muzicienii din Stratovarius care au sunat ceas, la fel ca cei de la Dragonforce. Am urmărit alături de Tony Choy recitalul Queensryche care m-a cam dezamăgit, aceştia cāntānd doar un cāntec sau două de pe Operation: Mindcrime şi vocea lui Geoff Tate fiind acoperită de restul instrumentelor. Păcat...
Au urmat Cathedral cu un concert bunicel īnsă cam monoton după cāteva cāntece. La Europe eram curios să văd cāţi se strāng la „The Final Countdown”; după cum mă aşteptam, toţi oamenii prezenţi la festival erau cu māinile sus la acest cāntec. Cred că pānă şi Moonspell au coborāt de pe scenă şi le-au zis fanilor „Haideţi cu toţii la The Final Countdown şi cāntăm Opium cānd ne īntoarcem!!” Au urmat Suicidal Tendencies care mie nu mi-au plăcut niciodată dar au avut un public numeros, ba chiar pe la sfārşit, trupa a invitat vreo 100 de oameni pe scenă să cānte melodia cu refrenul obsedant „S/T”. Au urmat Electric Wizard care m-au cam dezamăgit, mi s-a părut că Ufomammut le-a dat clasă, aşa că m-am dus să urmăresc Dream Theater. Un recital mai bun decāt cel din 2007, mai ales că de data aceasta au īncheiat concertul cu capodopera „Metropolis Pt. 1”. Am urmărit şi puţin din Hatebreed dar nu sunt adeptul acestui gen de new-wave hardcore. Nu au lipsit circle-piturile şi „wall of death”. Altă surpriză extrem de plăcută din ultima seară au fost deatherii legendari Brutal Truth. Dan Lilker la bass (Exit-13, Nuclear Assault, S.O.D., Hemlock, ex-Anthrax), un solist nebun de legat, un baterist evadat din aceeaşi instituţie...a fost un concert foarte dur şi energic, o experienţă foarte interesantă. Au făcut chiar şi un cover īn maniera grind al excelentei formaţii The Minutemen. Nota 10! Noaptea s-a terminat cu Manowar care se tot laudă că sunt cea mai zgomotoasă formaţie din lume, īnsă vă spun sincer s-a auzit totul mai īncet decāt la restul formaţiilor, din spate nu prea se auzea deloc, iar din faţă se auzea foarte slab. Noaptea şi festivalul s-au terminat cu artificii. Din păcate am auzit zvonuri că locuitorii din Clisson ar dori ca festivalul să nu mai aibă loc de acum īncolo deci sunt foarte curios să văd ce ne pregatesc tinerii organizatori Hellfest pentru 2010, cu siguranţă o altă ediţie incendiară.
Matei Tibacu