Valentin Moraru

Anastacia a făcut cunoştinţă cu România uitându-se la televizor la evoluţiile Nadiei Comăneci. După mai mulţi ani se declară încântată că în sfârşit poate cânta în faţa fanilor români. După un concert deosebit, nouă nu ne-a rămas decât să ne declarăm şi noi încântaţi şi să vă prezentăm un interviu realizat doar cu câteva ore înaintea concertului.

În primul rând, bine ai venit la Bucureşti! Pentru că de obicei lumea ne cunoaşte mai mult după mitul lui Dracula, spune-mi te rog ce ştii despre România?
Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la România este ...Nadia Comăneci. Eu şi sora mea am fost fani ai Nadiei. Ne uitam tot timpul la campionatele de gimnastică şi desigur la Olimpiadă, iar Nadia era absolut divină, ne hipnotiza. Chiar ne gândeam că România e o ţară atât de mică în comparaţie cu a noastră şi iată ce poate oferi întregii lumi. Sunteţi norocoşi că aveţi asemenea oameni care culeg admiraţie oriunde în lume. În fine, ăsta a fost primul meu contact cu România – la televizor, urmărind-o pe Nadia. Anii au trecut şi am ajuns să filmez chiar şi un videoclip aici. Ţin minte că era iarnă şi a fost atât de frig... Zăpadă peste tot. Acum mi se pare că arată altfel, mai văd şi eu câte un petec de iarbă...

Ai fost pretutindeni prin lume. Ai vreun loc preferat? O ţară sau un oraş anume?
Mi-e greu să aleg. Îmi plac foarte multe ţări, oraşe... Îmi plac cele din Franţa, din Italia, îndeosebi pentru moştenirea culturală pe care o dezvăluie. Pentru mine unele oraşe sunt ca în filme, ca în poveşti… cu acele clădiri vechi şi frumoase. Îmi place şi Germania, deşi este clar diferită. Sunt oraşe care au arată atât de bine, sunt diferite faţă de Berlin, de exemplu. Dacă te duci la Munchen, ţi se pare că eşti într-un parc, dacă te duci la Hamburg totul e înconjurat de ape, e superb. În final pot spune că iubesc Europa şi mai ales ţările care sunt altfel decât America. Din păcate noi avem creierele spălate, suntem “americanizaţi” şi trăim mai mult prin televizor… Unii chiar cred că America înseamnă lumea… Aşa că mă consider fericită că pot călători, pot vedea locuri noi şi pot cunoaşte oameni atât de diferiţi.

Acum despre muzică… Ţi-ai definit stilul folosind cuvântul “sprock” (sintagmă care combină soul, pop şi rock într-un cuvânt? Spune-mi te rog, cum se combină mai multe stiluri muzicale într-unul singur? Cum se face asta, care-i soluţia?
Da, aşa este. Am făcut asta pentru a mă defini ca artist, în felul meu unic şi mi-am denumit stilul “sprock”. Bine, acum cu acest nou album, pot spune că e şi puţin funk în formulă. Evident, n-am să-mi modific sintagma pentru treaba asta… Revenind, pot spune că am făcut asta pentru că la începutul carierei, toată lumea vroia să ştie cine sunt şi ce cânt. Se simţea nevoia unei etichete. Le spuneam pop, apoi rock şi soul, mă bâlbâiam… Dar până la urmă le-am dat eticheta, într-un singur cuvânt.

Care-i secretul pentru a deveni un bun muzician? Este cumva pregătirea în domeniu? Cunoştinţele muzicale? Talentul? O voce bună? Muncă multă? Toate acestea?
Probabil că toate acestea, însă cred că depinde pe ce te poţi baza mai mult. Eu, de exemplu, mă bazez pe vocea mea. Apoi pe capacitatea de a compune. Alţii se bazează pe arta scenică, pe haine şi alţii scriu muzică dar nu o cântă niciodată live… Aşadar depinde de mulţi factori. Eu ştiu că punctul meu forte este vocea specială, uşor de recunoscut, iar un altul este reprezentat de versurile pe care le scriu. Se pare că prind foarte bine la public.

De unde îţi vine inspiraţia când scrii? Care sunt principalele temele? Viaţa? Dragostea?
În principal, viaţa oferă inspiraţia. Oricum, inspiraţie înseamnă să ai mai multe elemente şi să foloseşti câte puţin din fiecare astfel încât să-ţi iasă un întreg bun. Ca la bucătărie… Când scriu un album, în primul rând îmi adun gândurile şi toate experienţele pe care le-am avut. Toate astea generează sentimente pe care apoi mi-e uşor să le exprim poetic şi muzical.

Ce-ţi place să faci mai mult – să lucrezi în studio sau să cânţi pe scenă?
Pentru a mă simţi bine când urc pe scenă, trebuie să merg mai întâi în studio, să fac un album bun şi abia apoi mă pot bucura cu adevărat. Îmi place să ofer publicului un spectacol adevărat, un show de calitate. Pentru mine, nimic nu se compară cu a oferi fanilor ceva deosebit. Numai asta mă face să mă simt bine pe scenă. În altă ordine de idei, a fi în studio sau pe scenă înseamnă lucruri atât de diferite. Dacă în studio nu ai (sau măcar nu ar trebui să ai) mulţi oameni în jur, pe scenă evident lucurile sunt invers. Ai muzicieni alături şi ai un public în faţă. Acelea sunt momente în care singurul sprijin vine din instictul artistic al celor de pe scenă. Toţi muzicienii fac un corp comun şi muzica trebuie să curgă către public. E ceva organic aş putea spune…
În plus – ceva ce poate părea ciudat – îmi place ca atunci când sunt pe scenă, fanii să fie cei care să mă distreze pe mine, nu neapărat eu pe ei! Îmi place să mă bucur de fani, să râd cu el, să-l ascult… Adică exact ce în mod normal ar trebui să fac eu pentru public.

Ce trebuie să aştepte publicul de la unul din spectacolele tale? Ştiu că pentru Heavy Rotation l-ai cooptat pe Kim Gavin ca director şi producător al tuneului…
Da, el a pus la punct un spectacol care consider că mă reprezintă foarte bine. Contribuţia lui se vede şi prin faptul că a reuşit să facă invizibile diferenţele dintre albumele mele. Trecerile de la o piesă la alta sunt acoperite foarte inteligent, totul este foarte bine regizat, aranjat, pentru a crea o atmosferă deosebită. Ce vreau să spun este că de exemplu, dacă asculţi de pe CD o melodie de pe primul album, iar apoi una de pe cel mai recent, ţi se vor părea foarte diferite. Pe scenă, sunt în acelaşi ton, diferenţele sunt insesizabile.

În final, un mesaj pentru cititorii revistei Sunete?
Mă bucur foarte mult că sunt în sfârşit în România, pentru un spectacol. Nu am niciun fel de aşteptări, dar sunt foarte încântată. După zece ani de activitate, am în sfârşit ocazia să mă uit în ochii fanilor mei din România. Sunt onorată să fiu aici pentru cei care m-au aşteptat şi au crezut întotdeauna în mine. Sper să le placă spectacolul. Sper să nu-i dezamăgesc deloc. Şi le mulţumesc.

realizat de Carmina & Mihail VAKULOVSKI



Sînteţi în turneul mondial de promovare al ultimului vostru album, „Dark Passion Play”, încă din 2007. Unde aţi întîlnit cele mai întunecate pasiuni?
Cele mai întunecate pasiuni?! Este o întrebare grea... Cred că cele mai întunecate pasiuni ale mele au fost împlinite în momentul în care l-au spânzurat pe Sadam Hussein. Şi aş vrea să se întâmple acelaşi lucru cu Osama bin Laden şi George Bush jr. Acestea sunt pasiuni întunecate. Nu acţionez în consecinţă, vreau doar ca fraierii aceştia să se ducă.

Ce public v-a părut cel mai apropiat vouă pînă acum?
Şi asta este o întrebare dificilă, pentru că am cântat într-o mulţime de ţări. De obicei, îmi plac toţi. Desigur, dacă e să cântăm în Japonia, oamenii sunt mai rezervaţi, iar când e să cântăm în America de Sud, oamenii o iau razna. De obicei simţi... e în mâna ta... în palma ta... simţi că oamenii aceştia sunt cu tine, că le place cu adevărat ceea ce faci, şi asta se întâmplă peste tot, deci nu pot spune cu exactitate. Mie îmi place la nebunie să cânt şi ador să cânt oriunde, oricând şi în faţa oricărui public.

Ce oraşe v-au impresionat?
Ei bine, asta este a doua oară când vin aici, dar ultima dată când am fost aici cu băieţii de la Tarot,
am fost cu toţii uimiţi, pentru că acesta este un loc extraordinar. Am stat prin baruri şi ne-am plimbat cu taxiurile. Tot ce s-a întâmplat aici a fost extraordinar.

Cum sînt concertele din turneu, aveţi acelaşi playlist sau cîntaţi şi piese pe care le cere publicul?
Îl schimbăm ocazional, dar de obicei nu-l schimbăm după cerinţele publicului, ci după cum simţim noi că trebuie schimbat. Zicem: „cu acest setlist hai să o facem puţin mai diferit de această dată”. Aşa se întâmplă.

Cît de mult contează pentru voi textele pieselor?
Pentru mine înseamnă mult. Cred că Tuomas scrie chestii foarte serioase. E metal-ul unui gânditor ceea ce scrie el. Este în mare parte vorba despre stări interioare. Uneori când îşi dă drumul şi scrie fantezii sau ceva de genul acesta este, într-adevăr, uimitor.

Prima piesă de pe albumul pe care-l promovaţi acum, „The Poet And The Pendulum”, are 13,54 minute... Asta e cea mai lungă piesă a voastră? Cum de a ieşit atît de lungă? V-aţi gîndit cum ar fi un videoclip la piesa asta?
Ne-am gândit să facem un videoclip, dar o firmă de producţie ne-a făcut să ne răzgândim. Au spus că nici un post de televiziune nu îl va difuza. Am fost destul de dezamăgiţi pe atunci. Firmele de producţie au vrut să facem „Amaranth”, desigur aceasta este o alegere destul de firească pentru un single. Refrenul prinde repede. A trebuit să fim de acord, pentru că filmarea unui videoclip de 30 de minute pentru piesa „The Poet And The Pendulum” ar fi costat cam 500 de mii de euro şi după aceea nimeni nu l-ar fi difuzat. Aşa că a trebuit să ne conformăm.

„The Islander” (regizat de Stobe Harju) este considerat cel mai bun videoclip din 2008 în Finlanda, primind un "Muuvi" de aur la ceremonia de premiere din Helsinki. Vă implicaţi la crearea videoclipurilor voastre sau vă bazaţi pe regizor?
Regizorul, domnul Stobe Harju, a făcut destul de multe cu acest videoclip. A avut, într-adevăr, nişte idei extraordinare legate de elementele de cinematică şi de grafica computerizată. Am avut şi foarte mult noroc. Am fost în Laponia, Finlanda, unde e o chestie interesantă: urci pe nişte dealuri, dar când filmezi arată, de fapt, ca un fund de mare, ceea ce a şi fost cu milioane de ani în urmă, dar s-a transformat într-un munte. Sunt atâtea pietre peste tot şi un copac răsucit între ele. Copacul nu are foarte multă hrană şi de aceea este răsucit şi mic. Ziua era foarte ceţoasă şi răcoroasă, iar ceaţa şi frigul au fost perfecte pentru locul respectiv. Am stat cam două zile acolo. Ca să fiu sincer, cred că atunci când faci videoclipuri trebuie să ai încredere în regizor, aşa cum s-a întâmplat cu „Amaranth” şi cu „Nemo”, am avut această încredere şi în tipul cu care am filmat „Sleeping Sun”. Ai o mare încredere că tipii ăştia ştiu ce fac. Sentimentul acesta l-am avut cu Stobe Harju, chiar am avut acest sentiment că oamenii aceştia chiar se pricep la ceea ce fac. Si erau atâţia oameni stând în frig şi spunând că o să iasă grozav. Au fost nişte zile extraordinare. Şi „The Islander” s-a dovedit a fi unul din cele mai bune lucruri pe care le-am văzut la o formaţie pentru care am cântat eu.

Cum alegeţi piesa pentru videoclip?
Este destul de greu. Din cântecele pe care le facem, trebuie să fie unul sau două care să nu fie foarte lung, mai uşor de înţeles pentru oameni şi alegi una din aceste piese. Ultima dată, spre exemplu, am făcut „Amaranth” şi „Bye Bye Beautiful”. Şi apoi „The Islander” a fost diferit, pentru că a fost o ocazie să facem încă un videoclip. Şi poate din acest motiv a fost atât de relaxat şi a arătat atât de bine. Pentru că nu a fost ceva plănuit, dar s-a ivit ocazia, am primit oferta de sponsorizare din partea oraşului Rovaniemi, şi au vrut să îl facem şi apoi a avut loc realizarea clipului.

Anette Olzon, solista formaţiei, are blog (http://anette-olzon.blogspot.com/). Care e relaţia voastră cu internetul?
Îmi verific din când în când e-mail-ul, dar în rest urăsc chestia asta.

Consideraţi downloadarea un furt sau o metodă de promovare?
Să vedem... Nu sunt familiarizat cu cifrele în ceea ce priveşte Nightwish, dar, de exemplu, dacă vorbim despre Tarot, am vândut undeva între 4 – 5 mii de discuri în Finlanda, iar nenorociţii de la nucleo au vândut undeva la 20 de mii în restul Europei, şi după aceea observi că albumul a fost downloadat de vreo 50 de mii de ori, ceea ce înseamnă că am făcut un lucru bun şi foarte mulţi oameni se bucură că îl pot fura.

Ce formaţii ascultaţi pe drum, de la un concert la altul?
Am ascultat în ultimul timp noul „Heaven and Hell”, şi ascult chestii old school din Scoţia şi Anglia şi mai ascult Thin Lizzy şi încerc să mă menajez de metal-ul puternic pe care îl iubim cu toţii, trupe ca Pantera, Metallica, încerc să mă menajez pentru că uneori am impresia că ascultându-i nu numai că îţi dau energie, dar îţi şi iau din energie...

În anul trecut aţi câştigat premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurând cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson şi Within Temptation. E cel mai important premiu pe care-l poate cuceri o formaţie?
Nu ştiu ce să zic... bineînţeles că mă face să mă simt bine şi pe restul trupei la fel atunci când câştigăm un premiu, dar cred că e doar o chestie care ţine de Germania, nu de întreaga lume, nu e ca şi cum stai acolo lângă Dumnezeu, cu Isus şi cu John Lennon. Este un lucru bun. Asta îţi zice un premiu: că ceea ce faci este bine, dar nu este ceva ce trebuie să o iei ca pe cine ştie ce, trebuie să rămâi cu picioarele pe pământ şi trebuie să continui să trăieşti. Trebuie să faci în continuare muzică bună şi nu trebuie să te relaxezi într-atât încât să-ţi neglijezi munca.

Am văzut că aveţi pe site-ul vostru un calendar pentru 2010 deja. Ce vă doriţi pentru viitor? Pentru că viitorul este atât de aproape pentru voi.
Aş vrea să rămân fericit şi mulţumit de lucrurile pe care le am şi sper să pot să le împărtăşesc cu cei din jur.

Când credeţi că veţi susţine următorul spectacol în România?
Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor. Chiar nu am nici cea mai vagă idee. Mai avem cam şase spectacole de susţinut, iar după aceea Nightwish se va odihni o perioadă. Lucrurile se vor întâmpla atunci când se vor întâmpla. Nu prea mă gândesc la asta. Iau fiecare zi în parte.