A&A Records/Warner Music* * *
În trailer-ul filmului se spune: „Un baiat întâlneşte o fată. Baiatul se îndrăgosteşte. Fata nu”. Nu-ţi trebuie mai mult ca să te prinzi că e vorba de romcom (comedie romantică, da' e mai cool, cică, să-i spui aşa). Dar nu clasicul subiect „el cade la picioarele ei, ea nu ridică nici măcar dintr-o spânceană” atrage atenţia asupra acestui film. „Cum să faci un film pentru fete având ca punct de pornire o trupă pentru băieţi” ar fi descrierea cea mai bună pentru „(500) Days Of Summer”. Lui îi plac The Smiths, ei îi plac The Smiths. Lui îi place de ea (datorită preferinţei muzicale pe care ea o împărtăşeşte), ei în plac (doar) The Smiths. Acestea fiind zise, era normal ca trupa din Manchester să nu lipsească de pe coloana sonoră a peliculei. Alături de ea se mai găsesc Regina Spektor, Doves, Hall & Oates, ba chiar şi prima doamnă a Franţei, Carla Bruni, plus australienii din ce in ce mai pe val The Temper Trap. Atentie, este un disc de ascultat, nu de folosit la „agaţat”. Până şi un copil – sora „lui”, în film - ştie că „just because she likes the same bizzare crap as you, doesn't mean that she's your soulmate”.
Cetin Raşit

Sony Music/Nova Music
3 STELE

Calvin Harris ne-a oferit un moment demn de caracterizat drept „otevism” la începutul anului când a anunţat că i s-au furat bagajele în care se afla şi master-ul noului disc. Evident, scoţianul încerca să mai cumpere ceva timp de casa de discuri care îl tot presa cu lansarea materialului. A recunoscut că n-a fost decât „o glumă” şi ca să-şi îmbunătăţească situaţia a reuşit să iasă pe piaţă cu „Ready For The Weekend” mai devreme decât ar fi crezut orice om care ştie că domnul Harris are „atacuri de lene” destul de frecvent. Al doilea disc al său nu este zgârcit în sunete electronice din gama Daft Punk, în ceva infuzii r'n'b (reminiscenţă din vremurile hitului „Dance Wiv Me” lucrat împreună cu Dizyee Rascal) precum şi ceva „optzecisme” printre care se numără şi bass-ul „batut” ca-n epoca de glorie a trupei Level 42. Tot acest amalgam arată însă că scoţianul nu este hotărât: ori vrea artă – ceea ce i-a cam ieşit în câteve piese de pe disc, ori vrea să fie recunoscut după primele acorduri ale cântecelor care ajung la radio – singurul de pe disc care are asemenea valenţe este „I'm Not Alone” (fost no.1 în „UK's Official Singles Chart) deşi sunt mai multe încercări. Sufletu' în rai şi „poştaşul” care nu sună niciodată înainte de a intra pe uşa din dos nu au nimic în comun.
Cetin Raşit

(DFA Records)
E, văd că domnul James Murphy nu şade degeaba. Cei doi domni de la Yacht sună incredibil de bine iar muzica este făcută cu acea detaşare a omului “deştept”. Putem să-i zicem smart-pop, synth-pop cu facultate, kraut-rock sau mai ştiu eu cum. Yacht sună foarte bine, chiar în dulcele stil DFA. Dacă v-a intrat bine Lcd Soundsystem sau Hot Chip cam asta e zona muzicală, cu amendamentul că şi aici e o relaxare şi o buna dispoziţie, bolnăvicioasă chiar. Totul e luminos şi tratat cu simţul umorului. Mă distrează maxim temele muzicale repetitive şi trântite parcaă la nimereală. Puneţi mâna, e posibil ca “See Msytery Lights” să fie unul din albumele anului!
Gojira

(Planet Mu)
Suntem în anul de graţie 2009 în care artiştii copilăriei mele nu prea mai zic nimic, cu oarece excepţii sau dacă zic cad aşa într-un manierism patetic. Până când zeii Boards of Canada o să binevoiască a picura din bunătatea lor asupra noastră m-a plesnit alt mare erou din vremea în care devoram casa de discuri Mo Wax, label înfiinţat de nimeni altul decât James Lavelle. Luke Vibert m-a surprins mereu, şi a avut aşa un uşor damf futurist orice ar fi scos. La fel e şi ultimul album care este făcut cu aşa o dezinvoltură şi inimă curată încât n-ai cum să nu-l iubeşti. Asta este unul din cei mai “sinceri” artişti pe care-i cunosc. E şi old school, şi inovator, şi relaxat, şi amuzant, şi rafinat, şi tăntălău, exact ca un film de Oscar. “We Hear You” este direct, fără fason inutil ăi cu capul sus. Vă rog!
Gojira