Masă de apă care înaintează prin mişcări oscilatorii la suprafaţa unei mări, a unui fluviu etc., formând creste şi adâncituri. Aceasta este definiţia unui val pe care o găsim în dicţionarul explicativ al limbii române. Prin val mai poate fi exprimat şi ce este la modă, ce a fost, ce este dar şi ce va urma. Să ne aducem aminte ce muzică am ascultat în 2009, unde ne-am distrat bine sau nu în 2009, ce ne-a impresionat sau nu în 2009. Dar mai mult voi expune aspecte ce tin de mişcarea muzicală electronică autohtonă. Nu voi jigni pe nimeni pentru că nu este frumos şi nici de datoria mea.
Început
Primele luni ale oricărui ani sunt încărcate de optimism, iz de sarmale, firmituri de cozonac şi ghiocei. S-ar zice că în primele săptămâni ale lunii ianuarie nimeni nu face nimic, cluburile sunt închise şi străzile pustii. Tradiţia spune că trebuie să ne pregătim de viitor, să facem planuri şi să ne odihnim. Surpriză, pe data de 2 ianuarie 2009 căsuţele poştale electronice erau pline cu mesajul „ Mâine seară e petrecere la Fabrica”. Folosindu-se de sintagma „NYE Recovery” , Tomasan, VRT şi Tony031R au provocat petrecăreţii bucureşteni să ignore tradiţia şi să iasă la party. Nu s-au făcut schimburi de bucate culinare, dar s-a dansat până la răsăritul soarelui pe ritmuri house, garage, 2step, dubstep, breakbet şi drum and bass. Valul a fost lansat. O săptămână mai tarziu Mc Coppa, Dan Habarnam (dacă nu aţi aflat deja, piesele lui sunt prezente in compilaţii apărute la casa de discuri Hospital), Cypher, N`Smart, Gojira, Tomasan, Rapala, Tony031R şi Hazee arătau ce piese noi urmau să iasă spre vânzare în 2009. Atrag atenţia asupra faptului că nu încerc să fac o recenzie sau o simplă înşiruire de nume şi date, fiţi răbdători, ideea generală se va contura în cele ce urmează.
Conţinut
Ultimele două petreceri menţionate au fost organizate de către Bass Power Movement şi Foo Events. În lunile ce au urmat aceste două brand-uri au dispărut de pe piaţă, fapt ce mi-a sădit o singură întrebare: „Ce se întâmplă?”. Dacă în anii precedenţi publicul cerea cât mai multe party-uri, muzică din ce în mai variată şi dj-ei sau producători renumiţi, în 2009 s-a petrecut ceva ciudat. Au apărut actori noi pe scena evenimentelor organizate în Bucuresti, petrecerile au devenit o constantă pentru zilele de vineri şi sâmbătă iar pofta de a asculta pe viu producători sau dj-ei pe care-i savurezi acasă la căşti a fost pe deplin satisfăcută. Teebee, Bong-Ra, Chris.Su, JFB, Plump Djs, Suv, Kraak & Smaak, Benny Page, Black Sun Empire, Caspa, Tes La Rok, Robyn Chaos, Dylan, Chase & Status, Zion Train, Skream, Limewax, Noisia, Beardyman, General Midi, Coki, Benga, Deadmau5, DubFX, Stanton Warriors, Vegas, Cotti, State Of Mind, Shy Fx, Joker sunt numele pe care mulţi au aşteptat să le vadă pe un afiş autohton. Unele evenimente au avut succes, altele nu. Logaritmul de calcul a fost buclucaş de fiecare dată, variabila ce poate fi blamată fiind publicul. Nu mă întelegeţi greşit, nu vreau să fiu sarcastic ci doar să atrag atenţia asupra unui fenomen. Cu siguranţă şi în această industrie a evenimentelor se aplică legile vânzărilor, pentru că se oferă un produs care este plătit. Mai exact muzică, acele sunete pe care producătorii se chinuie ore, săptămâni chiar luni de zile să le aşeze în aşa fel încât pe tine ca şi ascultător să te facă să dansezi în club, să transpiri suficient de mult încât să-ţi potoleşti setea consumând produse din barul oferit de către organizatorul evenimentului, plătind astfel prestaţia Disk Joker-ului pe care ai venit să-l asculţi. Este un cerc vicios care se bazează pe fiecare dintre noi, gurmand auditiv sau simplu petrecăreţ. Atunci când ceva întrerupe această linie continuă, lucrurile încep să meargă prost. Organizatorii de evenimente falimentează din pricina datoriilor cumulate, cluburile se închid în lipsa profitului, dj-ul are o prestaţie din ce în ce mai proastă iar publicul este nemulţumit şi nu-şi mai face prezenţa în cadrul evenimentelor.
Să digerăm conţinutul
Lucrurile nu stau totuşi atât de rău pe cât le-am făcut să pară în rândurile de mai sus.Frecvenţa petrecerilor a fost cel puţin satisfăcătoare, publicul a devenit mai numeros, totul se îndreaptă într-o direcţie firească. Şi asta pentru că schimbarea este naturală indiferent de modul în care se manifestă. Cum spuneam mai devreme, au apărut organizatori noi, care au făcut treabă. Nu voi da calificative, pentru că este prematur în acest moment. În schimb, dacă mi se permite, voi face o paralelă între o petrecere şi o cină. Dacă uităm să aşezăm tacâmurile corespunzător în faţa invitaţilor, vom face de la început o părere proastă. Avem însă o scăpare, mâncarea. Dacă aceasta nu este gustoasă, prezentabilă sau nu stârneşte în niciun fel interesul, seara este compromisă. Să ne întoarcem la petreceri. Poate că promovarea unui eveniment nu este punctul forte al echipei organizatorice, dar asta poate fi trecut cu vederea sau nu. Legile vânzării spun că un rol foarte important este jucat de către ambalaj. Recunoaşteţi, vi s-a întâmplat cel puţin o dată să mâncaţi o ciocolată gustoasă împachetată prost sau să mergeţi la o petrecere deloc promovată sau insuficient. Produsul de bază este muzica, indiferent de efectul pe care-l provoacă, plăcut sau nu. În 2009 putem spune mai multe ca oricând că există muzică electronică românească. Producători ca Mesmer, TRG, Junkyard, Suie Paparude, Minus şi Dan Habarnam sunt la fel de cunoscuţi peste hotare pe cât este Nicolae Ceauşescu. Dacă ne gândim la climatul economic actual, ar trebui să încurajăm şi să susţinem produsele autohtone, pentru că dacă vom merge într-un club din Anglia şi vom menţiona numele de mai sus reacţiile vor fi pozitive. Mi-am permis să fac trimitere către Anglia, pentru că mulţi consideră drept etalon ce se întâmplă acolo pe plan muzical. Ca fapt divers, în multe din cluburile engleze condiţiile din sunt similare cu cele prezente în România, plecând de la dotarea sonoră şi ajungând la produsele oferite în bar. Aşadar cei care se lamentează nu au dreptate. Putem aprecia în schimb efortul depus în 2009 de către organizatori şi patroni de club, pentru că lucrurile stau suficient de bine la acest capitol. Atât timp cât în continuare există evenimente ce fac melomani din alte oraşe să străbată sute de kilometrii doar pentru a auzi timp de două ore un anumit artist, personal am pretenţia de la oricine să străbată trei kilometrii doar pentru a auzi timp de aceleaşi două ore acelaşi artist. Pentru că indiferent de timpul petrecut pe drumul până la eveniment, faci parte din public, acel val care influenţează scena muzicală. La fel cum Dunărea înregistrează cote scăzute în anumite perioade ale anului (procnozele zilnice pot fi auzite încă la postul de radio naţional), la fel şi scena muzicală are un public numeros sau nu. Scepticii vor spune că nu are nicio legatură, dar voi prezenta un alt aspect. În mod normal la orice eveniment sunt invitaţi cel puţin doi artişti care-l prefaţează respectiv preced pe cel principal. Acesta din urmă este programat invariabil între orele 00:30 şi 03:30. Dacă majoritatea publicului soseşte la eveniment cu 10 minute înainte de acest interval şi pleacă spre casă cu 10 minute dupa terminarea lui, atmosfera generală este proastă. Vă aduc aminte de comparaţia cu cina servită invitaţilor. Pentru o digestie sănătoasă medicul recomandă o dietă completă, care să conţină supe şi desert. Sunt de acord, probabil că în viitor vom servi o singură masă pe parcursul întregii zile compusă dintr-un pliculeţ ce va conţine toate cele necesare bunei funcţionări fizice (pachetul fără dar şi poate va fi comestibil) şi vom asculta un singur artist în cadrul unui eveniment muzical ce va dura doua zeci de minute. Dar asta se va întâmpla poate doar în viitor.
Sarut mâna pentru masă
În 2009 s-a ascultat multă muzică electronică, de toate genurile. Nu le voi înşira pentru că voi umple din nou patru rânduri, aşa cum am făcut când am enumerat o parte dintre artiştii internaţionali pe care am avut ocazia să-i vedem în carne şi oase, pe o scenă românească. Indiferent de numărul publicului, fiecare dintre ei a fost plăcut impresionat de reacţia oamenilor prezenţi la faţa locului. Veţi spune poate că au făcut-o din politeţe, dar nu este cazul. Ospitalitatea românească este un fapt concret, la fel cum este şi pofta nebună de relaxare pe care orice om o manifestă. Nu este o revistă cu profil vânătoresc, deci sunteţi cu adevărat melomani dacă citiţi Sunete, aşa că vă provoc în 2010 să ieşiţi şi mai mult din casă, să vă faceţi prezenţa la şi mai multe evenimente muzicale, să ovaţionaţi, să fluieraţi, să urlaţi de fiecare dată când auziţi o piesă care vă gâdilă auzul într-un club. Pe scurt să fiţi o piesă din puzzle-ul scenei muzicale, pentru că orice mâncare bună are nevoie de toate ingredientele din care este compusă reţeta. Pot fi acuzat că mi-am exprimat frustrările personale, dar de fapt am vrut să atrag atenţia asupra altui fapt: dacă acum câţiva ani am fi copiat casete audio cu artiştii preferaţi, am fi aşteptat să apară pe piaţa neagră o casetă vhs pentru a vedea un cântăreţ sau ne-am fi rugat să nu se rupă banda magnetofonului în timp ce ascultam o melodie, astăzi putem savura muzica făra a ne gândi la cele de mai sus, cu un efort minim. Datoria melomanului contemporan este să caute pe Internet magazinele on-line de unde poate cumpăra muzica preferata şi de a merge la concerte atunci când se iveşte ocazia. Cârcotaşii vor spune acum că un dj-ei nu susţine un concert. Nu-i voi contrazice, îmi permit doar să-i corectez. Dj-ul susţine o prestaţie artistică, oferind spre ascultare piese pe care poate nu le putem asculta acasă sau care în acel moment nu au fost oferite spre vânzare. Cum în ultimii ani tehnica a jucat un rol important în manifestările artistice de orice fel, nu poate fi denigrat un eveniment susţinut doar de dj-ei.
Încheiere
La sfărşit de an, atât baieţii cât şi fetele încearcă sa afle ce le rezervă viitorul, cel mai probabil consultând predicţiile astrale. Nu este cazul nostru însă, dar personal nu văd decât cu ochi buni 2010. Am făcut trimitere preponderent către public pentru că el joacă rolul cel mai important. De el depinde scena muzicală (oricare ar fi, indiferent de stadiul în care se află ea). Dacă în acest moment în care citiţi aceste rânduri un producător a terminat o piesă, mai mult ca sigur veţi dori să o auziţi, deci motivaţia unui eveniment muzical există. Căile materiale prin care poate fi realizat sunt şi ele accesibile. În 2009 există suficiente locaţii care pot găzdui seri dedicate muzicii electronice atât la nivel tehnic cât şi la nivel logistic. Rog încă o dată scepticii să se abţină. Îmi aduc aminte de o discuţie legată de scena muzicală românească, concluzia în acel moment fiind că este inexistentă. În acest moment însă lucrurile nu mai stau la fel. Avem producători autohtoni (care primesc recenzii pozitive atât în ţară cât şi peste hotare), avem case de discuri care promovează atât artişti naţionali cât şi internaţionali, avem festivaluri naţionale constante, avem din ce în ce mai multe petreceri şi evenimente muzicale, posturi radio de profil, site-uri şi publicaţii care susţin muzica electronică şi nu în ultimul rând un public mai numeros ca niciodată. Nu am uitat cum în urmă cu ceva ani aşteptam chiar şi luni de zile un eveniment care nu se bucura de artişti atât de numeroşi cum este cazul în 2009, şi nu pot decât să mă bucur. În această perioadă artişti importanţi au fost prezenţi în România chiar şi în zile de miercuri sau joi, pentru simplul motiv că zilele de vineri sau sâmbătă ofereau artiştii cel puţin la fel de importanţi şi valoroşi. Este un semn de maturizare şi multă decenţă, pentru că organizatorii au înţeles că nu au decât de câştigat în urma colaborării. Singurul avantajat este publicul pentru că în 2010 va putea alege în funcţie de preferinte. Sunt convins că oferta muzicală va fi cel puţin la fel de variată pe cât a fost în 2009. La final vă sfătuiesc să nu exageraţi în perioada sărbătorilor de iarnă în niciun fel, nici alimentar dar nici finaciar. Indigestiile dăunează grav petrecăreţului contemporan, cu atât mai mult cu cât au fost anunţate deja evenimente pentru datele de 9 ianuarie 2010 şi 15 ianuarie 2010. Aviz amatorilor de breakbeat şi drum and bass.
Mihai Costin aka Reash

Saint Vitus este o trupă de doom metal din Los Angeles, California. Defapt...e cam insultător să-i numesc pur şi simplu ”o trupă”, deoarece Saint Vitus a fost una din primele trupe ale genului doom metal şi din punctul meu de vedere, cei mai originali ”elevi” ale primelor trupe de heavy metal din lume precum Black Sabbath, Blue Cheer sau Hawkwind, trupa reuşind să-şi facă o carieră (şi cu ocazia aceasta, să inventeze un nou stil) din cântece de la Black Sabbath cum ar fi ”Into The Void”, „Lord Of This World”, „Black Sabbath” şi „Cornucopia”. Saint Vitus este socotită atât de mine cât şi de alţi fani înrăiţi ai trupei (cum ar fi Phil Anselmo de la Pantera şi Down sau Henry Rollins de la Black Flag şi Rollins Band) ca fiind prima trupă de doom metal în sensul adevărat al termenului. Chitara lui Dave Chandler, ”capul răutăţilor” în Saint Vitus, are un sunet inconfundabil pe care multe trupe au încercat să-l imite de-a lungul timpului (inclusiv Black Flag şi Dinosaur Jr.) iar cei trei vocali din istoria trupei, adică Scott „Scotty” Reagers, Scott „Wino” Weinrich (The Obsessed, The Hidden Hand, Place Of Skulls, Probot, Spirit Caravan) şi Christian Lindersson au fiecare o voce arhetipală pentru acest gen muzical. Cu Mark Adams (bass) şi Armando Acosta (tobe) mă cunosc mai demult, însă cel din urmă membru (co-fondator, de altfel...) nu mai face parte din trupă încă din luna iunie a anului 2009 aşa că drept omagiu pentru activitatea sa de la înfiinţarea trupei în 1976 până acum, am hotărât să stau la taclale cu el, să discutăm despre vremurile trecute ale formaţiei, întâmplări diverse şi informaţii mai detaliate despre diferite aspecte ale trupei Saint Vitus.
Matei: Cum s-a format trupa?
Armando: Am intrat într-o zi într-un magazin de muzică din Redondo Beach, CA unde aveau mereu o cutiuţă cu anunţuri că se caută muzicieni, că se înfiinţează trupe noi, etc. Am scormonit şi am găsit un bilet pe care scria „căutăm tobar, influenţe: Black Sabbath, Scorpions, UFO, Cream, Blue Cheer”. Am vorbit cu un vocal provizoriu pe-atunci, m-au invitat la sala lor de repetiţii unde nu prea o duceau bine cu echipamentul muzical. Mi-au plăcut cântecele pe care le scrisese Dave şi am decis să formăm trupa, numindu-ne „Tyrant” la încpeut. Am cântat un concert la clubul „Gazzri’s” şi nu a mers deloc bine, în anii aceia dorindu-se numai trupe cu băieţi tineri care erau frumoşi la faţă şi munceau mai mult la părul lor decât la muzica lor. Cu un an mai târziu mi se pare am cântat la Gazzri’s din nou şi unul din oamenii de pază care au fost prezenţi cu un an în urmă purta un tricou cu trupa noastră, aproape a leşinat când ne-a văzut din nou. După acel concert Bill Gazzri a urlat la Dave cum că nu vom mai cânta acolo niciodată. Saint Vitus au avut un concert acolo chiar anul acesta însă clubul se numeşte altfel. Iar eu n-am luat parte la concert, ha ha. În fine...
Matei: Voi aţi aparţinut scenei de punk ai anilor ’70 şi ’80...care era reacţia punkiştilor când auzeau ce cântaţi (doom metal, cea mai lentă formă de metal...exact opusul vitezei din punk)?
Armando: Black Flag ne-au luat în Berkely, CA pentru un concert numit „A Day At The Green”. Sâmbătă cântau trupe de punk iar duminică trupe de metal...dar ni s-a zis să fim acolo sâmbătă. Sunt sigur că Black Flag s-au distrat pe cinste când am apărut aşa siguri pe noi în ziua trupelor de punk...probabil ştiau ce urma să iasă. Dave a aflat că Suicidal Tendencies urmau să cânte în aceeaşi zi şi că aceştia au o rulotă drept vestiar aşa că s-a dus şi a dat buzna înăuntru. Cei de la Suicidal Tendencies au fost şocaţi să-l vadă pe un metalist cu păr lung pătrunzând în rulota lor dar acesta le-a zis că e din Saint Vitus şi că e un fan de-al lor, aşa că Suicidal Tendencies s-au mai liniştit şi au semnat autografe. În timp ce cântam, punkiştii nici nu ştiau ce reacţie să aibe, nu ştiau cum să se manifeste. Au început să se strângă în faţa scenei şi cineva a aruncat cu un obiect în capul lui Scotty. Când Scotty a ridicat obiectul de pe jos (care era o pipă), a spus către public ceva de genul „dacă tot o aruncaţi, măcar aruncaţi-o plină cu ceva iarbă”. Puţin mai târziu Scotty o primeşte înapoi „plină”, spune „Aşa mai merge!” şi o fumează pe scenă. Am cântat şi „White Stallions”, ştiam că punkiştilor le va plăcea piesa, dar nu ştiau că e o piesă puţin mai lungă decât cele cu care erau obişnuiţi deci pe la sfârşitul cântecului nu mai rămăsese nici un punkist în circle pit. În timp ce cântam piesele mai lente, a fost prima oară când am văzut un moshpit făcut cu încetinitorul. Chiar şi când intrau unii-n alţii ricoşau şi cădeau cu încetinitorul. A fost un concert superb! Primele două turnee ale noastre au fost cu Black Flag, vroiau să cântăm mereu înaintea lor ca să-i enervăm pe fanii lor până urcau ei pe scenă. Cât timp cântam cu ei, fanii lor ne detestau, dar când am avut primul nostru turneu pe cont propriu, îi vedeam pe mulţi dintre fanii Black Flag în faţa scenei dând din plete şi simţindu-se bine la muzica noastră. Ţin minte că publicul ne abuza aproape mereu dar niciodată nu părăseam scena.
Matei: Povesteşte-mi ceva detalii despre procesul înregistrării albumelor?
Armando: Pot să-ţi spun că primul album a fost înregistrat în 13 ore. Au venit poliţiştii şi ne-au zis că făceam prea mult zgomot (la ce poţi să te-aştepţi, era ora 3 dimineaţa). Au venit şi în timpul înregistrărilor celui de-al doilea album şi în Berlin, în timp ce înregistram albumul „V”. Pe caseta demo (pe când ne numeam „Tyrant”) ţin minte că numele solistului era Howard şi am înregistrat caseta într-o rulotă cu ceva scule de înregistrat înăuntru.
Matei: Spune-mi te rog ceva aspecte despre Saint Vitus, pe care nu mulţi le cunosc.
Armando: De exemplu, pentru un anumit cântec, l-am copiat pe Neil Peart de la Rush...am luat o porţiune mică din melodia lor „Tom Sawyer” şi am grăbit-o...vezi dacă-ţi poţi da seama despre ce cântec e vorba. Dave a compus cântecul „White Stallions” pentru că lumea nu ne credea în stare de a compune un cântec mai rapid, credea că nu puteam cânta mai repede decât o făceam. Melodia „Return Of The Zombie” e defapt despre noi, ne auto-ironizăm prin metaforele acelea.
Matei: Care este concertul tău preferat alături de Saint Vitus...şi dacă ’da’, de ce?
Armando: Ha ha...da. Pentru mine cred că recitalul de la clubul Double Door din Chicago a fost cel mai bun (înainte de apariţia noastră la festivalul With Full Force) deoarece a fost prima oară când am avut un concert sold-out într-un club. Au venit fani din întreaga ţară ba chiar şi unul din Germania.
Matei: Ce planuri de viitor legate de muzică ai în momentul acesta?
Armando: Momentan sunt într-o trupă numită Dirty Red. Să vedem cum decurg lucrurile...
Matei: Ce baterişti te-au influenţat?
Armando: Primul solo de tobe de-al meu a fost „Soul Sacrifice” de la Santana (varianta de la Woodstock), apoi a urmat solo-ul din „In-A-Gadda-Da-Vida”. M-au influenţat mult bateriştii din Santana, Cream, Rush, Grand Funk, Iron Butterfly şi ELP. Nu mai ţin minte toate numele acestor baterişti deci am enumerat formaţiile din care provin. În acest mod, nimeni nu rămâne pe dinafară, ha ha.
Matei: Care sunt albumele care te-au influenţat cel mai mult de-a lungul timpului?
Armando: Pe loc, pot menţiona „Are You Experienced” - Jimi Hendrix; „Vincebus Eruptum” – Blue Cheer; „In-A-Gadda-Da-Vida” – Iron Butterfly; „Black Sabbath” – Black Sabbath; „Disraeli Gears” – Cream; „First LP” – Emerson, Lake & Palmer; etc.
Matei: Mulţumesc mult!
Armando: A fost distractiv să pălăvrăgesc!

Matei Tibacu

În analiza concertului Mezzoforte de la Oradea am un mare avantaj. Pe lângă faptul că le cam ştiu pe de rost albumele, un alt sprijin deosebit în savurarea prestaţiei islandezilor l-a constituit faptul că, încă din aprilie, am putut vedea şi revedea DVD-ul “Live In Reykjavik”, apărut în ianuarie. Delicatesa audio-video imprimată pe disc mi-a permis să compar şi să observ rapid, dacă este cazul, diferenţe în materie de abordare calitativă de către artişti. Ei bine, nu a fost cazul! Chiar dacă a fost ceva mai scurt decât materialul de pe DVD, spectacolul de la Oradea nu a fost unul second-hand, ci unul care a oferit 100% din talentul şi energia muzicienilor. Evident, având în spate materialul video editat oficial în acest an, trupa Mezzoforte şi-a construit show-ul de pe Crişul Repede pe scheletul principal al concertelor care au stat la baza lui “Live In Reykjavik”. Cei care sunteţi familiarizaţi cu melodiile formaţiei veţi tresări la auzul unor titluri precum “Icebraker”, “E.G. Blues”, “Prime Time” sau celebrul “Garden Party”, care a deschis calea succeselor internaţionale ale tinerilor islandezi de la Mezzoforte, în 1983. Nu pot să nu remarc că, la Oradea, a început în mod exploziv cu “Check It In”, piesa de deschidere a albumului “Rising” (1985), bucată perfectă pentru a-ţi face sângele să fiarbă. În sala “Enescu-Bartok” a Filarmonicii, în seara de 23 noiembrie, a fost o sinergie. Muzica rafinată, melodioasă şi interpretată enervant de corect s-a întâlnit cu buna dispoziţie a instrumentiştilor şi, foarte important, cu un public extaziat. Dar nu snob! Sau poate mai puţin snob decât la alte evenimente culturale mai cu ştaif organizate pe la noi. Şi spun asta pentru că, din câte am aflat de la organizatori, bilete au fost rezervate de săptămâni bune, iar fanii Mezzoforte au venit la concert şi din oraşe precum Arad, Carei, Satu Mare şi Baia Mare. Dovadă că oamenii nu au făcut deplasarea la nimereală, ci au ştiut pentru ce vin. În ciuda unor zvonuri mai mult decât hazlii (dar deosebit de supărătoare!) cum că nu ar fi vorba despre adevărata trupă, ci despre o variantă de mâna a doua, cu înlocuitori, a formaţiei din Islanda. Acum, după ce evenimentul s-a consumat, trebuie să recunosc că, într-adevăr, nu a fost Mezzoforte clasic. A fost un grup care a venit la Oradea cu doi muzicieni care nu fac parte din lineup-ul original. Şi fără chitaristul Fridrik Karlsson, unul dintre întemeietorii trupei, dar care nu mai concertează, locuind la Londra şi participând doar la munca din studio.

Concert ca în marile oraşe
Am fost curios dacă Mezzoforte vin la Oradea cu un spectacol mai puţin elaborat sau dacă muzicienii vor arăta un interes la fel de mare pentru satisfacerea publicului din acest oraş din România, precum au făcut-o în capitala ţării lor de origine. Plus că citisem pe Internet recenzii extraordinar de elogioase de la fani din cele mai diverse ţări în care băieţii au călătorit în cadrul actualului turneu. Contractul prevedea 90 de minute de muzică. Ei bine, a fost mai mult. Trupa nu s-a zgârcit în ceea ce priveşte consumul de energie şi a pus pe jar auditoriul cu perfecţiunea interpretării melodiilor. La fel, s-a putut remarca virtuozitatea membrilor trupei, fiecare dintre cei şase muzicieni având ocazia să arate ce ştie. Pe primul loc în materie de solistici l-aş pune pe omul care bate pieile, Gulli Briem (tipul seamănă izbitor cu actorul Kevin Bacon...), care a încântat cu două solo-uri de tobe. Apoi, partenerul de la secţiunea ritmică, basistul Johann Assmundsson s-a îngrijit să dovedească publicului orădean că adoră slapping-ul. Un moment memorabil al serii de 23 noiembrie a fost cel în care Gulli şi Johann au repetat o scenă de pe DVD-ul trupei, tobarul făcând un solo de bas, bătuând cu stick-urile de tobe coardele Sadowsky-ului. O premieră pentru fanii de jazz orădeni! Cât despre repertoriu, acesta s-a axat pe principalele discuri ale grupului: “Surprise Surprise”, “No Limits” (1987), “Rising”, dar şi cel mai recent album de studio, “Forward Motion” (2004). Encore-ul de la Oradea a fost cerut de întreaga sală, care i-a readus pe scenă pe cei de la Mezzoforte în sunetul unui ocean de aplauze. Iar plutirea muzicală s-a reluat cu un medley realizat din trei compoziţii care, în original, apar pe excelentul “Observations” (1984). Este vorba despre “Midnight Sun”, “Spring Fever” şi “Rockall”, redate cu o energie debordantă.

Final forte, cu poze şi autografe
Pentru trupă, show-ul s-a încheiat. Dar pentru fanii prezenţi, sfârşitul show-ului a însemnat începutul episodului 2: întâlnirea cu muzicienii şi sesiunea de autografe. Deşi obosiţi, membrii formaţiei au ieşit pe coridor şi au răspuns cu prietenie tuturor solicitărilor de semnături şi fotografii. Mezzoforte au semnat de toate: afişe, discuri vinil, bilete şi au făcut şi o vânzare considerabilă de DVD-uri. Câteva zeci de bucăţi au trecut precum pâinea caldă, muzicienii fiind deosebit de surprinşi de gradul de simpatie de care au avut parte la Oradea. Seara a fost una care a mulţumit ambele părţi ale baricadei. Spectatorii au ajuns să îşi vadă visul muzical cu ochii, la ei acasă. Iar componenţii trupei pot adăuga pe lista locurilor vizitate un nou oraş, de care nu mai auziseră, dar pe care au promis că îl vor vizita din nou. Poate chiar ca şi turişti. De data asta, Mezzoforte nu au avut timp să se plimbe, dar le-am dat asigurări că merită să revină şi cu alt scop decât cel de a presta un concert.
O recenzie mai amplă a concertului se poate citi pe http://andreisandor.wordpress.com/.
Andrei Sandor

continuă şirul surprizelor ce le are rezervate pentru fani şi lansează controversatul single „Revolver”, de pe albumul „Celebration”. „Revolver” este un remix extrem de reusit realizat în colaborare cu talentatul DJ David Guetta, ocupantul poziţiei 5 în clasamentul celor mai buni DJ din lume. „Revolver” a creat confuzie în randul fanilor, fiind anunţat în mediul online ca fiind primul single de pe albumul „Celebration”, zvon fals având în vedere că la data respectivă piesa era încă în lucru. Madonna a avut peste 12 single-uri ocupante de prima pozitie în top, iar „Revolver” are sanse reale să devină numărul 1 în „Billboard's Hot Dance Club Songs Chart”.

va prelua, ne informează Nights.ro, conducerea seriei de mixuri „Fabric 50” a faimosului label britanic, ediţie ce se va lansa pe 11 ianuarie 2010 în Regatul Unit şi pe 23 februarie 2010 în State. Producătorul a avut un succes enorm în anul 2009 cu lansarea LP-ului „Great Lenghts” care a câştigat aprecierea criticilor, dar şi cu remixurile realizate pentru Fever Ray, Efdemin sau Shed. DJ-ul a creat haina perfectă pentru seria de mixuri Fabric, îmbinând dub-step-ul şi techno-ul, preluând track-uri de la artişti precum Joy Orbison, Zomby, DJ Bone sau Levon Vincent. Martyn declară că a realizat această compilaţie întrucât un simplu CD mix de DJ ar fi fost ceva prea banal pentru cariera lui în momentul de faţă. Ea cuprinde tot ceea ce ar mixa el live, iar dacă nu totul este perfect se datorează tocmai faptului că nici nu trebuie să fie, Fabric însemnând nopţi nesfârşite de sâmbătă pierdute pe neobositul ring de dans. Dacă iniţial Martyn a plecat de la obişnuitul house- techno, „Fabric 50” va reprezenta un o treaptă mai sus spre un un stil mai complex şi mai vertical.

La începutul anilor ’80, new waverii răsunau pretutindeni cu megahitul „Vienna“. Din această primăvară, cvartetul, format din Midge Ure, Chris Cross, Warren Cann şi Billy Currie, a pornit la drum prin Marea Britanie. Turneul „Return to Eden“ vine la peste 20 de ani de la despărţire. Ultimul show a fost în cadrul evenimentului Live Aid din 1985. Reunirea nu s-a întâmplat spontan. „Am tot vorbit multă vreme pe e-mail şi pe Skype“, declară Ure pentru Radio BBC2…Cu atât mai spectaculos: urmează în curând în 2010 – Return To Eden II, începând din aprilie.

a căror membri activează momentan în Franz Ferdinand, vor susţine o serie de concerte în Anglia în luna ianuarie a anului viitor. Trupa a activat în anii 90 şi era compusă din John McKeown alături de toboşarul Paul Thompson şi solistul Alex Kapranos, cei doi din urmă fiind cunoscuţi mai degrabă pentru implicarea în Franz Ferdinand. Trupa a căpătat un statut cult, iar primul concert într-o sală importantă a avut loc de-abia în 1999, în Glasgow. Potrivit casei de discuri, The Yummy Fur va aniversa 15 ani de activitate şi va lansa în acelaşi timp o compilaţie vândută în cadrul turneului din ianuarie.

ar putea intra în studio în luna ianuarie pentru a înregistra un nou album. Informaţia a fost oferită de Julian Casablancas şi Nikolai Fraiture, componenţi ai grupului. 'Trupa se află în Los Angeles însă eu deja mă aflu în căutarea unui studio în New York', a declarat managerul The Strokes.La rândul său Casablancas a declarat: 'Încercăm să ne întoarcem în studio în ianuarie, dar lucrurile evoluează la fel ca şi acum adică foarte greu.' Recent The Strokes au câştigat premiul pentru cel mai bun album din ultimii zece ani cu discul Is This It lansat în 2001.

a lansat single-ul de debut intitulat Electric Eye. Piesa e disponibilă începând cu 30 noiembrie pe pagina oficială Apparatjik.com. În componenţa trupei îi găsim pe Magne Furoholmen (a-ha) şi Jonas Bjerre (Mew), aceştia contribuind şi la o compilaţie realizată de BBC2. În acelaşi timp proiectul se pregăteşte pentru albumul de debut a cărui dată de lansare nu a fost încă dezvaluită.

este cel mai bine vândut album cu muzică de Crăciun pe Amazon.com, potrivit unui clasament postat pe site. My Christmas a ieşit pe piaţă în noiembrie 2009 şi este primul CD cu muzică specifică sărbătorilor de iarnă înregistrat de Andrea Bocelli. Până în prezent, albumul a primit 32 de review-uri din partea utilizatorilor Amazon, dintre care majoritatea pozitive. Există nemulţumiri legate de faptul că materialul nu e format DVD şi nu conţine înregistrări video, iar un altul pentru că CD-ul are şi piese în engleză, iar, asa cum spune un fan revoltat, “vocea lui Bocelli nu sună bine în această limbă”.

Nu ştim cu exactitate povestea înfiinţării Praf în ochi din 2001, însă cunoaştem povestea revenirii de anul acesta cu atât mai bine. Tot ce vă spunem este că totul a pornit de la un telefon, dar restul poveştii găsiţi undeva mai jos. Tot mai jos citiţi ş ice alte curiozităţi au avut cititorii Sunete.

Acum 9 ani, în 2000 trupa Praf în ochi participa la un concurs muzical televizat de Prima TV şi găzduit pe atunci de Nadine. (Am participat şi noi, trupa BPX şi am ieşit pe locul al II-lea). Aveţi amintiri frumoase legate de acest episod ?
Cătălin (Ploieşti)
Din nefericire nici unul dintre noi nu a participat la emisiunea amintită de tine. Praf în ochi, la începuturi când nu erau prezenţi ca trupă pe mainstream, au avut cu totul o altă componenţă. Singurul în măsură să-ţi răspundă la această întrebare este fondatorul trupei şi actualul nostru colaborator King Tzapu (Animal X).

Îmi puteţi povesti pe scurt ce s-a întamplat cu voi în perioada de după dezmembrarea PIO pană acum la “reactivare”?
Elena (Bucureşti)
Este relativ simplu. OD şi-a continuat rutina în studio producând muzică pentru diverşi artişti din ţară şi din străinătate ca apoi să pună bazele proiectului său de clubbing John Puzzle. Tibi şi-a înfiinţat un studio de producţie unde a realizat diverse genuri de muzică. Lazza a intrat în trupa Animal X ca basist şi şi-a schimbat numele de scena în King Tzapu. Alex şi Oxi au continuat să cânte alături de alţi băieţi talentaţi sub numele de Zero.

Salutare băieţi, mă bucur că aţi reapărut. Asta înseamnă că reluaţi şi concertele… Unde, când… îmi puteţi spune ceva?
MariX (Buc.)
Momentan lucrăm din greu la album şi vom continua să lucrăm pana în vara lui 2010 când îl vom şi lansa pe piaţă. Pană atunci nu vom susţine din păcate nici un concert deoarece dorim să aducem ceva nou pe scenă, un Praf în Ochi mai bun, mai performant şi nu în ultimul rând piese noi. Nu ne grăbim nicăieri! Vorba aia: graba strică treaba. În concluzie Praf în Ochi se va auzi concertând cam în 6 luni de zile.

Cum se numeşte şi cel mai importat când apare albumul vostru de comeback?
Lavinia (Ploieşti)
Momentan lucrăm abia la cea de-a treia piesa pentru album, prin urmare nu avem încă un titlu în minte. Ne utilizăm creierele ca să finalizăm albumul în termenul autopropus, adică vara lui 2010. Momentan nu putem decât divulga numărul pieselor de pe viitorul album: 10!

Aţi semnat cu MediaPro de data asta care se va ocupa de voi. Cum vedeţi voi toată treaba asta cu casele de discuri, cu legătura dintre artist şi casa de disc, e ok sau nu pentru o trupă/artist să aibă un label în spate dacă vrea să rămană autentic? Cătă (Bucureşti)
Din punctul nostru de vedere, o casă de discuri bună poate avea un impact destul de puternic în construirea carierei unei trupe. Casa de discuri investeşte nişte bani în videoclipuri, sedinţe foto, publicitate, postere ş.a.m.d. aceste lucruri reflectându-se mai mult sau mai puţin în succesul trupei respective. În România, vorbind la modul general, relaţiile dintre label-uri şi band-uri sunt indirecte, reci şi lipsite de comunicare, instabile şi de rahat. Însă noi suntem norocoşi! Media Pro Music sunt chiar OK. Încă din momentul în care am semnat cu ei au început să ne împingă de la spate cu interviuri, apariţii, sedinţe foto, pregătindu-se printre altele să investeasca în primul nostru videoclip la începutul lui 2010. Până acum suntem multumiţi, să vedem pe mai departe.
Ideea că dacă o trupă semnează cu o casă de discuri, aceasta îşi pierde ulterior autenticitatea e o prostie inventată în underground-ul românesc unde primează invidia, autocompatimirea, lipsa de interes sau de bani. PIO nu a făcut niciodată muzică după cum i-a dictat casa discografică şi nici nu va face.

Citeam pe net despre revenirea voastră, toţi PIO revine… dar nimeni nu a pus întrebarea (sau nu am găsit eu) care mă interesa pe mine… de ce aţi revenit? Şi luaţi acest de ce ca pe un de ce pozitiv pentru că îmi pare bine că aţi reapărut…
Mire (Deva)
Tibi a fost motivul. Nu mai rezista prea mult fără muzică, aşa că într-o zi m-a sunat şi m-a întrebat: "Bah, m-ajuti să refac PIO?". Răspunsul pe care i l-am dat se reflecta în revenirea noastră. FaNaKa, noul membru PIO este cel care i-a fost alături lui Tibi încă de când vechea formulă a trupei se dezmembra şi este cel de-al doilea motiv pentru care PIO s-a reînfiinţat. El a fost un susţinător al trupei încă de la începuturi şi cred că noi l-am inspirat în alegerea sa de a se apuca de muzică.
Cel de-al treilea motiv este că-mi era dor de genul ăsta muzical. Mi-era dor de cântat. Mi-era dor de trupă. Nu am revenit ca să demonstram ceva. Am revenit pentru că vrem să cântăm iar.

Ce urmează după lansarea albumului? Vă propuneţi să rămâneţi mai “prezenţi” ca data trecută?
Iuli (Piteşti)
Având în vedere că suntem băieţi mari şi cu picioarele pe pământ, ne-am propus să nu trăim de pe urma trupei, a concertelor sau mai ştiu eu ce alte derivate băneşti din PIO. Prin urmare, ecuaţiile financiare fiind eliminate, răspunsul este DA! Vom rămâne mai "prezenţi" decât data trecută. Nu mai suntem presaţi sau influentaţi de nici un fel de factor. Facem asta relaxaţi, pasionaţi şi hotărâţi.

Care este componenţa voastră actuală?
Eugen (Bucureşti)
OD (voce), Tibi (chitară) şi FaNaKa (chitară). Momentan nu avem tobar şi nici basist. Când vom începe să concertăm vom căuta oameni care să completeze componenţa live a trupei. Până atunci... 2-3 single-uri pe piaţă şi ceva release-uri pe internet! Staţi pe-aproape!

Am ajuns vineri în timpul soundcheck-ului. Suficient timp să stăm la o poveste. Nu m-am văzut cu trupa de anul trecut de la ultima lor cantare din Oradea. Mi-era dor de poveşti pline de voaluri şi cupole sonore. Erau proaspăt veniţi de pe drum de la Timişoara. La fel de plini de energie ca la ultima revedere. Se anunţă zgomot mare în Pub. De-abia aşteptam.
În jur de ora 22.00 trupa promite un tutorial extins al modului în care urechile trebuie să se îndepărteze de telescopul criticii şi etichetei sonore, înspre planeta sunetelor brute pe care ar trebui să mai facem câte un popas cand vrem să respirăm aer proaspăt de portativ.
Pe la ora 21.00 Pub-ul devine neîncăpător, lume tânără, plină de energie, plină de viaţă. Clar, însetaţi după sunete de nisip. Pe semne că spiritul de Vama Veche de odinioară dictează la această oră. Reminiscente solare de vară toridă, de mare, de linişte şi valuri. Apusuri îmbătate de muzici.
Răsare Kumm pe scenă. “Far From Telescopes” e lansat pe orbita sufletelor fanilor. Sound fresh, volum, calitate, energie. Beware, Kumm is back in town ăi sunt pregătiţi să lase urme.
Manualul de utilizare al sunetelor a început cu piesa “Mister Superman”, un capitol parcă desprins dintr-un film amprentat de Quentin Tarantino cu uşoare arome de slide blues guitar.
A urmat “Monkey In Your Stereo”, o piesă extrem de ritmată care a emis oscilaţii puternice de tzopaială în rândul publicului care a început să zguduie Pub-ul.
Următoarea pe lista a fost “Pop Song”, o infuzie de sunete planetare care mi-a adus aminte de mesajul întregii generaţii flower-power, prin primul vers : “Your love is kerosene, it makes me sweat and dream…”
Următoarele două piese “Sleepwalk” si “Beauty Queen” parcă au închegat mai bine mesajul trupei : if you’re a sleepwalker, you stand no chance of becoming a beauty queen”, şi ca să nu lase o clipă de respiro din toccata şi fuga sonoră, trupa ne-a învăţat kumm să nu ne împiedicăm de clişee, prin piesa “Police” (“Never give up, never give up…” ne îndeamnă Cătălin de pe scenă).
Au urmat : “Pink Baloon”, “Different Parties” şi “Fashion”.
A venit şi momentul expunerii diagramei single-ului “Morsa” (“Man In A Can” pe album), pe care întregul public l-a cântat la unison.
“Bird’s Eye View” ne-a ridicat putin spre cer pentru a avea o privire de ansamblu asupra celor “1000 de chipuri” care privesc prin telescop. Da, reveniţi cu picioarele pe podeaua din Pub, Kumm ne-a amintit că “suntem toţi o apă şi-un pământ” prin lovemark-ul lor, piesa “1000 de chipuri”. Publicul a dat tot din el la această piesă.
Apoi, am fost invitaţi cordial la o partidă de pescuit în piscina prin “Fishing In The Swimming Pool”, o piesă jucauşă şi extrem de serioasă, parcă scrisă pentru un nou film al lui Woody Allen.
Şi-a urmat li bis-ul compus din alte doup piese de rezistenţă : “Butterflies” şi “Dictionary”.

Şi kumm se vede Clujul printr-un telescop ?
Păi, e simplu. Treci prin filtrul propriei tale persoane mesajul pe care ţi-l transmite muzica proaspăt lansată pe 6 noiembrie în Pub-ul din Cluj, oraşul din care Kumm a început să facă paşi pe nisipul sunetelor cosmice. Sunt extrem de bucuros şi împăcat că această trupă nu s-a înţepat de-a lungul drumului în scoicile colţuroase, ascunse prin nisipul mai sus amintit.
Componenţa KUMM:
Cătălin Mocan – voce
Eugen “Oigan” Nuţescu –chitară& voce
Mihai Iordache – sax
Andrs Kovács – clape
Sorin Erhan – bas
Paul Ballo –tobr
P.S. TELESCOPUL SCUZă MIJLOACELE ;)
Bogdan Albulescu

Emi
4 stele
Sincer să fiu nu credeam că voi ajunge să mai scriu o recenzie la un nou album Alice In Chains dintr-un motiv relativ simplu: trupa s-a desfiinţat acum 7 ani o dată cu moartea solistului Layne Staley cel care în mare măsură dădea culoare şi originalitate acestei minunate formaţii şi cel care totodată nu ar fi putut să fie înlocuit în ochii multora. În anul 2006 însă chitaristul Jerry Cantrell s-a hotărât să continue legenda Alice In Chains reînfiinţând trupa şi cooptându-l ca solist vocal pe William Duval, un tip care se apropie destul de mult ca stil vocal de regretatul Layne. Ce găsim pe acest album cu siguranţă nu este nici „Dirt” nici „Facelift” ci mai degrabă o combinaţie dintre „Jar Of Flies” şi cele 2 albume solo Jerry Cantrell apărute începând cu 1998. Prima piesă a albumului „All Secrets Know” este un început superb o piesă care probabil ilustrează cel mai bine ce vom găsi pe album. Urmează piese precum ”Check Your Brain” single-ul care a cucerit radiourile americane, preferata mea „Acid Bubble”care parcă aminteşte destul de mult de Alice In Chains-ul pe care îl ştim şi-l iubim cu toţii, apoi „When The Sun Rose Again” sau „Your Decision”, piesă pe care solistul William DuVal îşi îndeplineşte splendid rolul pe care îl are în trupa. Mai găsim „A Looking In View”, o piesă care parcă ţine să ne readucă aminte că Alice In Chains vin din aceeaşi generaţie cu Nirvana şi Soundagrden iar pe final melancolica „Black Gives Way To Blue” piesa dedicată lui Lane staley şi avându-l invitat pe nimeni altul decât pe Elton John. Ca şi concluzie albumul e plin de piese excelente dar oricât de bune ar fi ele parcă nimic nu-l poate înlocui pe Layne care însa cu siguranţă este fericit acolo unde este ştiind că trupa merge înainte.
HEFE

Edge Records
4 stele
Superbutt se numără printre reprezentanţii noului val al muzicii rock din Ungaria fiind caracterizaţi drept una din cele mai constante şi muncitoare trupe având 4 albume de studio, un EP, peste 500 de concerte şi nu mai puţin de 8 videoclipuri. Noul lor album „You And Your Revolution” a fost mixat şi parţial înregistrat în studiourile Fear And Loathing din Stockholm (studio ce aparţine celor de la Clawfinger şi Meshuggah) fiind produs de doi membri Clawfinger: Jocke Skog şi Zak Tell. Solistul Clawfinger cântă şi pe prima piesa a albumului intitulată „Last Call”. Un album extrem de bine legat, un album care sună excelent şi dovedeşte un profesionalism cu totul aparte. Merită să-l ascultaţi şi totodată să mergeţi să-i vedeţi live pe cei de la Superbutt în luna Noiembrie.
HEFE

Force Majeure
*****
Staţi aşa că nu-i aşa. S-ar putea să avem primii competitori direcţi Sincerely Yours, din acelaşi orăşel destrăbălat de nebunii frumoase central cu The Tough Alliance. Label-ul Force Majeure se căzneşte chiar foarte major când aduce pe pâine nume ca BANDJO sau Nhessingtons. Aţi auzit până acum Dan Lissvik şi Studio? Eh, imaginaţi-vă că băieţii ăştia fac acelaşi lucru. Disco plaje şi “îmbrăcăminţi” balearice…Pantofi cu toc înalt şi trabucuri…Limuzine şi picioare dezvelite. “Cu orizonturi clare si dezvelite de nori’, cum citeam recent undeva total in nelegatura cu muzica sau trupa. Miami Vice. Vice. BANDJO.
VLAD STOIAN

EMI
****
Prima înfăţişare de studio din ultimii trei ani. Sunt vremuri în care lumea bună îl premiază pentru întreaga activitate, iar albumul ăsta curge cuminte. Senzaţia de “numai sunt toate cum au fost” persistă şi în cadranul Robbie, dar e plăcut să-l auzi în formă din nou. Nu te joci cu profesioniştii. O fi dat-o el în bară în alte părţi, dar discul ăsta îmi răsună a renaştere. Era plănuit să se cheme El Protagonista, dar managementul a găsit denumirea prea pretenţioasă. În final se numeşte, mai puţin(?) pretenţios, aşa cum vedeţi şi a sosit luna asta, bun de cumpărat. Lucrat cu Trevor Horn (câştigător de Grammy pentru aportul de compoziţie ce şi l-a adus pentru Kiss From A Rose-ul Seal), discul nou al veteranului Robbie se arată până la final zvelt, muncit şi, evident, radiofonic. Neenervant de radiofonic. Bodies aţi văzut deja pe la televizoare, mai rămâne să vă aduc aminte de alte câteva bucăţi din caşcaval cercetabile: Last Days Of Disco, Do You Mind? sau Somewhere, toate periculoase pentru atacul poziţiei de single-uri. Pe Deceptacon s-ar putea să vă bufnească vreun plâns secret. Cu o voce de excepţie, strălucitoare special acum, Robbie urlă că e matur şi fericit şi bine. Şi se aude. Chiar dacă realitatea l-a ucis unpic.
VLAD STOIAN

iar dispozitivele compatibile îşi fac sfios apariţia. Sporul de performanţă promis de noul standard pare să fie semnificativ şi pentru exemplificare avem primul HDD extern cu suport USB 3.0. Freecom Hard Drive XS 3.0 are o carcasă neagră, cauciucată, fără aerisire sau ventilatoare şi va funcţiona şi pe porturile USB 2.0. Totuşi, folosind noul standard, producătorul are curajul să se laude cu viteze de 130 MB/s sau transferul unui fişier de 5 GB în 38 s. Performanţa specificată este mai mult decât dublul celei maxime oferite de portul USB 2.0. Nu este menţionat dacă HDD-ul extern are nevoie de alimentare separată, însă probabilitatea este mare. Mediul de stocare extern este oferit în trei versiuni, cu capacităţi de 1 TB, 1,5 TB şi 2 TB, preţurile începând de la 119 €. Cei de la Freecom sunt conştinenţi că prea puţini utilizatori au la ora actuală plăci de bază compatibile şi de aceea oferă plăci PCI cu controller USB 3.0 la preţul de 25,95 € pentru desktop şi 29,95 € pentru laptop. Primul harddisk extern pe USB 3.0 este disponibil în Europa începând cu luna octombrie.

se intitulează "Platform" şi este primul dintr-o nouă serie de compilaţii lansate de aceeaşi Renaissance. Materialul a fost lansat la mijlocul lunii septembrie. "Platform" vrea să readucă în faţa publicului genul Detroit Techno, prin cei mai de seamă reprezentanţi ai săi Carl Craig şi Derrick May. Cei care au ascultat mixul lui Smith au declarat că acesta sună diferit de tot ceea ce a lansat artistul până în acest moment. Pe cele două discuri a ales piese semnate Subotic, Pan-Pot, Technasia, Nic Fanciulli & Steve Mac, Samuel L. Session, Timo Maas şi Florian Meindl. Christian Smith este cunoscut mai ales datorită faptului că a lucrat alături de John Selway la o serie de piese progressive foarte apreciate de public.

TRUPA CARE A DOMINAT LUMEA MUZICALĂ DE DOUĂ ORI PÂNĂ ACUM ÎN CARIERA SA, O FACE ÎNCĂ O DATĂ!

Când Green Day erau puştanii pukişti şi plictişiţi ai anilor ‘90 nimeni nu se aştepta ca ei să crească vreodată. De la bătaia generală cu noroi de la Woodstock ’94 până la escaladarea globului Universăl Studios din Los Angeles de către Tre Cool în direct la televizor, Green Day au fost în permanenţă o surpriză continuuă. Iar acum, nici nu iţi poţi da seama ce e mai de mirare: faptul că pe al 8-lea album trupa sună extraordinar de ambiţios şi dramatic sau faptul că au reuşit să facă un al 8-lea album? În ambele cazuri, golănaşii care în 1994 şi-au început cariera cu Bille Joe Armstrong urlând “I got no motivation” de pe canapeaua mamei sale, au rămas cea mai mare trupă supravieţuitoare a exploziei punk-rockului din anii ‘90 şi surpriză – au facut o operă rock.

“21st Century Breakdown”, ultimul album Green Day este născut atât din avalanşa creativă creată de precedentul disc al formaţiei, “American Idiot” cât şi din dezastrul economico-social produs în Statele Unite de către administraţia Bush a ultimilor 8 ani. Mult mai ambiţios şi mai lucrat decât “Idiot”, “21st Century Breakdown” este un manifest punk-rock al vremurilor noastre.

Cu stacheta ridicată foarte sus de Green Day – turneul live ce promovează “21st Century Breakdown” nu este cu nimic mai prejos decât o veritabilă piesă de teatru experimental. Fiecare seară a turneului, care după o primă rundă nord-americană a ajuns şi în Europa, începe cu un cocktail de melodii tribut erei old school punk. În boxele arenei se aud cântece ale trupelor: The Clash, Sex Pistols, Bad Brains, Billy Idol, Twisted Şister său Sham 69. Fix înainte de concertul Green Day melodia Do You Remember Rock’n Roll Radio (Ramones) stinge lumina în sală şi în bezna lasată peste urletele a 22.000 de fani se aude intro-ul showului, “song of the century” în întuneric, ca o transmisie bruiată radio post-apocalipsă. Apoi membrii Green Day apar pe scenă pe fundalul cu silueta unui oraş dominat de zgârie-nori şi cu o explozie de lumină începe concertul chiar cu melodia care şi dă numele ultimului album, “21st Century Breakdown”. Încă de la primele acorduri, liderul formaţiei, Billie Joe Armstrong urlă la întreaga arenă: “stand up, stand up – you listen to Coldplay on your own fuckin’ time, this is a punk-rock concert!”. Iar publicul este mai mult decât fericit să se supună.

Showul, asemeni noului album, este mai ambiţios ca orice turneu live făcut de Green Day până acum şi cu o producţie mai aproape de U2 decât de un concert punk-rock; pe scenă sunt explozii, artificii, flăcări, proiecţii imense şi boom-uri cu confetti. În această atmosferă Armstrong şi compania prezită la începutul setlistului melodii de pe “21st Century Breakdown”: Know Your Enemy (comparată de revista Rolling Stone cu o variantă a trupei AC/DC cu Joe Strummer vocal), East Jesus Nowhere (unde Billie Joe a chemat pe scenă un puşti de 11 ani să fie “creştinat”), Before The Lobotomy sau Static Age. Apoi Green Day creeaza parcă un pod peste prăpastia dintre generaţii şi cântă melodii lansate când o parte din spectatorii din sală nici nu erau nascuţi. Din “era 1994” au fost melodii precum: Basket Case, When I come Around, Welcome to Paradise, She, Brain Stew/Jaded, Hitchin’ a Ride său Longview. În timpul acestor cântece audienţa a venit pe scenă şi scena a venit peste audienţă: 6-7 puşti din public chemaţi pe scenă în diferite parţi să cânte cu formaţia şi momente de interacţiune totală în care Billie Joe Armstrong a stropit publicul cu un imens pistol cu apă, a decorat sala cu un aruncător de hârtie igienică (nu, nu este o greşeală de scris) sau a tras în publicul de pe locurile depărtate cu un “lansator de tricouri”. Nu a fost uitată nici perioada “American Idiot” cu melodii ca Holiday, Boulevard of Broken Dreams, Are We the Waiting, St Jimmy sau Give me Novocaine.

Inepuizabil, Armstong, ajuns la 37 de ani, a ţinut publicul in palmă în toate cele 2 ore şi un sfert şi a comunicat cu sala în permanenţă ca un veritabil “predicator”, lucru care m-a facut să ma gândesc inevitabil la faptul că artişti imenşi precum Dave Gahan său Madonna nu au putut să se conecteze cu publicul român decât cu un scurt “good evening bucharest”….

Concertul s-a încheiat cu două bis-uri, unul cu întreaga trupă (în tot turneul Green Day cântă în formulă extinsă, pe lângă trio-ul legendar Armstrong/Dirnt/Cool au mai fost pe scenă Jason White, Jason Freese şi Jeff Matika) al doi-lea numai cu Armstrong, o chitara acustică neagră ca fundalul scenei şi 22.000 de voci. Macy’s Day Parade şi Good Riddance (Time of your Life) au încheiat o reprezentaţie ce cu siguranţă nu va fi uitată de nimeni prezent la concert.

Multe voci spun că “noii” Green Day sunt mai slabi decât “vechii” Green Day dar în ciuda tuturor părerilor pe scenă atât “noii” cât şi “vechii” se simt extraordinar de bine împreună şi livrează un show senzational seară de seară. În termeni de show-business şi entertainment, “21st Century Breakdown” este cel mai bun şi mai energic live act al momentului iar Green Day, formaţia care a preluat controlul în industria muzicală de două ori până acum în 1994 şi 2004, a mai făcut-o înca o dată, în aplauzele a sute de mii de fani de pe tot globul.

În aceeaşi săptămână din octombrie la Bucureşti avea loc un concert sold out la Sala Polivalentă: Toamna Manelelor…cu adevărat “21st Century Breakdown”…

king stoi,
Paris, 4 octombrie

În urmă cu câţiva ani am citit într-o revistă un interviu cu Corey Taylor din Slipknot, în care reporterul îl întreba de ce poartă cu toţii măşti. Corey a răspuns că prin acest mod, lumea vine la concertele lor să îi audă, nu să îi vadă şi practic prin acest mod se elimina posiblitatea ca trupa lor să atragă publicul doar prin faptul că arată bine sau că tatuajele lor sunt mega cool. Un răspuns poate ironic, poate chiar ipocrit la un moment dat, dar istoria trupelor mascate este mult mai complexă şi foarte interesantă, pentru că nu Slipknot au fost primii oameni cu măşti. Nici pe departe, pentru că The Residents se ocupau cu asta de când Slipknot erau de abia embrioni.

Dacă tot am adus vorba despre The Residents, să încercăm să aruncăm un ochi înspre această trupă misterioasă, despre care nici în ziua de azi nu se ştiu prea multe. Cel puţin teoretic, trupa provine din Louisiana şi s-a stability în San Mateo. Spun teoretic pentru că informaţiile provin de la The Cryptic Corporation (echipa de management a formaţiei, care a declarat în repetate rânduri că nu este trupa în sine), ceea ce înseamnă că pot fi informaţii false. The Residents au fost, foarte probabil, printre primele formaţii cu măşti menite să ascundă identitatea membrilor săi. Trupa a avut de-a lungul timpului măşti care înfăţişau ochi imenşi, cranii, capul lui Richard Nixon şi masca lui Darth Vader (cine credeţi că au fost primii care au purtat aşa ceva?).
Continuând drumul mascaţilor, trecând peste Kiss care nu mai au nevoie de nicio prezentare (menţionăm totuşi că în 1983 au renunţat la machiaj) ajungem tot în anii ‘70, înspre finalul acestui deceniu ce-i drept, la The Haters. GX Jupitter-Larsen este artistul care înseamnă The Haters, deşi de regulă o sumedenie de alţi artişti îl ajută la apariţiile live. Un show live The Haters implică cel puţin doi oameni, dintre care unul este întotdeauna GX Jupitter-Larsen, doi mascaţi care distorsionează şi amplifică la maxim zgomotele produse de diverse maşinării, producând noise pur, care nu trebuie confundat cu noise-ul ca gen muzical.
Trecând peste The Haters, ajungem în anul în care autorul acestor rânduri abia învăţa să gângăvească. În 1985 apar atât Gwar cât şi Mr. Bungle, deşi punctul comun dintre cele două trupe rămâne doar anul apariţiei. Gwar au şocat o lume întreagă când au apărut cu costumele lor imbecile, făcute din latex şi cauciuc, membri trupei arătând ca nişte monştri retardaţi veniţi din spaţiu cu scopul de a împroşca audienţa cu lichide greţoase. De neuitat showurile lor live când toţi din formaţie alcătuiau un pattern dubios, o insectă gigantică cu două antene formate din doi oameni fiind exemplul elocvent care îmi vine acum în minte. Evident, costumele lor sunt diverse şi cât mai şocante posibil, dar uneori la bisuri, trupa vine pe scenă fără ele. Lordi se pare că au fost inspiraţi destul de mult de către Gwar, deşi finlandezii susţin că punctul de plecare pentru costumele lor ar fi Kiss.
La Mr. Bungle lucrurile stau un pic diferit. Iniţial Spruance, Patton şi compania purtau măşti pentru a îşi ascunde identitatea faţă de public. Se pare că pur şi simplu băieţii nebuni din Euraka, CA nu voiau ca lumea să ştie cine sunt şi cum arată. Măştile lor de la începutul carierei, până prin 1990-1991 erau suspecte şi relativ morbide. Eu unul nu o să uit prea uşor cum arăta Spruance costumat în călău, sau Patton într-un papă malefic. Lisa Simpson, Darth Vader (din nou), Richard Nixon s-au perindat pe capetele celor din Bungle, plus încă câteva zeci sau chiar sute de măşti de clovni. Într-adevăr, Bungle aveau măşti de clovni cu mult înainte de Slipknot. Ulterior, înspre finalul anilor 90, Bungle apăreau costumaţi pe scenă, dar fără măşti, cid oar abordând diverse stiluri mai trăznit, cum ar fi costumele hawaiiene, sau cele tradiţionale din Austria. A se nota faptul că Trevor Dunn purta o rochie de Heidi, împreună cu o perucă blondă cu două cosiţe imense care mai că nu îi atârnau peste fretul de la bass.
Los Straitjackets au apărut înspre finalul anilor ‘80, direct din Nashville, Tennessee şi la concerte, toţi membri trupei se îmbracă identic, cu haine negre, medalioane de aur şi măşti de luchadori personalizate. Rey Mysterio ar fi mândru de ei, fără doar şi poate. Trecem peste Green Jell˙, deşi costumele lor retardate merită văzute măcar odată, depăşim şi momentul Motograter şi ajungem la întrebarea care îi macină pe mulţi. Slipknot sau Mushroomhead? Care au fost primii, care au fost primii cu măşti şi pe care din ei să îi crezi? Logoul X Face Mushroomhead a fost şi încă este imaginea trupei de foarte mulţi ani încoace. Iniţial membrii Mushroohead purtau măşti pentru a nu fi recunoscuţi şi pentru a nu intra în diverse conflicte cu fostele lor trupe, dar pe parcursul anilor povestea măştilor a evoluat, ajungând să fie din ce în ce mai complexă. Măştile lor reprezintă povestea fiecărui membru al trupei şi evoluează odată cu persoana în sine. Sună cunoscut? Poate pentru că Slipknot susţin exact acelaşi lucru, fapt care în 1999 a dat naştere la un conflict între cele două formaţii pe de-o parte şi între fanii lor pe de altă parte. Totuşi este amuzant că Roadrunner Records voiau să semneze un contract cu Mushroomhead înainte de a îi semna pe Slipknot, dar capetele de ciuperci au refuzat propunerea. Jason Popson, fost solist Mushroomhead chiar a declarat într-un inverviu că aceste “coincidenţe”, cum ar fi măştile şi numărul membrilor formaţiei, nu ar fi întâmplătoare, şi că Slipknot au “împrumutat” din imaginea Mushroomhead.
Slipknot sunt cunoscuţi pentru celebrele lor salopete şi măştile diferite purtate de fiecare membru al trupei. Cu fiecare album măştile se schimbă la ei, chiar dacă diferenţele nu sunt atât de mari între un album şi următorul, mai degrabă fiind doar îmbunătăţiri. Cel mai ciudat lucru referitor la aspectul lor ar putea fi apariţia unor membri Slipknot fără măşti în diverse proiecte muzicale (Stone Sour de exemplu). Cu toate acestea măştile vor fi întotdeauna un factor de neînlocuit în tot ceea ce înseamnă Slipknot, după cum declara #6, Shaun clovnul malefic.
Mudvayne ar putea să fie încadraţi la categoria trupe cu măşti, deşi cei patru se prezintă mai degrabă machiaţi pe scenă. Cu toate acestea nu ai cum să ignori la ei acel iz demenţial de Jason/Hellraiser. The Locust sunt şi mai bătuţi în cap, că tot veni vorba de trupe formate înspre mijlocul anilor 90. Oamenii aceştia apar pe scenă în costume de nailon, care formează imaginea unor lăcuste gigantice, cu tot cu ochii lor bulbucaţi cu tot. Nu departe sunt Magic Mosquitos din Ungaria, pe care i-am descoperit întamplător de curând, iar respectivii poartă pe scenă ochelari suspecţi în formă de ochi de ţânţari. Hollywood Undead sunt destul de noi, apăruţi abia prin 2005, şi se remarcă prin măştile de hochei purtate de toţi membrii trupei. Ar fi nedrept să nu îl menţionăm pe Wes Borland aici, chitaristul acela genial care pe lângă imaginaţia lipsită de limite cu ajutorul căreia a născut proiecte gen Big Dumb Face sau Black Lights Burn are zeci de măşti în arsenalul său de scenă şi nu numai. La fel pot spune şi despre The Knife, chiar dacă muzical vorbind nu se numără printre preferinţele mele. Într-una din cele mai cunoscute şedinţe foto ale suedezilor, cei doi poartă măşti veneţiene “medico della peste”, inspirate de măştile cu cioc (în care erau îndesate diverse ierburi) pe care le purtau doctorii pe vremuri, când tratau bolnavii de ciumă.
Evident că acest mic documentar nu acoperă toate trupele care au purtat măşti, dar intenţia mea nu a fost nici pe departe aceasta. Am omis intenţionat formaţii/artişti gen Insane Clown Posse, Immortal sau Infernus, pentru că facepainting-ul nu este chiar acelaşi lucru cu o mască. Şi sunt chiar foarte curios unde se va ajunge în viitor cu acest truc, pentru că surse de inspiraţie există, încă foarte multe. În mod cert, cât timp Slipknot mai scot albume, suntem asiguraţi.
Raul Cojocaru

Până să ajungă la Bucureşti, Tiger Lillies au colindat lumea în lung şi-n lat. Colegul nostru Daika Attila i-a întâlnit anul trecut la Budapesta, iar apoi la Viena, unde a realizat şi un interviu.
Pentru că Tiger Lillies împlinesc în acest an două decenii de activitate şi mai ales pentru că ajung în premieră şi la Bucureşti, vă prezentăm discuţia dintre Attila şi trio-ul Martyn Jacques, Adrian Stout şi Adrian Huge.

Mă bucur să vă întâlnesc. Cum vă simţiţi aici la Viena?
Martyn Jacques: Foarte bine. Viena este un oraş frumos iar noi facem aici un spectacol intitulat Die Weberischen. Oraş frumos, avem un apartament frumos... facem show-ul câteva ore pe zi, suntem plătiţi, deci totul e minunat.

Anul viitor împliniţi 20 de ani de activitate. Vă aduceti aminte de prima voastră întâlnire? Hai să mergem puţin înapoi în timp…
Martyn Jacques: Da, îmi aduc aminte... A fost acum aproape 20 de ani când am decis să înfiinţez Tiger Lillies şi am dat un anunţ la ziar pentru un basist şi un tobosar, iar Adrian Huge a fost singurul care a răspuns anunţului şi prin urmare a fost acceptat în trupă.
Adrian Stout: Eu m-am alăturat trupei la cinci ani de la înfiinţare. De şase ani îl stiam pe Adrian Huge dintr-o altă trupă în care am cântat împreună. Cântam country & western într-un club budist… Deci ne-am cunoscut şi mai târziu aveau nevoie de un înlocuitor pentru celălalt basist ocupat un timp, aşa că am început să repetăm. Ne gândeam chiar să mergem la Festivalul de la Edinburgh.

Vă mai aduceţi aminte cine a dat numele de Tiger Lillies trupei şi de unde provine acesta?
Martyn Jacques: Da, aveam un prieten foarte mic de statură, care a pictat o serie de tablouri pe tema acestei flori – crinul japonez - am şi un tatuaj (mi-l arată!)... iar pe vremea aceea când mi-am luat primul acordeon şi m-am hotărât să înfiinţez trupa, să cânt cu o voce înaltă, să cânt la acordeon şi a trebuit să găsesc un nume, m-am gândit la Tiger Lillies.

Pregătiţi ceva special pentru aniversarea celor două decenii de activitate? V-am văzut anul trecut la Budapesta, ştiu că acum câteva săptămâni sau luni aţi concertat în Londra, cu Seven Deadly Sins, iar acum interpretaţi Die Weberischen. E o paletă foarte largă....
Adrian Stout: Păi ne gândim să facem un mare turneu, să scoatem nişte albume speciale, de aniversare a muncii noastre. O să căutam idei în următoarele luni şi o să vedem ce putem face. Dar ce am vrea neapărat să facem sunt câteva concerte în care să cântam vechile noastre piese. Pe moment ne concentrăm pe Die Weberischen. Sper ca anul viitor să scoatem ceva ce va plăcea oamenilor. Poate un DVD...

Nu cunosc relaţia voastra cu media dar aş vrea să ştiu care sunt cele mai interesante lucruri pe care media sau fanii le-au spus/scris despre voi şi muzica voastră?
Adrian Huge: Oh, cel mai recent lucru care mi-a rămas în minte şi care rezuma tot ce s-a spus despre noi sunt recenziile la Seven Deadly Sins pe care l-au numit o insultă la adresa teatrului, crimă împotriva teatrului... ceea ce poate fi – presupun – un compliment… Am avut multe recenzii extraordinare de-a lungul anilor în ziare din toată lumea. S-au scris lucruri interesante despre noi...

Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc. Când sunteti pe scenă parcă jucaţi rolul unui clovn… puţin trist... putin sarcastic.... căutând iubirea. De unde acest comportament, această imagine?
Martyn Jacques:Motivul acestui comportament e în copilăria mea. Mama şi tatăl meu au făcut film de televiziune, iar când am fost mic, am fost un copil răsfăţat şi cred că îmi doream să fiu cât mai mult în centrul atenţiei. De aceea mi-am dorit să devin cântăreţ, ca să fiu eu centrul atentiei. Poate sună patetic dar asta este. În ceea ce priveşte clovnul… cred că e ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna - tot ce ţine de clovn - parodia, tristeţea clovnului, Charlie Chaplin… Toate aceste personaje, faţa albă, m-au interesat dintotdeauna... Deci pe scurt, de aceea fac ce fac şi arăt cum arăt.

Am văzut un material DVD realizat în colaborare cu Alexander Hacke de la Einsturzende Neubauten. Vă place să colaborati cu germanicii? Acum lucraţi la Die Weberischen… cum a început proiectul?
Adrian Stout: De obicei noi suntem abordati de oameni care vor să-şi facă o idee şi care cred că avem calităţile necesare unui anume proiect. Noi adaugăm un pic de haos, un fel de haos organic... Suntem ca o trupă folk, dar un fel de trupă punk folk, cântând într-un fel ţigăneşte, câteodată mai pretenţiosi - ca în cazul muzicii de teatru sau al celei electronice. Cred că e vorba de contrast, fiindcă ceea ce facem noi este să contrastăm cu diferite ca de exemplu Kronos Quartet care sunt cunoscuti ca aparţinând high-art-ului cu Phillip Glass, atunci când ei vor să facă ceva bazat pe un contrast. Şi mai e şi simţul umorului… cred că multor oameni aparţinând culturii serioase le e frică de umor şi caută la noi umorul şi umanitatea. Revenind, de obicei noi suntem cei abordaţi, iar legătura cu germanii este pentru că noi lucram în zona germană precum şi cea muzicală franceză şi engleză.

În legătura cu repetiţiile de aici de la Die Weberischen… care este volumul de muncă? Nu v-au încurcat cu repetiţiile la Seven Deadly Sins? Cum v-aţi descurcat?
Martyn Jacques: A fost mult de lucru la amândouă. Trebuie să scrii cântecele şi asta ia mult timp, apoi trebuie să le înveţi, să înveţi versurile... Trebuie să munceşti mult, trebuie să te gândesti şi la spectacolele viitoare pentru că trebuie să evoluăm permanent. Aşa că e mult de lucru, dar nouă ne place, nu ne plângem dar e solicitant. Să înveţi toate versurile… Aceste proiecte de teatru sunt mai neobişnuite pentru noi, trebuie să scriem materiale noi şi să mai scoatem şi albume între timp. Practic muncim mult, dar ne plac şocurile – trebuie să fim mereu în mişcare altfel murim.

Care e relaţia cu instrumentele?
Adrian Huge: E o întrebare bună pentru mine, fiindcă am început într-un grup cu o baterie normală şi apoi nu mi-a plăcut niciodată cum suna o baterie normală şi nu se potriveşte cu muzica pe care o cântam, aşadar am încercat să o fac mai mică din motive practice. Am descoperit că suna mai bine. Unora le părea rău pentru mine şi se ofereau să-mi împrumute tobele, pâna când le spuneam că nu cazul...
Adrian Stout: Am cântat la bas electric foarte mult şi aveam un dublu bas. Deşi nu eram un cântareţ de dublu bas mai mult dublam cu el. Acum cânt la un bas special de călătorie care se compune din piese ca un puzzle de fiecare dată când călătoresc, e împachetabil şi destul de neobişnuit, dar încercăm să reducem tot spatiul la minimum în turnee.

Când aţi început să cântaţi la acordeon?
Martyn Jacques: Pe la 29-30 ani. Înainte cântam la chitară şi pian. Am început destul de târziu, dar am simţit imediat că era instrumentul potrivit pentru mine şi eram foarte fericit. De aceea am şi înfiinţat trupa – pornind de la acest acordeon. Niciodată nu m-am simţit confortabil la pian sau chitară, iar acordeonul părea să mi se potrivească stând pe scenă. Neobisnuit. Pentru englezi acordeonul e destul de exotic şi cred că motivul pentru care am avut succes în Estul Europei (Grecia, Cehia, Rusia) este chiar acordeonul care e un instrument obişnuit aici. Chiar si în Austria suntem destul de populari...

Care este secretul Tiger Lillies?
Adrian Stout: Varietatea. Nu poţi să mergi într-o singură direcţie tot timpul. Ce facem noi este să schimbăm mereu starea de spirit. Cred că multora nu le place acest lucru dar trebuie să facem lucruri diferite şi varietatea e importantă. Fiecare emoţie trebuie să aibă un anumit impact şi trebuie să existe un echilibru între diferitele senzaţii. Noi încercăm să exprimam o varietate de emoţii umane de aceea cred ca Seven Deadly Sins e un subiect foarte bun deoarece abordează varietatea sentimentelor umane. Încercăm mereu să pătrundem pe tărâm emotional prin orice modalitate posibilă.

Cum e să fii astăzi artist în Londra?Sunt diferenţe intre dvs. şi artiştii din Franţa, sau Germania?
Adrian Stout: Nu am nicio idee. Artistii călătoresc mult astăzi… Nu se pot dezvolta într-un singur oraş, trebuie să se mişte cât mai mult, în culturi diferite...
Martyn Jacques: Avem multe mesaje din Mexic pe site-ul nostru, ne recheama cei de acolo...

Când va apărea DVD-ul cu Die Weberischen?
Adrian Stout: Probabil că anul viitor. Materialul există deja pe CD, dar anul viitor va apărea unul despre începuturile Tiger Lillies, de pe vremea când cântam în Londra, la mijlocul anilor `90. E un document cultural interesant!

Un mesaj pentru cei din Râmania, pentru cei care asculta şi muzica voastră?
Tiger Lillies: Vă salutăm! Şi abia aşteptăm să ajungem la voi! Iar dacă nu mai aveţi răbdare, vă invităm să aruncaţi o privire pe site-ul nostru: www.tigerlillies.com. E locul reclamei,nu?!...


Concluzie
Ce pot să vă spun altceva decât: vizitati-i! Sunt bucuroşi de oaspeţi. Cu cât mai neincadrabili, ca şi ei, cu atât mai bine. Dar pentru a găsi un sertar, la întrebarea clişeistică a unor jurnalisti dornici de inedit au creat unul pe care au lipit eticheta pornografie muzicala suprarealista. Dacă luăm drept punct de plecare definiţia Şcolii Franceze, conform căreia suprarealismul este întâlnirea dintre o maşina de cusut şi o umbrelă pe o masă de operaţie – trebuie să presupunem că în cazul Tiger Lillies aceste obiecte au şi un puternic libido manifestat hotarât, fără pudoare.
Interpretare pasionala, cu încărcătură sentimentală de excepţie. Straie şi butaforie dickens-iene pentru un acordeon sălbatic de senzual. Statut cultic pe malurile Tamisei dar şi în (r)Estul Europei. Spectacole păcătoase, cu iz de zoofilie, în sălile mici ale unor festivaluri mari. Rrom-opera pe o voce castrată pregătită ani de zile pentru Covent Garden şi ajunsa doar la Volksoper... Fără compromisuri, dar cu arta de a provoca la degetul mic. Fără umbra mirosului de transpiraţie, dar cu brutalitate verbală odioasă, nedictatorială. Şuvoaie de şoc controlate cu arcuşul la pânza de fierăstrău. Plutiri avangardist-blasfemico-obscene. O varietate care delectează şi sfidează simultan. Ascundere în spatele machiajelor (în mister rezida forţa, nu-i aşa?) şi a muzicii, pentru a se descoperi pe sine şi a lăsa publicului plăcerea şi vraja revelaţiei. Crinare tigrată.Talent latent. Trivialitate lugubră. Tigri ludici. Tatuaj lasciv. Teatru libertin. Tiger Lillies.
(Daika Attila)

O scurtă istorie a trupei Ashaena pentru cititorii revistei Sunete.
Trupa s-a format în vara lui 2006, mai întâi ca proiect solo al lui Cosmin „Hultanu” Duduc şi ulterior din dorinţa de a susţine şi concerte a evoluat spre componenţa actuală ce formează un tot unitar, rămânând neschimbata în această formulă încă de la început, cu mici veniri sau plecări ce au constituit experimente, am putea spune.

Care ar fi după părerea ta punctele forte ale trupei? Ce deosebeşte trupa Ashaena de restul trupelor de gen?
Venim pe scena metal din România cu un gen practicat de foarte puţine trupe (Bucovina, Ka Gaia An) dar cu particulărităţile de rigoare aduse în special şi de linia ideologică susţinuna şi de versurile noastre cât şi de apropierea de folclor, tradiţii, mitologie şi istorie veche românească. Avem un sound un pic mai agresiv faţă de trupele mai sus amintite factor ce poate fi deopotrivă favorabil sau nefavorabil, în funcţie şi de segmentul de public prezent la concertele noastre. Din fericire, până în acest moment, feedback-ul a fost doar pozitiv în cazul prestaţiilor live dar au fost şi critici pe care noi le-am perceput drept constructive şi care ne-au ajutat să ne ajustăm mai bine relaţia artist-public.

Cât de mult sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi din timp pentru a face treaba cu formaţia?
Majoritatea din trupă suntem studenţi, unii la prima facultate, alţii la următoarea. De obicei weekendul este timpul propice pentru repetiţii şi eventuale concerte. Hultanu a renunţat la trei locuri de muncă pentru a avea timpul necesar să se ocupe aşa cum trebuie de trupă.
Cât de mult consideraţi că vă puteţi promova cu ajutorul internetului? Care este site-ul vostru?
Internetul reprezintaăun mediu propice şi fertil pentru orice gen de promovare. Primii paşi în promovarea trupei au fost efectuaţi în spaţiul virtual şi apoi a urmat proovarea directă prin concerte şi prin alte mijloace media (reviste, radio).

Din România ce trupe apreciaţi şi alături de cine aţi vrea să cântaţi?
Personal (Hultanu) apreciez mult Dordeduh, Bucovina, Ka Gaia An (cu care am mai împărţit deja scena). Ceilalţi membri ştiu că au afinităţi spre Celelalte Cuvinte, Compact, Coma, Phoenix, Satanochio, Timpuri Noi, Luna Amară, Implant Pentru Refuz dar şi altele ce nu îmi vin acum în minte.
Care a fost până acum cel mai important moment din cariera trupei ?
Cred că momentul "Rock'n Iaşi - Indoor", ediţia a II-a, când am cântat alături de Eluveitie şi Finntroll, nume mari în aria metalului pagan - tradiţional.

Spune-mi ceva despre albumul vostru “Cei născuţi din pământ”. Unde l-ati înregistrat şi nu ăn ultimul rând ce astepatari aveti de la el?
Albumul a fost înregistrat în februarie 2007, în Timişoara, la Negura Music, mixat de Cristian Popescu şi Edmond Karban şi masterizat la S.O.S. Studio n Germania de către Michael Zech. Aşteptările noastre faţă de acest prim album sunt mai mult înclinate spre factorul promoţional dar şi spre realizarea unei relaţii bazate pe înţelegerea drumului ideologic pe care a pornit şi pe care ne situăm. E ca o carte de vizită pe care o prezinţi cuiva nutrind dorinţa de a menţine legătura cu acea persoană. Avem feedback bun după lansarea albumului în Polonia, pe 16 august, acest an, de către labelul ce l-a produs, EastSide Records.

Zi-mi trei albume de care nu te-.ai putea despărţi niciodată.
Mael Mordha - Cluain Tarbh, Lais - Aleea, OperaIX - Black Opera... (Hultanu).