Saint Vitus este o trupă de doom metal din Los Angeles, California. Defapt...e cam insultător să-i numesc pur şi simplu ”o trupă”, deoarece Saint Vitus a fost una din primele trupe ale genului doom metal şi din punctul meu de vedere, cei mai originali ”elevi” ale primelor trupe de heavy metal din lume precum Black Sabbath, Blue Cheer sau Hawkwind, trupa reuşind să-şi facă o carieră (şi cu ocazia aceasta, să inventeze un nou stil) din cântece de la Black Sabbath cum ar fi ”Into The Void”, „Lord Of This World”, „Black Sabbath” şi „Cornucopia”. Saint Vitus este socotită atât de mine cât şi de alţi fani înrăiţi ai trupei (cum ar fi Phil Anselmo de la Pantera şi Down sau Henry Rollins de la Black Flag şi Rollins Band) ca fiind prima trupă de doom metal în sensul adevărat al termenului. Chitara lui Dave Chandler, ”capul răutăţilor” în Saint Vitus, are un sunet inconfundabil pe care multe trupe au încercat să-l imite de-a lungul timpului (inclusiv Black Flag şi Dinosaur Jr.) iar cei trei vocali din istoria trupei, adică Scott „Scotty” Reagers, Scott „Wino” Weinrich (The Obsessed, The Hidden Hand, Place Of Skulls, Probot, Spirit Caravan) şi Christian Lindersson au fiecare o voce arhetipală pentru acest gen muzical. Cu Mark Adams (bass) şi Armando Acosta (tobe) mă cunosc mai demult, însă cel din urmă membru (co-fondator, de altfel...) nu mai face parte din trupă încă din luna iunie a anului 2009 aşa că drept omagiu pentru activitatea sa de la înfiinţarea trupei în 1976 până acum, am hotărât să stau la taclale cu el, să discutăm despre vremurile trecute ale formaţiei, întâmplări diverse şi informaţii mai detaliate despre diferite aspecte ale trupei Saint Vitus.
Matei: Cum s-a format trupa?
Armando: Am intrat într-o zi într-un magazin de muzică din Redondo Beach, CA unde aveau mereu o cutiuţă cu anunţuri că se caută muzicieni, că se înfiinţează trupe noi, etc. Am scormonit şi am găsit un bilet pe care scria „căutăm tobar, influenţe: Black Sabbath, Scorpions, UFO, Cream, Blue Cheer”. Am vorbit cu un vocal provizoriu pe-atunci, m-au invitat la sala lor de repetiţii unde nu prea o duceau bine cu echipamentul muzical. Mi-au plăcut cântecele pe care le scrisese Dave şi am decis să formăm trupa, numindu-ne „Tyrant” la încpeut. Am cântat un concert la clubul „Gazzri’s” şi nu a mers deloc bine, în anii aceia dorindu-se numai trupe cu băieţi tineri care erau frumoşi la faţă şi munceau mai mult la părul lor decât la muzica lor. Cu un an mai târziu mi se pare am cântat la Gazzri’s din nou şi unul din oamenii de pază care au fost prezenţi cu un an în urmă purta un tricou cu trupa noastră, aproape a leşinat când ne-a văzut din nou. După acel concert Bill Gazzri a urlat la Dave cum că nu vom mai cânta acolo niciodată. Saint Vitus au avut un concert acolo chiar anul acesta însă clubul se numeşte altfel. Iar eu n-am luat parte la concert, ha ha. În fine...
Matei: Voi aţi aparţinut scenei de punk ai anilor ’70 şi ’80...care era reacţia punkiştilor când auzeau ce cântaţi (doom metal, cea mai lentă formă de metal...exact opusul vitezei din punk)?
Armando: Black Flag ne-au luat în Berkely, CA pentru un concert numit „A Day At The Green”. Sâmbătă cântau trupe de punk iar duminică trupe de metal...dar ni s-a zis să fim acolo sâmbătă. Sunt sigur că Black Flag s-au distrat pe cinste când am apărut aşa siguri pe noi în ziua trupelor de punk...probabil ştiau ce urma să iasă. Dave a aflat că Suicidal Tendencies urmau să cânte în aceeaşi zi şi că aceştia au o rulotă drept vestiar aşa că s-a dus şi a dat buzna înăuntru. Cei de la Suicidal Tendencies au fost şocaţi să-l vadă pe un metalist cu păr lung pătrunzând în rulota lor dar acesta le-a zis că e din Saint Vitus şi că e un fan de-al lor, aşa că Suicidal Tendencies s-au mai liniştit şi au semnat autografe. În timp ce cântam, punkiştii nici nu ştiau ce reacţie să aibe, nu ştiau cum să se manifeste. Au început să se strângă în faţa scenei şi cineva a aruncat cu un obiect în capul lui Scotty. Când Scotty a ridicat obiectul de pe jos (care era o pipă), a spus către public ceva de genul „dacă tot o aruncaţi, măcar aruncaţi-o plină cu ceva iarbă”. Puţin mai târziu Scotty o primeşte înapoi „plină”, spune „Aşa mai merge!” şi o fumează pe scenă. Am cântat şi „White Stallions”, ştiam că punkiştilor le va plăcea piesa, dar nu ştiau că e o piesă puţin mai lungă decât cele cu care erau obişnuiţi deci pe la sfârşitul cântecului nu mai rămăsese nici un punkist în circle pit. În timp ce cântam piesele mai lente, a fost prima oară când am văzut un moshpit făcut cu încetinitorul. Chiar şi când intrau unii-n alţii ricoşau şi cădeau cu încetinitorul. A fost un concert superb! Primele două turnee ale noastre au fost cu Black Flag, vroiau să cântăm mereu înaintea lor ca să-i enervăm pe fanii lor până urcau ei pe scenă. Cât timp cântam cu ei, fanii lor ne detestau, dar când am avut primul nostru turneu pe cont propriu, îi vedeam pe mulţi dintre fanii Black Flag în faţa scenei dând din plete şi simţindu-se bine la muzica noastră. Ţin minte că publicul ne abuza aproape mereu dar niciodată nu părăseam scena.
Matei: Povesteşte-mi ceva detalii despre procesul înregistrării albumelor?
Armando: Pot să-ţi spun că primul album a fost înregistrat în 13 ore. Au venit poliţiştii şi ne-au zis că făceam prea mult zgomot (la ce poţi să te-aştepţi, era ora 3 dimineaţa). Au venit şi în timpul înregistrărilor celui de-al doilea album şi în Berlin, în timp ce înregistram albumul „V”. Pe caseta demo (pe când ne numeam „Tyrant”) ţin minte că numele solistului era Howard şi am înregistrat caseta într-o rulotă cu ceva scule de înregistrat înăuntru.
Matei: Spune-mi te rog ceva aspecte despre Saint Vitus, pe care nu mulţi le cunosc.
Armando: De exemplu, pentru un anumit cântec, l-am copiat pe Neil Peart de la Rush...am luat o porţiune mică din melodia lor „Tom Sawyer” şi am grăbit-o...vezi dacă-ţi poţi da seama despre ce cântec e vorba. Dave a compus cântecul „White Stallions” pentru că lumea nu ne credea în stare de a compune un cântec mai rapid, credea că nu puteam cânta mai repede decât o făceam. Melodia „Return Of The Zombie” e defapt despre noi, ne auto-ironizăm prin metaforele acelea.
Matei: Care este concertul tău preferat alături de Saint Vitus...şi dacă ’da’, de ce?
Armando: Ha ha...da. Pentru mine cred că recitalul de la clubul Double Door din Chicago a fost cel mai bun (înainte de apariţia noastră la festivalul With Full Force) deoarece a fost prima oară când am avut un concert sold-out într-un club. Au venit fani din întreaga ţară ba chiar şi unul din Germania.
Matei: Ce planuri de viitor legate de muzică ai în momentul acesta?
Armando: Momentan sunt într-o trupă numită Dirty Red. Să vedem cum decurg lucrurile...
Matei: Ce baterişti te-au influenţat?
Armando: Primul solo de tobe de-al meu a fost „Soul Sacrifice” de la Santana (varianta de la Woodstock), apoi a urmat solo-ul din „In-A-Gadda-Da-Vida”. M-au influenţat mult bateriştii din Santana, Cream, Rush, Grand Funk, Iron Butterfly şi ELP. Nu mai ţin minte toate numele acestor baterişti deci am enumerat formaţiile din care provin. În acest mod, nimeni nu rămâne pe dinafară, ha ha.
Matei: Care sunt albumele care te-au influenţat cel mai mult de-a lungul timpului?
Armando: Pe loc, pot menţiona „Are You Experienced” - Jimi Hendrix; „Vincebus Eruptum” – Blue Cheer; „In-A-Gadda-Da-Vida” – Iron Butterfly; „Black Sabbath” – Black Sabbath; „Disraeli Gears” – Cream; „First LP” – Emerson, Lake & Palmer; etc.
Matei: Mulţumesc mult!
Armando: A fost distractiv să pălăvrăgesc!

Matei Tibacu

Până să ajungă la Bucureşti, Tiger Lillies au colindat lumea în lung şi-n lat. Colegul nostru Daika Attila i-a întâlnit anul trecut la Budapesta, iar apoi la Viena, unde a realizat şi un interviu.
Pentru că Tiger Lillies împlinesc în acest an două decenii de activitate şi mai ales pentru că ajung în premieră şi la Bucureşti, vă prezentăm discuţia dintre Attila şi trio-ul Martyn Jacques, Adrian Stout şi Adrian Huge.

Mă bucur să vă întâlnesc. Cum vă simţiţi aici la Viena?
Martyn Jacques: Foarte bine. Viena este un oraş frumos iar noi facem aici un spectacol intitulat Die Weberischen. Oraş frumos, avem un apartament frumos... facem show-ul câteva ore pe zi, suntem plătiţi, deci totul e minunat.

Anul viitor împliniţi 20 de ani de activitate. Vă aduceti aminte de prima voastră întâlnire? Hai să mergem puţin înapoi în timp…
Martyn Jacques: Da, îmi aduc aminte... A fost acum aproape 20 de ani când am decis să înfiinţez Tiger Lillies şi am dat un anunţ la ziar pentru un basist şi un tobosar, iar Adrian Huge a fost singurul care a răspuns anunţului şi prin urmare a fost acceptat în trupă.
Adrian Stout: Eu m-am alăturat trupei la cinci ani de la înfiinţare. De şase ani îl stiam pe Adrian Huge dintr-o altă trupă în care am cântat împreună. Cântam country & western într-un club budist… Deci ne-am cunoscut şi mai târziu aveau nevoie de un înlocuitor pentru celălalt basist ocupat un timp, aşa că am început să repetăm. Ne gândeam chiar să mergem la Festivalul de la Edinburgh.

Vă mai aduceţi aminte cine a dat numele de Tiger Lillies trupei şi de unde provine acesta?
Martyn Jacques: Da, aveam un prieten foarte mic de statură, care a pictat o serie de tablouri pe tema acestei flori – crinul japonez - am şi un tatuaj (mi-l arată!)... iar pe vremea aceea când mi-am luat primul acordeon şi m-am hotărât să înfiinţez trupa, să cânt cu o voce înaltă, să cânt la acordeon şi a trebuit să găsesc un nume, m-am gândit la Tiger Lillies.

Pregătiţi ceva special pentru aniversarea celor două decenii de activitate? V-am văzut anul trecut la Budapesta, ştiu că acum câteva săptămâni sau luni aţi concertat în Londra, cu Seven Deadly Sins, iar acum interpretaţi Die Weberischen. E o paletă foarte largă....
Adrian Stout: Păi ne gândim să facem un mare turneu, să scoatem nişte albume speciale, de aniversare a muncii noastre. O să căutam idei în următoarele luni şi o să vedem ce putem face. Dar ce am vrea neapărat să facem sunt câteva concerte în care să cântam vechile noastre piese. Pe moment ne concentrăm pe Die Weberischen. Sper ca anul viitor să scoatem ceva ce va plăcea oamenilor. Poate un DVD...

Nu cunosc relaţia voastra cu media dar aş vrea să ştiu care sunt cele mai interesante lucruri pe care media sau fanii le-au spus/scris despre voi şi muzica voastră?
Adrian Huge: Oh, cel mai recent lucru care mi-a rămas în minte şi care rezuma tot ce s-a spus despre noi sunt recenziile la Seven Deadly Sins pe care l-au numit o insultă la adresa teatrului, crimă împotriva teatrului... ceea ce poate fi – presupun – un compliment… Am avut multe recenzii extraordinare de-a lungul anilor în ziare din toată lumea. S-au scris lucruri interesante despre noi...

Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc. Când sunteti pe scenă parcă jucaţi rolul unui clovn… puţin trist... putin sarcastic.... căutând iubirea. De unde acest comportament, această imagine?
Martyn Jacques:Motivul acestui comportament e în copilăria mea. Mama şi tatăl meu au făcut film de televiziune, iar când am fost mic, am fost un copil răsfăţat şi cred că îmi doream să fiu cât mai mult în centrul atenţiei. De aceea mi-am dorit să devin cântăreţ, ca să fiu eu centrul atentiei. Poate sună patetic dar asta este. În ceea ce priveşte clovnul… cred că e ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna - tot ce ţine de clovn - parodia, tristeţea clovnului, Charlie Chaplin… Toate aceste personaje, faţa albă, m-au interesat dintotdeauna... Deci pe scurt, de aceea fac ce fac şi arăt cum arăt.

Am văzut un material DVD realizat în colaborare cu Alexander Hacke de la Einsturzende Neubauten. Vă place să colaborati cu germanicii? Acum lucraţi la Die Weberischen… cum a început proiectul?
Adrian Stout: De obicei noi suntem abordati de oameni care vor să-şi facă o idee şi care cred că avem calităţile necesare unui anume proiect. Noi adaugăm un pic de haos, un fel de haos organic... Suntem ca o trupă folk, dar un fel de trupă punk folk, cântând într-un fel ţigăneşte, câteodată mai pretenţiosi - ca în cazul muzicii de teatru sau al celei electronice. Cred că e vorba de contrast, fiindcă ceea ce facem noi este să contrastăm cu diferite ca de exemplu Kronos Quartet care sunt cunoscuti ca aparţinând high-art-ului cu Phillip Glass, atunci când ei vor să facă ceva bazat pe un contrast. Şi mai e şi simţul umorului… cred că multor oameni aparţinând culturii serioase le e frică de umor şi caută la noi umorul şi umanitatea. Revenind, de obicei noi suntem cei abordaţi, iar legătura cu germanii este pentru că noi lucram în zona germană precum şi cea muzicală franceză şi engleză.

În legătura cu repetiţiile de aici de la Die Weberischen… care este volumul de muncă? Nu v-au încurcat cu repetiţiile la Seven Deadly Sins? Cum v-aţi descurcat?
Martyn Jacques: A fost mult de lucru la amândouă. Trebuie să scrii cântecele şi asta ia mult timp, apoi trebuie să le înveţi, să înveţi versurile... Trebuie să munceşti mult, trebuie să te gândesti şi la spectacolele viitoare pentru că trebuie să evoluăm permanent. Aşa că e mult de lucru, dar nouă ne place, nu ne plângem dar e solicitant. Să înveţi toate versurile… Aceste proiecte de teatru sunt mai neobişnuite pentru noi, trebuie să scriem materiale noi şi să mai scoatem şi albume între timp. Practic muncim mult, dar ne plac şocurile – trebuie să fim mereu în mişcare altfel murim.

Care e relaţia cu instrumentele?
Adrian Huge: E o întrebare bună pentru mine, fiindcă am început într-un grup cu o baterie normală şi apoi nu mi-a plăcut niciodată cum suna o baterie normală şi nu se potriveşte cu muzica pe care o cântam, aşadar am încercat să o fac mai mică din motive practice. Am descoperit că suna mai bine. Unora le părea rău pentru mine şi se ofereau să-mi împrumute tobele, pâna când le spuneam că nu cazul...
Adrian Stout: Am cântat la bas electric foarte mult şi aveam un dublu bas. Deşi nu eram un cântareţ de dublu bas mai mult dublam cu el. Acum cânt la un bas special de călătorie care se compune din piese ca un puzzle de fiecare dată când călătoresc, e împachetabil şi destul de neobişnuit, dar încercăm să reducem tot spatiul la minimum în turnee.

Când aţi început să cântaţi la acordeon?
Martyn Jacques: Pe la 29-30 ani. Înainte cântam la chitară şi pian. Am început destul de târziu, dar am simţit imediat că era instrumentul potrivit pentru mine şi eram foarte fericit. De aceea am şi înfiinţat trupa – pornind de la acest acordeon. Niciodată nu m-am simţit confortabil la pian sau chitară, iar acordeonul părea să mi se potrivească stând pe scenă. Neobisnuit. Pentru englezi acordeonul e destul de exotic şi cred că motivul pentru care am avut succes în Estul Europei (Grecia, Cehia, Rusia) este chiar acordeonul care e un instrument obişnuit aici. Chiar si în Austria suntem destul de populari...

Care este secretul Tiger Lillies?
Adrian Stout: Varietatea. Nu poţi să mergi într-o singură direcţie tot timpul. Ce facem noi este să schimbăm mereu starea de spirit. Cred că multora nu le place acest lucru dar trebuie să facem lucruri diferite şi varietatea e importantă. Fiecare emoţie trebuie să aibă un anumit impact şi trebuie să existe un echilibru între diferitele senzaţii. Noi încercăm să exprimam o varietate de emoţii umane de aceea cred ca Seven Deadly Sins e un subiect foarte bun deoarece abordează varietatea sentimentelor umane. Încercăm mereu să pătrundem pe tărâm emotional prin orice modalitate posibilă.

Cum e să fii astăzi artist în Londra?Sunt diferenţe intre dvs. şi artiştii din Franţa, sau Germania?
Adrian Stout: Nu am nicio idee. Artistii călătoresc mult astăzi… Nu se pot dezvolta într-un singur oraş, trebuie să se mişte cât mai mult, în culturi diferite...
Martyn Jacques: Avem multe mesaje din Mexic pe site-ul nostru, ne recheama cei de acolo...

Când va apărea DVD-ul cu Die Weberischen?
Adrian Stout: Probabil că anul viitor. Materialul există deja pe CD, dar anul viitor va apărea unul despre începuturile Tiger Lillies, de pe vremea când cântam în Londra, la mijlocul anilor `90. E un document cultural interesant!

Un mesaj pentru cei din Râmania, pentru cei care asculta şi muzica voastră?
Tiger Lillies: Vă salutăm! Şi abia aşteptăm să ajungem la voi! Iar dacă nu mai aveţi răbdare, vă invităm să aruncaţi o privire pe site-ul nostru: www.tigerlillies.com. E locul reclamei,nu?!...


Concluzie
Ce pot să vă spun altceva decât: vizitati-i! Sunt bucuroşi de oaspeţi. Cu cât mai neincadrabili, ca şi ei, cu atât mai bine. Dar pentru a găsi un sertar, la întrebarea clişeistică a unor jurnalisti dornici de inedit au creat unul pe care au lipit eticheta pornografie muzicala suprarealista. Dacă luăm drept punct de plecare definiţia Şcolii Franceze, conform căreia suprarealismul este întâlnirea dintre o maşina de cusut şi o umbrelă pe o masă de operaţie – trebuie să presupunem că în cazul Tiger Lillies aceste obiecte au şi un puternic libido manifestat hotarât, fără pudoare.
Interpretare pasionala, cu încărcătură sentimentală de excepţie. Straie şi butaforie dickens-iene pentru un acordeon sălbatic de senzual. Statut cultic pe malurile Tamisei dar şi în (r)Estul Europei. Spectacole păcătoase, cu iz de zoofilie, în sălile mici ale unor festivaluri mari. Rrom-opera pe o voce castrată pregătită ani de zile pentru Covent Garden şi ajunsa doar la Volksoper... Fără compromisuri, dar cu arta de a provoca la degetul mic. Fără umbra mirosului de transpiraţie, dar cu brutalitate verbală odioasă, nedictatorială. Şuvoaie de şoc controlate cu arcuşul la pânza de fierăstrău. Plutiri avangardist-blasfemico-obscene. O varietate care delectează şi sfidează simultan. Ascundere în spatele machiajelor (în mister rezida forţa, nu-i aşa?) şi a muzicii, pentru a se descoperi pe sine şi a lăsa publicului plăcerea şi vraja revelaţiei. Crinare tigrată.Talent latent. Trivialitate lugubră. Tigri ludici. Tatuaj lasciv. Teatru libertin. Tiger Lillies.
(Daika Attila)

O scurtă istorie a trupei Ashaena pentru cititorii revistei Sunete.
Trupa s-a format în vara lui 2006, mai întâi ca proiect solo al lui Cosmin „Hultanu” Duduc şi ulterior din dorinţa de a susţine şi concerte a evoluat spre componenţa actuală ce formează un tot unitar, rămânând neschimbata în această formulă încă de la început, cu mici veniri sau plecări ce au constituit experimente, am putea spune.

Care ar fi după părerea ta punctele forte ale trupei? Ce deosebeşte trupa Ashaena de restul trupelor de gen?
Venim pe scena metal din România cu un gen practicat de foarte puţine trupe (Bucovina, Ka Gaia An) dar cu particulărităţile de rigoare aduse în special şi de linia ideologică susţinuna şi de versurile noastre cât şi de apropierea de folclor, tradiţii, mitologie şi istorie veche românească. Avem un sound un pic mai agresiv faţă de trupele mai sus amintite factor ce poate fi deopotrivă favorabil sau nefavorabil, în funcţie şi de segmentul de public prezent la concertele noastre. Din fericire, până în acest moment, feedback-ul a fost doar pozitiv în cazul prestaţiilor live dar au fost şi critici pe care noi le-am perceput drept constructive şi care ne-au ajutat să ne ajustăm mai bine relaţia artist-public.

Cât de mult sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi din timp pentru a face treaba cu formaţia?
Majoritatea din trupă suntem studenţi, unii la prima facultate, alţii la următoarea. De obicei weekendul este timpul propice pentru repetiţii şi eventuale concerte. Hultanu a renunţat la trei locuri de muncă pentru a avea timpul necesar să se ocupe aşa cum trebuie de trupă.
Cât de mult consideraţi că vă puteţi promova cu ajutorul internetului? Care este site-ul vostru?
Internetul reprezintaăun mediu propice şi fertil pentru orice gen de promovare. Primii paşi în promovarea trupei au fost efectuaţi în spaţiul virtual şi apoi a urmat proovarea directă prin concerte şi prin alte mijloace media (reviste, radio).

Din România ce trupe apreciaţi şi alături de cine aţi vrea să cântaţi?
Personal (Hultanu) apreciez mult Dordeduh, Bucovina, Ka Gaia An (cu care am mai împărţit deja scena). Ceilalţi membri ştiu că au afinităţi spre Celelalte Cuvinte, Compact, Coma, Phoenix, Satanochio, Timpuri Noi, Luna Amară, Implant Pentru Refuz dar şi altele ce nu îmi vin acum în minte.
Care a fost până acum cel mai important moment din cariera trupei ?
Cred că momentul "Rock'n Iaşi - Indoor", ediţia a II-a, când am cântat alături de Eluveitie şi Finntroll, nume mari în aria metalului pagan - tradiţional.

Spune-mi ceva despre albumul vostru “Cei născuţi din pământ”. Unde l-ati înregistrat şi nu ăn ultimul rând ce astepatari aveti de la el?
Albumul a fost înregistrat în februarie 2007, în Timişoara, la Negura Music, mixat de Cristian Popescu şi Edmond Karban şi masterizat la S.O.S. Studio n Germania de către Michael Zech. Aşteptările noastre faţă de acest prim album sunt mai mult înclinate spre factorul promoţional dar şi spre realizarea unei relaţii bazate pe înţelegerea drumului ideologic pe care a pornit şi pe care ne situăm. E ca o carte de vizită pe care o prezinţi cuiva nutrind dorinţa de a menţine legătura cu acea persoană. Avem feedback bun după lansarea albumului în Polonia, pe 16 august, acest an, de către labelul ce l-a produs, EastSide Records.

Zi-mi trei albume de care nu te-.ai putea despărţi niciodată.
Mael Mordha - Cluain Tarbh, Lais - Aleea, OperaIX - Black Opera... (Hultanu).