A&A Records/Warner Music* * *
În trailer-ul filmului se spune: „Un baiat întâlneşte o fată. Baiatul se îndrăgosteşte. Fata nu”. Nu-ţi trebuie mai mult ca să te prinzi că e vorba de romcom (comedie romantică, da' e mai cool, cică, să-i spui aşa). Dar nu clasicul subiect „el cade la picioarele ei, ea nu ridică nici măcar dintr-o spânceană” atrage atenţia asupra acestui film. „Cum să faci un film pentru fete având ca punct de pornire o trupă pentru băieţi” ar fi descrierea cea mai bună pentru „(500) Days Of Summer”. Lui îi plac The Smiths, ei îi plac The Smiths. Lui îi place de ea (datorită preferinţei muzicale pe care ea o împărtăşeşte), ei în plac (doar) The Smiths. Acestea fiind zise, era normal ca trupa din Manchester să nu lipsească de pe coloana sonoră a peliculei. Alături de ea se mai găsesc Regina Spektor, Doves, Hall & Oates, ba chiar şi prima doamnă a Franţei, Carla Bruni, plus australienii din ce in ce mai pe val The Temper Trap. Atentie, este un disc de ascultat, nu de folosit la „agaţat”. Până şi un copil – sora „lui”, în film - ştie că „just because she likes the same bizzare crap as you, doesn't mean that she's your soulmate”.
Cetin Raşit

Valentin Moraru

Anastacia a făcut cunoştinţă cu România uitându-se la televizor la evoluţiile Nadiei Comăneci. După mai mulţi ani se declară încântată că în sfârşit poate cânta în faţa fanilor români. După un concert deosebit, nouă nu ne-a rămas decât să ne declarăm şi noi încântaţi şi să vă prezentăm un interviu realizat doar cu câteva ore înaintea concertului.

În primul rând, bine ai venit la Bucureşti! Pentru că de obicei lumea ne cunoaşte mai mult după mitul lui Dracula, spune-mi te rog ce ştii despre România?
Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la România este ...Nadia Comăneci. Eu şi sora mea am fost fani ai Nadiei. Ne uitam tot timpul la campionatele de gimnastică şi desigur la Olimpiadă, iar Nadia era absolut divină, ne hipnotiza. Chiar ne gândeam că România e o ţară atât de mică în comparaţie cu a noastră şi iată ce poate oferi întregii lumi. Sunteţi norocoşi că aveţi asemenea oameni care culeg admiraţie oriunde în lume. În fine, ăsta a fost primul meu contact cu România – la televizor, urmărind-o pe Nadia. Anii au trecut şi am ajuns să filmez chiar şi un videoclip aici. Ţin minte că era iarnă şi a fost atât de frig... Zăpadă peste tot. Acum mi se pare că arată altfel, mai văd şi eu câte un petec de iarbă...

Ai fost pretutindeni prin lume. Ai vreun loc preferat? O ţară sau un oraş anume?
Mi-e greu să aleg. Îmi plac foarte multe ţări, oraşe... Îmi plac cele din Franţa, din Italia, îndeosebi pentru moştenirea culturală pe care o dezvăluie. Pentru mine unele oraşe sunt ca în filme, ca în poveşti… cu acele clădiri vechi şi frumoase. Îmi place şi Germania, deşi este clar diferită. Sunt oraşe care au arată atât de bine, sunt diferite faţă de Berlin, de exemplu. Dacă te duci la Munchen, ţi se pare că eşti într-un parc, dacă te duci la Hamburg totul e înconjurat de ape, e superb. În final pot spune că iubesc Europa şi mai ales ţările care sunt altfel decât America. Din păcate noi avem creierele spălate, suntem “americanizaţi” şi trăim mai mult prin televizor… Unii chiar cred că America înseamnă lumea… Aşa că mă consider fericită că pot călători, pot vedea locuri noi şi pot cunoaşte oameni atât de diferiţi.

Acum despre muzică… Ţi-ai definit stilul folosind cuvântul “sprock” (sintagmă care combină soul, pop şi rock într-un cuvânt? Spune-mi te rog, cum se combină mai multe stiluri muzicale într-unul singur? Cum se face asta, care-i soluţia?
Da, aşa este. Am făcut asta pentru a mă defini ca artist, în felul meu unic şi mi-am denumit stilul “sprock”. Bine, acum cu acest nou album, pot spune că e şi puţin funk în formulă. Evident, n-am să-mi modific sintagma pentru treaba asta… Revenind, pot spune că am făcut asta pentru că la începutul carierei, toată lumea vroia să ştie cine sunt şi ce cânt. Se simţea nevoia unei etichete. Le spuneam pop, apoi rock şi soul, mă bâlbâiam… Dar până la urmă le-am dat eticheta, într-un singur cuvânt.

Care-i secretul pentru a deveni un bun muzician? Este cumva pregătirea în domeniu? Cunoştinţele muzicale? Talentul? O voce bună? Muncă multă? Toate acestea?
Probabil că toate acestea, însă cred că depinde pe ce te poţi baza mai mult. Eu, de exemplu, mă bazez pe vocea mea. Apoi pe capacitatea de a compune. Alţii se bazează pe arta scenică, pe haine şi alţii scriu muzică dar nu o cântă niciodată live… Aşadar depinde de mulţi factori. Eu ştiu că punctul meu forte este vocea specială, uşor de recunoscut, iar un altul este reprezentat de versurile pe care le scriu. Se pare că prind foarte bine la public.

De unde îţi vine inspiraţia când scrii? Care sunt principalele temele? Viaţa? Dragostea?
În principal, viaţa oferă inspiraţia. Oricum, inspiraţie înseamnă să ai mai multe elemente şi să foloseşti câte puţin din fiecare astfel încât să-ţi iasă un întreg bun. Ca la bucătărie… Când scriu un album, în primul rând îmi adun gândurile şi toate experienţele pe care le-am avut. Toate astea generează sentimente pe care apoi mi-e uşor să le exprim poetic şi muzical.

Ce-ţi place să faci mai mult – să lucrezi în studio sau să cânţi pe scenă?
Pentru a mă simţi bine când urc pe scenă, trebuie să merg mai întâi în studio, să fac un album bun şi abia apoi mă pot bucura cu adevărat. Îmi place să ofer publicului un spectacol adevărat, un show de calitate. Pentru mine, nimic nu se compară cu a oferi fanilor ceva deosebit. Numai asta mă face să mă simt bine pe scenă. În altă ordine de idei, a fi în studio sau pe scenă înseamnă lucruri atât de diferite. Dacă în studio nu ai (sau măcar nu ar trebui să ai) mulţi oameni în jur, pe scenă evident lucurile sunt invers. Ai muzicieni alături şi ai un public în faţă. Acelea sunt momente în care singurul sprijin vine din instictul artistic al celor de pe scenă. Toţi muzicienii fac un corp comun şi muzica trebuie să curgă către public. E ceva organic aş putea spune…
În plus – ceva ce poate părea ciudat – îmi place ca atunci când sunt pe scenă, fanii să fie cei care să mă distreze pe mine, nu neapărat eu pe ei! Îmi place să mă bucur de fani, să râd cu el, să-l ascult… Adică exact ce în mod normal ar trebui să fac eu pentru public.

Ce trebuie să aştepte publicul de la unul din spectacolele tale? Ştiu că pentru Heavy Rotation l-ai cooptat pe Kim Gavin ca director şi producător al tuneului…
Da, el a pus la punct un spectacol care consider că mă reprezintă foarte bine. Contribuţia lui se vede şi prin faptul că a reuşit să facă invizibile diferenţele dintre albumele mele. Trecerile de la o piesă la alta sunt acoperite foarte inteligent, totul este foarte bine regizat, aranjat, pentru a crea o atmosferă deosebită. Ce vreau să spun este că de exemplu, dacă asculţi de pe CD o melodie de pe primul album, iar apoi una de pe cel mai recent, ţi se vor părea foarte diferite. Pe scenă, sunt în acelaşi ton, diferenţele sunt insesizabile.

În final, un mesaj pentru cititorii revistei Sunete?
Mă bucur foarte mult că sunt în sfârşit în România, pentru un spectacol. Nu am niciun fel de aşteptări, dar sunt foarte încântată. După zece ani de activitate, am în sfârşit ocazia să mă uit în ochii fanilor mei din România. Sunt onorată să fiu aici pentru cei care m-au aşteptat şi au crezut întotdeauna în mine. Sper să le placă spectacolul. Sper să nu-i dezamăgesc deloc. Şi le mulţumesc.

a avut un atac de apoplexie în timpul unui zbor al companiei American Airlines. Surse afirma că avionul zbura din Lost Angeles spre Miami, fiind forţat să aterizeze pe aeroportul din Dallas.
Rolling Stones relatează că personalul avionului a chemat imediat ambulanţa. Weiland a fost transportat imediat la spital. Potrivit unui raport, acesta nu este primul atac pe care muzicianul îl suferă. Momentan acesta se află în afara oricărui pericol însă rămâne în continuare sub supravegherea personalului medical. Weiland se îndrepta spre Miami pentru a prezenta noua sa colecţie de îmbrăcăminte intitulată Weiland For English Laundry.

Orchestra rock va începe un nou turneu în data de 1 noiembrie. Grupul a fost fondat în 1996 de Paul O'Neil, acelaşi care a produs albumele trupelor Aerosmith, SAVATAGE şi Scorpions. TSO a lansat patru albume de studio din care trei au primit discul de platină. Al cincilea va fi lansat în octombrie 2009. Despre turneul în cauză, managerul orchestrei a declarat: 'Trupa se poate aştepta la o adevarată capodoperă în materie de rock şi prestaţie live. Vom avea lasere, jocuri de lumini, va fi ceva cu totul special”.

Pe 26 octombrie, soundtrack-ul filmului ce prezintă ultimele repetiţii ale Regelui Pop va fi lansat sub forma unui dublu disc, ce va include şi o piesă nedată publicităţii până acum. "This Is It” – melodie despre care John McClain, producătorul albumului, spune că "demonstrează, încă odată, geniul lui Michael Jackson” – a putut fi auzită prima dată pe 12 octombrie. Primul dintre cele doua discuri cuprinde câteva dintre cele mai cunoscute piese Michael Jackson, în versiunile originale, aranjate întocmai ca în filmul ce-l prezintă pe Regele Pop dansând pentru ultima dată.
CD-ul se încheie cu două versiuni ale nelansatei "This Is It”, piesa pe care backing-vocals-urile sunt asigurate de fraţii Jackson şi care, de altfel, încheie şi filmul.
Cel de-al doilea disc include versiuni nelansate până acum ale unor piese clasice Michael Jackson, plus o emoţionanta poezie – "Planet Earth” – citită de artist.
Albumul mai conţine şi un booklet de 36 de pagini, cu numeroase fotografii care îl înfăţişează pe Michael în timpul ultimelor sale repetiţii. "This Is It” – filmul – va oferi fanilor (şi nu numai) ocazia de a intra în culisele a ceea ce ar fi fost cel mai spectaculos comeback al ultimilor ani. Urmărindu-l pe artist pe parcursul a câteva luni, din aprilie până în iunie, filmul a fost realizat din mai bine de 100 de ore de înregistrări. Pe scurt, îl vom vedea pe Michael Jackson – cântăretul, dansatorul, regizorul, geniul creativ, pe scurt, artistul, creând şi perfecţionându-şi ultimul show.

noul joc video, Dj Hero, în care apar nume precum Daft Punk, Black Eyed Peas și 50 Cent, care au încheiat un contract cu firma producătoare Activision. Jocul va conține 11 piese mixate de cei doi membri Daft Punk, în care fanii vor descoperi și două producții clasice, una dintre acestea fiind "Around The World". Jucătorii vor putea să manevreze mixere virtuale, vor putea să ajungă în cluburi virtuale unde să susțina un DJ set, cam tot ceea ce fac și cei doi artiști de origine franceză.

revine pe scena muzicală cu un nou album intitulat 'Touch', ce a fost scos pe piaţă 2 octombrie. Lansarea a fost precedată de un concert experimental virtual, premiera mondială a unui film de 50 de minute ce pune în scene video clasice precum "The Race", ca şi piese de pe noul album. Evenimentul a avut loc pe 1 octombrie la Kino International din Berlin, şi a inclus, pe lângă proiecţia filmului, acompaniament live din partea muzicianului de jazz Till Bröner şi a cântăreţei Heidi Happy. La crearea acestui concert virtual, Yello au lucrat cu Kevin Blanc, un designer video şi art director elveţian. Dieter Meier şi Boris Blank, cei doi componenţi ai trupei, sunt obişnuiţi ai camerelor de filmat, participând într-un număr de filme şi producţii pentru televiziune, show-uri de entertainment şi videoclipuri. Yello are o istorie de peste 30 de ani de inovaţii în muzica electronică şi în producţia video, încă din 1981 când au scos "Pinball Cha Cha", un videoclip ce a fost inclus în expoziţia de clipuri muticale a Muzeului de Artă Modernă din Berlin. Printre altele, Yello s-au făcut remarcaţi şi cu single-uri de mare succes precum "Oh Yeah", "Bostich", sau "You Gotta Say Yes To Another Excess", ce au fost remixate de nenumăraţi artişti de-a lungul timpului. Surse apropiate formaţiei susţin că noul album merge într-o direcţie nouă, o combinaţie unică între elektro şi digital jazz. Trupa este recunoscută şi ca una ce înglobează o mare doză de umor în creaţiile sale, aşadar este un album aşteptat deopotrivă de fani şi de critici.

“Ar fi un compromis şi o ruşine să cânţi doar ca să bifezi un eveniment, să nu dai ce ai mai bun în tine…”

Chiar dacă piesa „Doamne” de abia a ieşit în lume că Parlemant ne şi surpinde cu un nou refren... despre un ciocan, nişte cuie şi o nucă. Urmăriţi deci noua piesa Parlament în premieră la rubrica Reporter de ocazie.

Aţi accepta să cântaţi la nunţi/botezuri/cumetrii etc?
Se presupune că unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa unui om este nunta. Aşadar, e un compliment dacă trupa e invitată chiar în acela. Înseamnă că mirii chiar sunt fani Parlament dacă ne invită! Care e problema cu nunţile?! Nu te faci niciodată de râs şi nu te compromiţi, cântând bine şi din inima. Ar fi un compromis şi o ruşine să cânţi doar ca să bifezi un eveniment, să nu dai ce ai mai bun în tine…

Spuneti-mi un eveniment unde nu aţi accepta să cântaţi nici in ruptul capului. (mălina)
Nu cred că există. Dacă e îndeplinit riderul tehnic şi se asigură condiţiile de concert, cântăm oriunde. Poate mai puţin la gala manelelor...

Mulţi încă mai asociaza trupa Parlament cu numele lui Dan Helciug. Vi s-a întâmplat să se facă confuzia “pe faţă”? (Ionela)
Sunt ani buni de când confuzia a trecut. Cel puţin aşa credeam până la întrebarea asta. Colaborarea cu Dan a fost foarte bună, dar a trecut. El are trupa lui şi are succes. Noi îl avem pe Doru, care e foarte talentat şi foarte implicat în tot ceea ce ţine de Parlament. Un cred că mai e cineva care să un ştie cine e solistul Parlament.

Care a fost cel mai penibil moment prin care aţi trecut de când există trupa.
Am avut un concert de club. Lumea ne aplauda şi mai voia să cântăm. Am făcut un bis, iar patronul clubului cu pricina a fost foarte nemulţumit. A considerat că a pierdut bani pentru că lumea a stat să ne mai asculte pe noi, în loc să dea năvală să comande de la bar. Încă suntem nedumeriţi de întâmplare... Să nu oferi piesa de bis, când îţi este cerută, mi se pare lipsă de respect faţă de public!

Piesele voastre merg mai mult pe un pop romantic, sunteţi mai cuminţei, pe când scena muzicală internaţională merge pe alt stil, mai rock, mai indie. Cum vă explicaţi “cuminţenia”? (max)
Avem atâtea piese mai rock şi mai indie........, dar casa de discuri a ales, la momentele respective, ce-a considerat mai potrivit pentru cererea pieţei.

Care este piesa Parlemant care vă reprezintă, care descrie cel mai bine Parlament. Cu explicaţii... (Iuliana)
Pentru mulţi, chiar şi pentru noi, “Vine vara” a fost piesa cea mai reprezentativă, ani la rând. Am avut mare succes cu ea. A fost prima piesă românească rulată în rotaţie pe posturile de radio, la concurenţă cu hiturile internaţionale. Începând din acest an, aş spune că piesa care ne reprezintă este “Doamne”. Ne reflectă cel mai bine pe noi, cei de acum, stilul şi direcţia muzicală şi pare a fi destul de gustată de public şi critică.

Aveţi vreo piesă despre care credeţi că era mai bine dacă nu a făceaţi, adica una de care vă e cam ruşine ca să fiu mai concret? (Bogdan)
Nu! Dacă am avut piese mai puţin reuşite le-am ţinut în sertar până au înflorit (le-am găsit direcţia) sau până le-am uitat de tot.

Despre ce nu aţi compune o piesă niciodată? (Claudiu)
Despre duşmani, fraţii mei, banii care este, copilaşu’, familia mea, mâncaţi-ash.

“Doamne!”, nu sună un pic evlavios? De unde ideea titlului? (Andrei)
Dacă nu ştii piesa şi îi auzi doar numele, te gândeşti la Dumnezeu sau la dooamne, femei? Piesa este despre amândouă, dar, aşa cum spui, dialogul e cu Dumnezeu. Dacă înţelegi asta, înseamnă că, la fel ca noi, te preocupă şi sufletul. Ca să fim sinceri, am fi vrut să se numească “Doamne, dă-mi iubire”, dar fusese deja înscrisă la UCMR, în urma câştigării unui concurs, sub acest nume.
Nu cred că sună evlavios, dar dacă sună aşa, nu e corect? Iubirea adevărată un are evlavie în ea? Despre asta e vorba: despre iubirea adevărată, despre căutarea ei şi aceasta are neapărat ceva sfânt în ea.

Muzica românească sau cea de dincolo, pe care o preferaţi?
De dincolo. No doubt about that.

Trupe/artişti pe care îi ascultaţi (insistent) în ultima vreme. (Delia)
Muse, Killers şi Mika.

Cea mai bună perioadă a muzicii (din toate timpurile) … (alina)
Anii '70. E perioada care a dat şi dă în continuare de mâncare la toţi. A definit cam tot ce trebuia definit. În rest, avem variaţiuni pe teme date.

Compuneţi pe loc câteva rânduri, refrenul unei piese despre un ciocan, nişte cuie şi …o nucă… (Adi)
Este greu de spart o nucă.
Doar la mână ia un an.
Vrei s-o spargi sau să baţi cuie,
Pune mâna pe ciocan.

Sony Music/Nova Music
3 STELE

Calvin Harris ne-a oferit un moment demn de caracterizat drept „otevism” la începutul anului când a anunţat că i s-au furat bagajele în care se afla şi master-ul noului disc. Evident, scoţianul încerca să mai cumpere ceva timp de casa de discuri care îl tot presa cu lansarea materialului. A recunoscut că n-a fost decât „o glumă” şi ca să-şi îmbunătăţească situaţia a reuşit să iasă pe piaţă cu „Ready For The Weekend” mai devreme decât ar fi crezut orice om care ştie că domnul Harris are „atacuri de lene” destul de frecvent. Al doilea disc al său nu este zgârcit în sunete electronice din gama Daft Punk, în ceva infuzii r'n'b (reminiscenţă din vremurile hitului „Dance Wiv Me” lucrat împreună cu Dizyee Rascal) precum şi ceva „optzecisme” printre care se numără şi bass-ul „batut” ca-n epoca de glorie a trupei Level 42. Tot acest amalgam arată însă că scoţianul nu este hotărât: ori vrea artă – ceea ce i-a cam ieşit în câteve piese de pe disc, ori vrea să fie recunoscut după primele acorduri ale cântecelor care ajung la radio – singurul de pe disc care are asemenea valenţe este „I'm Not Alone” (fost no.1 în „UK's Official Singles Chart) deşi sunt mai multe încercări. Sufletu' în rai şi „poştaşul” care nu sună niciodată înainte de a intra pe uşa din dos nu au nimic în comun.
Cetin Raşit

(DFA Records)
E, văd că domnul James Murphy nu şade degeaba. Cei doi domni de la Yacht sună incredibil de bine iar muzica este făcută cu acea detaşare a omului “deştept”. Putem să-i zicem smart-pop, synth-pop cu facultate, kraut-rock sau mai ştiu eu cum. Yacht sună foarte bine, chiar în dulcele stil DFA. Dacă v-a intrat bine Lcd Soundsystem sau Hot Chip cam asta e zona muzicală, cu amendamentul că şi aici e o relaxare şi o buna dispoziţie, bolnăvicioasă chiar. Totul e luminos şi tratat cu simţul umorului. Mă distrează maxim temele muzicale repetitive şi trântite parcaă la nimereală. Puneţi mâna, e posibil ca “See Msytery Lights” să fie unul din albumele anului!
Gojira

(Planet Mu)
Suntem în anul de graţie 2009 în care artiştii copilăriei mele nu prea mai zic nimic, cu oarece excepţii sau dacă zic cad aşa într-un manierism patetic. Până când zeii Boards of Canada o să binevoiască a picura din bunătatea lor asupra noastră m-a plesnit alt mare erou din vremea în care devoram casa de discuri Mo Wax, label înfiinţat de nimeni altul decât James Lavelle. Luke Vibert m-a surprins mereu, şi a avut aşa un uşor damf futurist orice ar fi scos. La fel e şi ultimul album care este făcut cu aşa o dezinvoltură şi inimă curată încât n-ai cum să nu-l iubeşti. Asta este unul din cei mai “sinceri” artişti pe care-i cunosc. E şi old school, şi inovator, şi relaxat, şi amuzant, şi rafinat, şi tăntălău, exact ca un film de Oscar. “We Hear You” este direct, fără fason inutil ăi cu capul sus. Vă rog!
Gojira

Se poate spune că începutul mişcării hip-hop din România s-a datorat în mare parte lui DJ Sleek, care promova tot ce mişca, avea emisiune hip hop la radio şi organiza eventuri. Trebuie menţionat şi Francis Rebelu, care concerta împreună cu Panterele Negre prin 92-96. Dar nu putem să spunem despre începuturile hip hop din ţară fără a menţiona poate cel mai important nume. R.A.C.L.A este trupa (era să zic creuzetul că veni vorba, dar voi ajunge un pic mai târziu la acest lucru) care a scos primul album oficial de rap de la noi. R.A.C.L.A., inspiraţi de formaţii gen Fu-Schnickens au dus lirica ghiduşă (să îl citez pe marele Vexx) la un alt nivel, iar K.R.A.S.H. X (Rimaru) şi Big Demmo (Clonatu) au arătat lumii că se poate cânta şi despre altceva decât gangsteri, băieţaşi de cartieri, peşti şi curve. Că veni vorba despre lucrurile enumerate mai sus, cred că toată lumea şi-a dat seama că acestea erau temele preferate ale Cartelului. Cartelul? Da, este vorba despre B.U.G. Mafia, La Familia, M&G sau Il-Egal. Ei bine, Sindicatul R.A.N.-S. au fost tot timpul mişcarea de rezistenţă împotriva curentului west-coast care invada România pe la mijlocul anilor 90.
Iniţial din R.A.N.-S făceau parte R.A.C.L.A, Da Hood Justice, Klansmen şi Paraziţii. După doar doi ani Klansmen şi Paraziţii au plecat din sindicat, în locul lor venind Delikt şi Getto Daci. O mişcare câştigătoare, pentru că în Delikt era Vexxatu Vexx, iar în Getto Daci erau Deceneu şi Piele printre alţii. R.A.N.-S. nu au scos niciodată un album oficial (cel puţin nu în acea perioadă) dar au fost suficiente colaborări demenţiale pe diverse albume, unde se destrăbălau rând pe rând membri sindicatului. Cine nu îşi aminteşte de geniala “Zecimale” de pe “Cei care te calcă pe cap”, ironia nu chiar atât de fină la adresa Mafia şi Paraziţii revărsându-se din versurile lui Piele, Os şi Clonatu. De asemenea nu putem să trecem pe lângă “Jocul negru al morţii”, “Nu mai sus de umăr”, sau “Niquaganxta”. Sindicatul a adus pe lângă un suflu nou şi acel sound a la New York, caracteristic trupelor East Coast din S.U.A. Lucru de înţeles de altfel, pentru că mai tot timpul East-Coast-ul s-a remarcat prin negative mai underground şi versuri bine gândite, pline de ironii subtile. Un lucru caracteristic în special la Vexxatu Vexx, care pe vremea când făcea parte din Methadon 3000 a cântat cu Da Hood Justice pe geniala “Supersonic”. “Mereu ironic, acţionez mai rapid ca apelul telefonic”. O ţineţi minte, nu? Dacă nu “desenaţi o şuncă, un cat, o lampă, un pat”. “Citiţi şi veţi fi entuziasmaţi de rezultat”. “R.A.N.-S. partea 1 şi partea “doua” ne-au adus acel sound “mai underground ca minerii din Jiu” şi “clonele lirice” ale lui Vexxatu şi Clonatu. Piele ne zicea că e “campionul curăţeniei ca Rex, iar când aude rima de doi bani e mai vexxat ca Vexx”. Punct ochit, punct lovit, pentru că Piele a demonstrat în repetate rânduri că MC ca el mai rar.
Îi urăm mult noroc Rimarului căci pleacă la drum şi nu e lesne şi ne ridicăm maxilarul picat la podea după rimele lui Vexx din “Rimedebine”. “Lumea sare-n sus, eu sunt de un calm imperturbabil, ştiu că sunt ghiduş şi valabil”. Corect, nu? Brugner ne spunea că pândeşte mişcarea rap ca Silviu Brucan, iar “Vorba Frizerului” ne spune să ţinem capul sus. “Am făcut o poartă nouă, uită-te prelung la ea” ne mai spune Piele, care a venit, a rimat, a învins. Vae Victis. Fără îndoială, aş putea adăuga. Să nu uităm nici de “Recidivişti”, printre cele mai “grele” piese de pe “Cei care te calcă pe cap”. Cine oare mai cânta în acea perioadă despre mizerile din sistemul politic românesc şi cine avea oare tupeul să zică că vrea să îi schinguiască până se sting şi mor?
Tot de la R.A.N.-S avem răspunsul. “Pentru cine nu ştie vin acum, Sindicatul R.A.N.-S. cel mai bun” ne urla Naighba. Iar Rimaru ne spunea că “atata timp cât vom cânta “Deşteaptă-te române”, fără îndoială în subteran şi R.A.N.-S.-ul va rămâne”. Fie nu mai cântăm imnul, fie soarele nu mai răsare din Est, dar Sindicatul şi-a dat ultima suflare cândva pe la finalul anilor 90. Au trebuit să treacă încă vreo 8 ani până în 2007, când spre bucuria imensă a miilor de fani, Sindicatul s-a reunit. Din păcate fără Vexx care a decis să renunţe la proiect din motive personale. Au părăsit Sindicatul şi Nişte Getto Daci (puţinii Getto Daci rămaşi în activitate), iar formula finală s-a stabilizat cu DJ Dox, Brugner, Stoe, Naighba şi Rimaru. Surpriza a venit din fericire tot din partea lui Vexx, care s-a răzgândit şi a declarat că în măsura timpului disponibil va cânta cu Sindicatul. A urmat în sfârşit un mixtape oficial, numit sugestiv (mai ţineţi minte ce ziceam mai sus?) “Creuzetul”. Piese noi sunt doar trei, dar aşa-i că nu strică să existe o compilaţie cu cele mai bune înregistrări ale Sindicatului? Cel puţin teoretic urmează “Reuniune de Clasă”, dar rămâne de văzut ce urmează. Un lucru este sigur totuşi. “Sindicatul făcea hip, de când tu te jucai cu moşul în nisip”.
Cel mai bun lucru care s-a întâmplat pentru hip hopul românesc încă este în viaţă. Şi dacă avem noroc, R.A.N.-S.-ul urmează să învie de tot.
Word!

Raul Cojocaru

realizat de Carmina & Mihail VAKULOVSKI



Sînteţi în turneul mondial de promovare al ultimului vostru album, „Dark Passion Play”, încă din 2007. Unde aţi întîlnit cele mai întunecate pasiuni?
Cele mai întunecate pasiuni?! Este o întrebare grea... Cred că cele mai întunecate pasiuni ale mele au fost împlinite în momentul în care l-au spânzurat pe Sadam Hussein. Şi aş vrea să se întâmple acelaşi lucru cu Osama bin Laden şi George Bush jr. Acestea sunt pasiuni întunecate. Nu acţionez în consecinţă, vreau doar ca fraierii aceştia să se ducă.

Ce public v-a părut cel mai apropiat vouă pînă acum?
Şi asta este o întrebare dificilă, pentru că am cântat într-o mulţime de ţări. De obicei, îmi plac toţi. Desigur, dacă e să cântăm în Japonia, oamenii sunt mai rezervaţi, iar când e să cântăm în America de Sud, oamenii o iau razna. De obicei simţi... e în mâna ta... în palma ta... simţi că oamenii aceştia sunt cu tine, că le place cu adevărat ceea ce faci, şi asta se întâmplă peste tot, deci nu pot spune cu exactitate. Mie îmi place la nebunie să cânt şi ador să cânt oriunde, oricând şi în faţa oricărui public.

Ce oraşe v-au impresionat?
Ei bine, asta este a doua oară când vin aici, dar ultima dată când am fost aici cu băieţii de la Tarot,
am fost cu toţii uimiţi, pentru că acesta este un loc extraordinar. Am stat prin baruri şi ne-am plimbat cu taxiurile. Tot ce s-a întâmplat aici a fost extraordinar.

Cum sînt concertele din turneu, aveţi acelaşi playlist sau cîntaţi şi piese pe care le cere publicul?
Îl schimbăm ocazional, dar de obicei nu-l schimbăm după cerinţele publicului, ci după cum simţim noi că trebuie schimbat. Zicem: „cu acest setlist hai să o facem puţin mai diferit de această dată”. Aşa se întâmplă.

Cît de mult contează pentru voi textele pieselor?
Pentru mine înseamnă mult. Cred că Tuomas scrie chestii foarte serioase. E metal-ul unui gânditor ceea ce scrie el. Este în mare parte vorba despre stări interioare. Uneori când îşi dă drumul şi scrie fantezii sau ceva de genul acesta este, într-adevăr, uimitor.

Prima piesă de pe albumul pe care-l promovaţi acum, „The Poet And The Pendulum”, are 13,54 minute... Asta e cea mai lungă piesă a voastră? Cum de a ieşit atît de lungă? V-aţi gîndit cum ar fi un videoclip la piesa asta?
Ne-am gândit să facem un videoclip, dar o firmă de producţie ne-a făcut să ne răzgândim. Au spus că nici un post de televiziune nu îl va difuza. Am fost destul de dezamăgiţi pe atunci. Firmele de producţie au vrut să facem „Amaranth”, desigur aceasta este o alegere destul de firească pentru un single. Refrenul prinde repede. A trebuit să fim de acord, pentru că filmarea unui videoclip de 30 de minute pentru piesa „The Poet And The Pendulum” ar fi costat cam 500 de mii de euro şi după aceea nimeni nu l-ar fi difuzat. Aşa că a trebuit să ne conformăm.

„The Islander” (regizat de Stobe Harju) este considerat cel mai bun videoclip din 2008 în Finlanda, primind un "Muuvi" de aur la ceremonia de premiere din Helsinki. Vă implicaţi la crearea videoclipurilor voastre sau vă bazaţi pe regizor?
Regizorul, domnul Stobe Harju, a făcut destul de multe cu acest videoclip. A avut, într-adevăr, nişte idei extraordinare legate de elementele de cinematică şi de grafica computerizată. Am avut şi foarte mult noroc. Am fost în Laponia, Finlanda, unde e o chestie interesantă: urci pe nişte dealuri, dar când filmezi arată, de fapt, ca un fund de mare, ceea ce a şi fost cu milioane de ani în urmă, dar s-a transformat într-un munte. Sunt atâtea pietre peste tot şi un copac răsucit între ele. Copacul nu are foarte multă hrană şi de aceea este răsucit şi mic. Ziua era foarte ceţoasă şi răcoroasă, iar ceaţa şi frigul au fost perfecte pentru locul respectiv. Am stat cam două zile acolo. Ca să fiu sincer, cred că atunci când faci videoclipuri trebuie să ai încredere în regizor, aşa cum s-a întâmplat cu „Amaranth” şi cu „Nemo”, am avut această încredere şi în tipul cu care am filmat „Sleeping Sun”. Ai o mare încredere că tipii ăştia ştiu ce fac. Sentimentul acesta l-am avut cu Stobe Harju, chiar am avut acest sentiment că oamenii aceştia chiar se pricep la ceea ce fac. Si erau atâţia oameni stând în frig şi spunând că o să iasă grozav. Au fost nişte zile extraordinare. Şi „The Islander” s-a dovedit a fi unul din cele mai bune lucruri pe care le-am văzut la o formaţie pentru care am cântat eu.

Cum alegeţi piesa pentru videoclip?
Este destul de greu. Din cântecele pe care le facem, trebuie să fie unul sau două care să nu fie foarte lung, mai uşor de înţeles pentru oameni şi alegi una din aceste piese. Ultima dată, spre exemplu, am făcut „Amaranth” şi „Bye Bye Beautiful”. Şi apoi „The Islander” a fost diferit, pentru că a fost o ocazie să facem încă un videoclip. Şi poate din acest motiv a fost atât de relaxat şi a arătat atât de bine. Pentru că nu a fost ceva plănuit, dar s-a ivit ocazia, am primit oferta de sponsorizare din partea oraşului Rovaniemi, şi au vrut să îl facem şi apoi a avut loc realizarea clipului.

Anette Olzon, solista formaţiei, are blog (http://anette-olzon.blogspot.com/). Care e relaţia voastră cu internetul?
Îmi verific din când în când e-mail-ul, dar în rest urăsc chestia asta.

Consideraţi downloadarea un furt sau o metodă de promovare?
Să vedem... Nu sunt familiarizat cu cifrele în ceea ce priveşte Nightwish, dar, de exemplu, dacă vorbim despre Tarot, am vândut undeva între 4 – 5 mii de discuri în Finlanda, iar nenorociţii de la nucleo au vândut undeva la 20 de mii în restul Europei, şi după aceea observi că albumul a fost downloadat de vreo 50 de mii de ori, ceea ce înseamnă că am făcut un lucru bun şi foarte mulţi oameni se bucură că îl pot fura.

Ce formaţii ascultaţi pe drum, de la un concert la altul?
Am ascultat în ultimul timp noul „Heaven and Hell”, şi ascult chestii old school din Scoţia şi Anglia şi mai ascult Thin Lizzy şi încerc să mă menajez de metal-ul puternic pe care îl iubim cu toţii, trupe ca Pantera, Metallica, încerc să mă menajez pentru că uneori am impresia că ascultându-i nu numai că îţi dau energie, dar îţi şi iau din energie...

În anul trecut aţi câştigat premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurând cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson şi Within Temptation. E cel mai important premiu pe care-l poate cuceri o formaţie?
Nu ştiu ce să zic... bineînţeles că mă face să mă simt bine şi pe restul trupei la fel atunci când câştigăm un premiu, dar cred că e doar o chestie care ţine de Germania, nu de întreaga lume, nu e ca şi cum stai acolo lângă Dumnezeu, cu Isus şi cu John Lennon. Este un lucru bun. Asta îţi zice un premiu: că ceea ce faci este bine, dar nu este ceva ce trebuie să o iei ca pe cine ştie ce, trebuie să rămâi cu picioarele pe pământ şi trebuie să continui să trăieşti. Trebuie să faci în continuare muzică bună şi nu trebuie să te relaxezi într-atât încât să-ţi neglijezi munca.

Am văzut că aveţi pe site-ul vostru un calendar pentru 2010 deja. Ce vă doriţi pentru viitor? Pentru că viitorul este atât de aproape pentru voi.
Aş vrea să rămân fericit şi mulţumit de lucrurile pe care le am şi sper să pot să le împărtăşesc cu cei din jur.

Când credeţi că veţi susţine următorul spectacol în România?
Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor. Chiar nu am nici cea mai vagă idee. Mai avem cam şase spectacole de susţinut, iar după aceea Nightwish se va odihni o perioadă. Lucrurile se vor întâmpla atunci când se vor întâmpla. Nu prea mă gândesc la asta. Iau fiecare zi în parte.

îşi va lansa cartea autobiografică 'Hymn To Life - Entr'acte' pe data de 2 noiembrie sub egida Goldenworks Ltd./Blacksmith Ltd.
Multe au fost spuse despre viaţa şi cariera artistului, uneori acesta a devenit un mit pentru fani. Deseori declaraţiile sale au fost prost interpretate, iar adevărul a devenit ficţiune.Potrivit lui Timo, această carte deţine răspunsurile la toate întrebările puse de fani şi media deopotrivă.Timo Tolkki a fost omul din spatele Stratovarius, formaţie în care a activat timp de 23 de ani.

pentru albumul solo al chitaristului. Fostul membru Guns N Roses are în plan un material în care va avea o serie de invitaţi speciali, printre care şi faimosul cântăreţ american. 'Tocmai am terminat de compus câteva piese pentru albumul lui Slash, lucrează cu mai mulţi muzicieni. Va fi ceva de genul Slash se întâlneşte cu Iggy Pop şi Meat Loaf.' spune Alice Cooper. Colaborarea dintre Slash şi Cooper îşi are rădăcinile în trecut, atunci când solistul a intepretat piesa The Garden, extrasă de pe albumul Use Your Illusion. Slash a apărut şi el pe cel mai recent album semnat Alice Cooper, Along Came A Spider.

îşi va împrumuta vocea pentru un sistem de navigare destinat vehiculelor. Informaţia a fost divulgată chiar de către artist în timpul unei emisiuni radio, Theme Time Radio Hour. 'Sunt în discuţii cu diferite companii auto pentru a deveni vocea sistemelor GPS. Ar fi interesant, am o voce foarte calmă, oamenii n-ar mai intra în panică dacă n-ar găsi ruta dorită. Cred că o voi face.' a declarat artistul. Legenda rock Bob Dylan a fost tratat ca un necunoscut de către poliţia din New Jersey, când un locuitor al comunităţii Long Branch a sunat la poliţie, raportând o persoană care se plimba aiurea prin cartier. O poliţistă de 24 de ani, care, evident, nu l-a recunoscut pe cântăret, i-a cerut cartea de identitate, după ce a avut grijă să-l întrebe cine este şi ce caută în zonă, relateaza Associated Press.

ne povesteşte despre un disc cu cele mai bune...ţipete, doar unul dintre ele mai lung de 7 secunde, care a apărut de curând, sub titulatura "Favorite Recorded Scream". Deşi aceste "urlete" costă 14 dolari, materialul a fost foarte bine vândut, ţinând cont că este vorba de o compilaţie de sunete ciudate. 74 de ţipete celebre din ultimii 50 de ani de muzică s-au întâlnit pe un material, realizat de un tânăr de 25 de ani. Inspirat se pare de o carte din anii 60 care prezenta poze cu simple benzinării din US, tânărul s-a hotărât să strângă o colecţie de şipete din ultima jumătate de secol de muzică. Cu ajutorul unor magazine de muzica din New York, tânărul a ales printre altele ţipetele Sepultura şi Messugah, sunetele The Stoges, chiuielile lui James Brown sau binecunoscutele triluri Bjork. Compilaţia a fost lansată chiar şi pe vinil, în editie limitată de 500 de exemplare. Cu timpul, materialul a devenit foarte vânat, în special de producătorii care aveau nevoie de aceste sunete pentru piesele lor. Este totuşi, destul de greu de crezut că poţi asculta cap-coada acest disc, ţinând cont că vei avea parte de nu mai puţin de 18 minute de...urlete !!!