Foarte multă lume nu înţelege de ce consider The Offspring ca fiind una din trupele mele preferate. Deşi aş vrea să pot da o explicaţie care să implice totuşi ceva mai mult decât un răspuns monosilabic, adevărul e că sunt unele trupe considerate ca fiind “de suflet”, caz în care orice explicaţie ulterioară ar fi inutilă. Dar la Offspring e mai mult de atât. Sunt convins că dacă m-aş fi născut în S.U.A. aş fi înţeles mult mai bine întregul fenomen, dar dacă stau bine să cuget, nici nu eram născut atunci când Offspring se formau ca trupă, sub numele de Manic Subsidal. În orice caz, The Offspring au reuşit să readucă în atenţia publicului punk rock-ul, transformat ulterior în pop-punk. Da, Offspring sunt o trupă comercială, dar care sună la fel de bine ca acum 25 de ani.

Ginecologia bate muzica
…Cel puţin din punctul de vedere al lui James Lilja, unul dintre primii toboşari ai trupei. Că tot veni vorba de componenţă, Dexter Holland (voce şi chitară) împreună cu Grek K (bass) au fost cei doi prieteni care au pus bazele a ceea ce urma să devină The Offspring. Alături de ei a venit Kevin “Noodles” Wasserman, care lucra ca om de servici în şcoala unde învăţaseră Greg şi Dexter. Adevărul este că cel puţin la momentul respectiv, decizia de a îl lua pe Noodles în trupă s-a datorat faptului că era singurul care trecuse de 21 de ani, deci putea să alimenteze formaţia cu bere. Înapoi la James Lilja, care la rândul lui îl înlocuise pe Jim Benton (toboşarul original, prieten cu Doug Thompson - primul vocal al trupei, care nu a rezistat prea mult), pentru că şi datorită lui Offspring au ajuns ceea ce sunt. În primul rând plecarea lui Thompson l-a făcut pe Dexter să îşi asume rolul de solist, iar decizia lui James de a renunţa la muzică în favoarea unei cariere de medic ginecolog a dus la cooptarea unui nou tobar, Ron Welty, care la momentul respectiv avea doar 16 ani.

Drumul spre mainstream
…A început odată cu înregistrările din anii ‘80, mai precis cu albumul self titled din 1985. “Offspring” este un album punk scurt şi furios, pe care fanii noi ai trupei cu greu l-ar putea recunoaşte ca fiind primul LP al celor patru. “Blackball” şi “Jennifer Lost the War” sunt fără îndoială cele mai reuşite piese de pe disc, deşi nici cu “Elders”, “Crossroads” sau “Demons” nu mi-ar fi ruşine. Ar fi amuzant de menţionat faptul că trupa a scos albumul iniţial în doar 1000 de exemplare şi au avut de aşteptat timp de doi ani până să le vândă pe toate. În mod ironic, acum vinilurile Offspring sunt de departe cele mai căutate şi mai greu de găsit dintre albumele formaţiei, valoarea lor crescând enorm pe parcursul anilor.
Începutul succesului a venit odată cu lansarea celui de-al doilea album. “Ignition” a ieşit pe piaţă în 1992 iar vânzările (şi evident, impactul) au făcut ca formaţia să înceapă un turneu alături de Pennywise şi No Doubt. Dar să ne întoarcem la albumul în sine. Încă de la primele acorduri de pe disc, care sunt precedate de Ron urlând din plămâni “fuck, fuck fuck fuck”, ne putem da seama de ce “Ignition” este printre cele mai bine cotate albume de la Offspring. Punk rapid şi furios fără pretenţii şi fără înflorituri. Exact ceea ce trebuia. Pe acest album avem o piesă de-a dreptul magică, după cum afirmă şi numele ei, “Dirty Magic”. Prima “baladă” Offspring este probabil şi cea mai reuşită a lor, versurile minunate ale lui Dexter fiind şi azi fredonate de toţii fanii la concerte. “Nothing from Something” a adus acel feeling bittersweet pe care îl vom regăsi ulterior pe Ixnay on the Hombre, “Kick Him When He’s Down”, “We are One” sau “L.A.P.D.” ţin capul de afiş alături de “No Hero” şi “Get it Right”.
Continuarea nu ar fi putut să fie mai frumoasă. Următorul album, “Smash” (lansat în 1994) a bătut toate recordurile pentru vânzările unui album scos la o casă de discuri independentă, fiind vândut în peste 16 milioane de exemplare. Succesul atins l-a determinat pe Noodles să nu părăsească trupa şi le-a deschis celor patru noi orizonturi. Sound-ul întunecat al discului, împreună cu versurile lui Dexter a reuşit să îmbine perfect riffurile adolescentine ale lui Noodles cu pop punk-ul care încet încet devenea un gen ideal pentru tinerii din lumea întreagă. Vă amintiţi de “Come Out and Play”, “Self Esteem” sau “Bad Habit”? Evident că răspunsul este “da” şi chiar dacă Offspring îşi schimbaseră un pic stilul, elementele noi prezente în muzica lor au reuşit să îi propulseze definitiv în galeria starurilor rock. “Smash” sună atât de simplu şi e un album atât de sincer, încât nu se poate să nu te cucerească după prima audiţie. Vocea spartă şi dogită a lui Dexter se potriveşte perfect cu instrumentalul săltăreţ, iar Ron Welty, un tobar subapreciat din punctul meu de vedere, se destrăbălează pe “Killboy Powerhead” sau “So Alone”. În schimb, traseul urmat de Offspring în continuare a reuşit să împartă fanii în două tabere. Asta pentru că după ce Dexter şi cu Greg au pus ţara la cale şi şi-au făcut propria casă de discuri, Nitro Records (unde printre primele albume scoase s-a numărat re-editarea primului lor LP), a urmat despărţirea de Epitaph Records în favoarea Columbia Records.

Trădare?
…S-au întrebat o grămadă de fani după surprinzătoarea hotărâre luată de trupă. Dar răspunsul formaţiei a fost pe măsură şi s-a numit “Ixnay on the Hombre”, album lansat în 1997, chiar de ziua lui Noodles. “Ixnay” a marcat pasul făcut de Offspring înspre rock-ul mainstream iar reacţile fanilor şi ale criticilor au fost împărţite. Greşeala celor dezamăgiţi a fost faptul că se aşteptau ca viitorul album să sune tot ca “Smash”. Ei bine, acesta sună total diferit, e mult mai bine lucrat, chiar dacă din punct de vedere calitativ e sub “Smash”. În cazul în care vă întrebaţi ce înseamnă titlul ciudat, chiar Dexter a spus că “Ixnay on the Hombre” înseamnă “fuck authority” sau “fuck the man”. Nu se poate trece cu vederea peste prezenţa lui Jello Biafra pe “Disclaimer”, un spoken word caracteristic artistului, prin care acesta îi ironizează pe cei care au luat prea în serios versurile de pe “Smash”. Că tot veni vorba de versuri, pe “Ixnay” Dexter a reuşit să compună cele mai bune poezii din viaţa sa, piese ca şi preferata mea de la Offspring, adică “Amazed” (cu tenta evidentă de grunge), “Gone Away” sau “Change the World”, demonstrând că dacă vor, cei patru pot compune şi altceva. Doar două lucruri au lipsit ca “Ixnay” să fie un album foarte reuşit. Semnul de Parental Advisory, care în ciuda înjurăturilor abundente nu a fost niciodată lipit pe coperţile CD-urilor sau casetelor şi piesa “Pay The Man”, care avea să ajungă totuşi pe următorul album, “Americana”, un an mai târziu.
Odată cu acesta din urmă, Offspring au intrat definitiv în sfera mainstreamului, în mare parte datorită posturilor de televiziune care difuzau non-stop “Pretty Fly (For A White Guy)”, “The Kids Aren’t Alright” sau “Why Don’t You Get a Job?” Dar trecând peste factorul de comercialitate (care nici măcar nu contează pentru că albumul este pur şi simplu excelent), “Americana” este o satiră la adresa societăţii americane. “Have You Ever” te cucereşte instantaneu prin vesuri şi tema delicioasă de bass, “Feelings” e acel cover pe care până şi bunicii noştri l-ar aprecia (oarecum), ţinând cont de faptul că melodia originala îi aparţine lui Morris Albert. “Walla Walla” e prea amuzantă şi stupidă să nu te facă să cânţi refrenul alături de Dexter, iar “Americana” şi “Staring at the Sun” sunt printre cele mai faine piese pentru o mosheală. Credeţi-mă pe cuvant când spun acest lucru, pentru că am simţit pe pielea mea ce se întâmplă când stai în faţa scenei alături de mii de fani Offspring, pregătiţi să rupă tot ce prind în cale. “Pay The Man”, cu ritmurile sale halucinante şi chitarele psihedelice este fără îndoială cea mai atipica piesă Offspring, tentele de stoner rock fiind evidente.

Perioada post 2000
A început chiar în 2000, când “Conspiracy of One” a fost lansat. Nu online, deşi acesta era planul, pentru că Sony (care au impus de fapt acest lucru casei de discuri Columbia) le-a interzis acest privilegiu. Replica Offspring a fost perfectă, tricourile cu logo Napster pe ele, scoase de trupă, s-au vândut ca pâinea caldă, iar fondurile au fost donate lui Shawn Fanning, nimeni altul decât părintele Napsterului. LP-ul sună bine şi închegat, elementele de hip-hop (o surpriză plăcută) îmbinându-se perfect cu tentele grunge şi acel pop-punk marca Offspring. Piesele serioase în schimb reprezintă factorul care m-a determinat să consider Conspiracy ca fiind în top trei albume preferate pentru mine (evident, vorbind despre Offspring, nu despre albume all-time). “Vultures” este “continuare” mult aşteptată de la Dirty Magic, “Denial, Revisited” este probabil singura piesă Offspring care te poate lăsa cu ochii în lacrimi după o singura audiţie, iar “Million Miles Away” împreună cu “Living In Chaos” sună atât de revigorant încât mai că nu te îndeamnă să începi să sari prin cameră. Plus “Want You Bad”, acest imn adolescentin, cu clipul genial şi logoul Offspring pe toba mare.
Cu toate acestea, “Conspiracy” marchează sfârşitul unei ere, pentru că este ultimul album Offspring pe care apare Ron Welty. Desigur, nimeni nu ştia acest lucru în 2000, dar vestea că Ron a părăsit trupa i-a luat prin surprindere pe fani, făcându-i să cugete serios la ce va urma.
Şi a urmat o perioadă dificilă, pentru că după plecarea lui Ron, cei trei rămaşi nu au găsit un înlocuitor pe măsură, astfel optând (ce alegere!) pentru marele Josh Freese, la înregistrările pentru “Splinter”. Pe 1 aprilie 2003 Dexter spunea că numele albumului va fi “Chinese Democrazy”, o evidentă parodie la adresa albumului Guns N’Roses “Chinese Democracy”, care la momentul respectiv era tot la stagiul de zvon. Cu toate acestea LP-ul s-a numit “Splinter” şi spre deosebire de maestrul Splinter din Teenage Mutant Ninja Turtles, nu a reuşit să obţină tot ce şi-a propus. “Splinter” e un album destul de reuşit, dar lungimea acestuia (doar jumătate de oră) plus trio-ul diabolic condus de “The Worst Hangover Ever”, “Neocon” şi “When You’re in Prison” aproape că reuşesc să demoleze părţile bune. Care sunt la rândul lor destule, în frunte cu melodii gen “Da Hui”, “Never Gonna Find Me”, “(Can’t Get My) Head Around You” şi “Lightning Rod”. “Spare Me the Details” te face să zâmbeşti cu nostalgie după ce asculţi versurile, iar “Hit That” cu feelingul ei de “Sonic the Hedgehog” nu are cum să nu te binedispună. Unde a eşuat pe plan muzical, Splinter a reuşit prin versuri, pentru că Dexter şi-a dat drumul la scris.

La fel de tari ca la început
Aşa sunt Offspring acum, în anul de graţie 2009. Chiar dacă “Rise and Fall, Rage and Grace” a ieşit în 2008, la cinci ani după “Splinter”, perioada de aşteptare a meritat, pentru că Offspring au revenit la rădăcini. Cu Josh Freese în spatele bateriei, din nou, deşi Atom Willard, adus în locul lui Ron, încă făcea parte din trupă în perioda înregistrărilor. Pete Parada (din Face to Face) a apărut ulterior în peisaj ca noul toboşar, dar nu doar el defineşte perioada ultimilor ani pentru progenitură. Încă de la primele acorduri din “Half-Truism” îţi dai seama că Offspring sună la fel de bine ca acum 15 ani. Melodicitate cum nu au mai avut până acum, chitare heavy şi ritmuri săltăreţe din nou, cu versuri reuşite şi Dexter care cu tot cu vocea sa dogită şi spartă reuşeşte să îşi transmită mesajul atât de sincer şi de tăios. “Hammerhead” are toate şansele ca în timp să devină un imn pentru fanii trupei, la fel cum în urmă cu 15 ani, “Self Esteem” şi “Come Out and Play” reuşeau acelaşi lucru. “Takes Me Nowhere”, “Trust in You” şi “Stuff is Messed Up” păstrează celebrele “yeah-uri” de pe refren, iar riffurile lor invariabil te fac fie să baţi ritmul cu piciorul în podea, fie să dai din cap. În special când îl auzi pe Dexter urlând “I’m telling you, shit is fucked up”. “Rise and Fall, Rage and Grace” ne-a reamintit tuturor ce trupă sunt Offspring şi de ce după atâţia ani, plăcerea de a cânta nu a dispărut pentru cei patru. Offspring sună cel puţin la fel de bine acum, la final de deceniu, ca în perioada lor de glorie de la mijlocul anilor ‘90. Iar eu abia aştept să iasă albumul de anul viitor, cu Bob Rock (care că tot veni vorba, a produs RFRG) şi Pete Parada în prim plan.
Drept încheiere, cel mai bine ar fi să las un citat din Dexter, care defineşte perfect atitudinea Offspring şi motivul pentru care cei patru sunt atât de iubiţi de fanii lor, printre care, o spun cu mândrie, mă număr şi eu.
"Who decides what is and what isn't punk? I want to write songs that people hear and feel and I want to be successful and reach a big audience. I'm not trying to be the coolest guy in the world, I'm trying to write songs that mean something to people. As you get successful, sometimes you lose one set of fans and gain another."

Cele cinci păcate capitale ale muzicii. Reinventate.

Să încerci să scrii concluziile muzicale ale unui an precum 2009 este o încercare fără nici o şansă de concretizare. Revoluţia digitală ne-a adus, pe lângă posibilitatea de a accesa curente şi artişti care, pe vremuri, nu aveau cum să evadeze dintr-un spaţiu limitat geografic, şi o imposibilitate – aceea de funcţiona după criterii tradiţionale. Şi vorbesc aici de tot arsenalul cu care cultura populară şi-a setat, până în această epocă, emanaţiile: topuri, critică, PR, mitografie (biografie + mitologie) etc. Pe undeva, 2009 a fost, simptomatic, şi anul unui clivaj egal ca simbolistică cu un transfer de putere. Michael Jackson e mort, Madonna se agaţă din răsputeri de visul unei tinereţi veşnice care, din nefericire pentru ea, e rezervată doar personajelor din basme, Kylie Minogue, Britney Spears, Christina Aguillera, Robbie Williams, Justin Timberlake sunt doar umbrele idolilor care s-au plimbat cândva pe covoarele roşii ale tuturor balurilor muzicii. Marile staruri ale celor trei decenii MTV se văd replicate după un model propovăduit de noua (dez)ordine mondială, inconsistent şi, poate, ironic, în timp ce însăşi catedrala muzicii de consum a renunţat la propria filosofie, învinsă de un model în care fanii nu mai stau pe canapele, ci se refugiază în desişul reţelelor sociale, iar star-urile nu mai sunt fabricate de tubul catodic şi de paginile revistelor, ci de YouTube&Co., medii care le adaugă un factor de perisabilitate egal cu însăşi rata de upload.

SEXUL: Madonna vs. Lady GaGa
Sexul nu s-a vândut atât de bine până la apariţia unei preotese pop care a călcat în picioarele toate tabuurile timpurilor pe care le-a trăit. Madonna Louise Ciccone a traversat cu nonşalanţă trei decenii în care şi-a permis orice, de la a-i supăra teribil pe venerabilii apărători ai catolicismului până la a zgândări umorile rasiale ale publicului român. Cu un model atât de perfect, domnişoara Joanne Angelina Germanotta nu putea ţinti mai bine: Madonna acestui an se numeşte, pe scenă, Lady GaGa. Artista nu-şi ascunde sursele de inspiraţie – "şi eu, şi Madonna suntem italo-americance, amândouă am început în underground-ul newyorkez şi am devenit faimoase doar după ce ne-am vopsit blonde”, spunea ea pentru The Times – şi nu se fereşte de scandaluri şi controverse pentru un moment de glorie care va fi, cel mai probabil, simbolic egal cu cele 15 minute ale lui Andy Warhol.

APOCALIPSA: Marilyn Manson vs. Tokio Hotel
Antieroii pop ai vremurilor acestea vin de undeva din Germania şi sunt o încrucişare nereuşită de gangsteri la pubertate şi cavaleri ai Apocalipsei lăcrimoşi, cântând lipsa de speranţă, tristeţea socială şi incapacitatea de a supravieţui a propriei generaţii. Departe de maşinăria infernală numită Marilyn Manson, Tokio Hotel sunt exponenţii unei iconografii care nu mai are legătură cu declinul Occidentului civilizat, aşa cum se ordona retorica americanului, ci cu lipsa de angst a adolescenţilor lumii de astăzi. Acolo unde Manson injecta cultura populară cu ură şi cu dorinţa revizionistă de a arde umanitatea din temelii, Tokio Hotel se abandonează pentru a accesa o singură şi imparabilă cale: suicidul ca metaforă şi ca pluton de execuţie a depresiei.

PARANOIA: Slayer vs. Sunn O)))
Metal-ul a fost, parţial, un galop continuu pentru proslăvirea zgomotului şi a furiei, numărul de decibeli fiind sensibil egal cu notorietatea unei trupe. Nu întâmplător, dicţionarele urbane au asimilat o sintagmă, “Slayer loud”, venită din mijocul mulţimii venite la un concert al trupei lui Tom Araya. În fapt, exact asta înseamnă muzica celor de la Slayer: zgomot, brutalitate, agresiune şi o lume pictată în cele mai sumbre culori, ale războiului, ale urii, ale violenţei, ale întunericului. Veniţi, narativ, din acelaşi tablou, Sunn O))) au împins limitele estetice ale genului căruia i se subsumează dincolo de orice linie imaginabilă acum câţiva ani. Muzica lor, una dezbrăcată totuşi de obsesia pentru viteză a thrash metal-ului, e grea şi extremă, claustrofobică şi provocatoare de anxietate, fiind, orice s-ar spune, staţia finală a unei experienţe sonice începute cu primul album semnat de Black Sabbath.

FRIVOLITATEA: Robbie Williams vs. Mika
La debutul său solo, în 1996, Robbie Williams aducea un aer complet respirabil în atmosfera unei muzici până atunci îmbâcsite de Shania Twain, Celine Dion sau Bryan Adams. Pop-ul redevenea neserios şi inteligent şi reîncepea să facă cu ochiul epocilor care au precedat acel moment. Libanezo-americanul Mika pare a fi făcut din acelaşi aluat şi pare a se servi de aceleaşi clovnerii ca Williams. În fapt, Mika este star-ul pop 2.0 perfect, aşa cum fostul membru al Take That a fost star-ul pop 1.0 prin definiţie: multifaţetat, perisabil, ultra-referenţial, incapabil să-şi găsească o identitate între mulţimea de măşti.

REVOLUŢIA: Radiohead vs. Animal Collective
În deja lunga sa istorie, Radiohead s-a confundat cu toate avatarurile unui gen numit, în lipsa unui termen mai inspirat, rock alternativ. Deopotrivă vizionari şi conformişti, Thom Yorke&Co. au simţit mereu de unde bate vântul, situându-se în avangarda schimbărilor, fie ele sonore sau de sistem, şi jonglând între brilianţă şi mediocritate cu o graţie mai mult decât stimabilă. Pe de altă parte, Animal Collective, star-urile absolute ale muzicii alternative de astăzi – în condiţiile în care “alternativ” poate fi definit doar în opoziţie cu tendinţa dominantă –, au venit să continue calea deschisă de trupa din Oxford, cu o diferenţă: ceea ce englezii au realizat off-line (exceptând momentul In Rainbows), americanii au reuşit on-line.

De PAUL BREAZU