Sony Music /Nova music
Slayer revine cu ceea ce aşteptam cred că din 1993, adică un album exact cum îşi doreşte orice fan al trupei: agresiv, cu versuri despre apocalipsă, războaie, distrugere şi criminali în serie (piesa "Psychopathy Red", fiind inspirată după Andrei Chikatilo, cunoscut drept violatorul din Rostov... doar e un album Slayer, nu?). Albumul nu sună neapărat diferit ca şi sound. În fond, un album Slayer nu poate suna altfel decât a Slayer, dar de data asta compoziţiile sunt mult mai bune decât cele de pe ultimele realizări ale trupei (“Christ Illusion” şi „God Hates Us All”). Produs de Greg Fiedelman cu ajutorul lui Rick Rubin, este un material foarte bun care aduce aminte de perioada de glorie a trupei de la începutul anilor ‘90, aşa că avem toate motivele să ne bucurăm de un nou album Slayer aşa cum ne-am dorit.
HEFE

Sincerely Yours, 2009
Măreţ şi readaptat, updatat şi cu papion. Strălucitor şi suedez, un material lansat iniţial în toamna lui 2008 şi sosit cu readăugiri în noiembrie 2009. TTA mi-e pe buze pe-aici de destulă vreme încât să vă fie clar că varianta asta digitală de remixuri la cel mai recent album al lor, A New Chance – cel din 2007, e un musai pentru începutul de 2010
înfloritor şi plin de planuri. Da, în anul ce urmează, băieţii revin cu discul patru din carieră. Ura!... Până una alta: luaţi de-aici remixuri de la jj, El Guincho, Shazam, Woolfy, Laidback Luke şi The Juan Maclean.
VLAD STOIAN

EMI
Despărţirea de bassistul Lee Alexander ar fi trebuit să facă din Norah Jones o persoană predispusă la jelit şi nu la cântat piese pe care se poate dansa fără să ai nevoie de o a doua persoană (de care să te ţii sau pe care să o ţii de vorbă). Probabil că s-ar fi putut întâmpla ca „The Fall” să fie încet şi trist dacă nu şi-ar fi băgat nasul Jacquire King căruia oamenii de la Kings Of Leon trebuie să le mulţumească pentru faptul că în sfârşit au reuşit să fie auziţi (mai tare) dincolo de graniţele Statelor Unite. Este uimitor cum o fată care şi-a obişnuit audienţa cu „ziceri” moi şi catifelate („Turn Me On” de pe albumul de debut este o capodoperă) să ajungă să fie zgomotoasă (prin chitară şi baterie) ca pe „It's Gotta Be” de pe acest al patrulea disc din carieră. Atenţie, în cazul de faţă „zgomotos” nu înseamnă „iritant”, ci „bun de să te facă să nu mai stai pe scaun”. Norah spunea că materialul cu care s-a lansat (în 2002) s-a născut când arunca lucruri în pereţi ca să vadă dacă se prind de ei. Dacă e adevărat înseamnă că „The Fall” a fost conceput când Norah a
ajuns într-un spaţiu fără pereţi, unul în care poate cânta mai tare fără să se gândească la posibile reacţii care ar putea veni de dincolo de pereţi.
CETIN RAŞIT

[Sony Music]
Trebuie spuse din capul locului două lucruri: că mie unul Queens of the Stone Age mi se pare cea mai periculoasă trupă rock a anilor 2000 şi că pe 2009 doar două proiecte am aşteptat cu sufletul la gură, Major Lazer şi Them Crooked Vultures. Major Lazer m-a spart, acum luăm la bani mărunţi şi Them Crooked Vultures.
Când pui la un loc nişte muzicieni atât de valoroşi, tre să fie mare metehaiala între zodii dacă nu iese nimic bun, lucru care nu se întâmplă aici. Pe de altă parte, când aşa artişti pun mână de la mână, parcă fiecare în parte se diluează şi îşi cam pierde din coi.
Subsemnaţii Josh Homme (QOTSA), Dave Grohl (Nirvana, Foo Fighters) şi
veteranul John Paul Jones, care în tinereţe activa la bas în formaţia vocalinstrumentală
Led Zeppelin, au făcut punte peste generaţii şi au scos un proiect de te scoală din morţi. Îmi place acest nou grup că sună ca la carte şi nu umblă cu prostii. Se simt foarte bine toţi cei trei muzicieni în toate piesele şi albumul este o încântare.
Pe de altă parte am şi eu câteva frici. Cea mai mare este că această trupă o să crape după primul album. Alta e că n-o să aibă membrii răbdare să se ruleze ca lumea. Cu toate că toţi cei trei artişti sunt muzicieni senzaţionali luaţi fiecare în parte, aici mai e vorba şi de compatibilitate. Aşteptăm şi vedem... Ca prim album, ăsta este unul foarte bun, dar dacă mai iese ceva simt nevoia să aud o muzică cu vreo trei clase mai sus comparativ cu ce se aude aici.
GOJIRA

Sony Music/Nova Music
Dacă iei o chitară în mînă trebuie sa afli ce poţi face cu ea în aşa fel încît să spui ceva interesant şi să nu semeni prea mult cu ceilalţi. După ce alegi zona în care te simţi bine, încerci să afli de unde vii, lucru pe care e bine să nu-l uiţi niciodată. Fie că unii acceptă sau nu, drumul începe cu o formă simplă, previzibilă, un teritoriu comun în care nu ai altceva de făcut decît să te afirmi. John Mayer a ales calea dreaptă a afirmării pe scena americană. A pornit de la blues, locul de unde toţi pornesc, dacă muzica lor are extensia „r’n’r”. A trecut şi printr-o şcoală de muzică, dar pînă la urmă talentul, aspectul fizic şi personalitatea polivalentă l-au scos din mediocritate. Capabil să scrie piese care ating şi pielea şi inima, Mayer convinge imediat şi partea mai pretenţioasă a publicului prin felul cum îmblînzeşte chitara. Este un excelent instrumentist, iar timbrul vocii, chiar dacă uneori scapă în zona bogată în zahăr, e imediat recognoscibilă. Scrie articole şi chiar derapează în zona design-ului vestimentar. Apariţia lui pe coperta unor reviste cunoscute sau adulaţia americanilor sunt sub atu-ul lui principal: capacitatea de a te atrage şi de a te bucura prin muzică, într-o manieră personală, fără a te obliga să-l categoriseşti în vreun fel. E mult blues, dar şi soul, există manierism, dar pare inevitabil într-un idiom muzical limitat, găsim şabloane pop, dar înainte de orice simţim diversitatea şi ineditul. „Battle Studies” se desprinde puţin de ceea ce ne-a oferit John Mayer pînă acum, dar nu rezolvă problema celor care încă nu ştiu cum să-l ia, ce să aprecieze la el, în afară de indiscutabila-i potenţă artistică. Mulţi muzicieni se uită înapoi şi ne readuc sonorităţi cu blazon, asta pentru că e frumos şi normal să păstrezi valorile, dar şi pentru că mare lucru nu mai poate fi adus nou. Noul album combină cu bun simţ tradiţia şi comerţul, în nicun caz tradiţia comerţului. Nu e greşit şi nici uşor să intri sub piele fără a linguşi. Piesele sunt foarte bine produse, în aşa fel încît să reţii şi refrenul, dar şi un solo de chitară mai dezvoltat sau un riff inspirat. Nu s-a lucrat sub presiunea matriţei radio, dar totul a ieşit fără exagerări, în nicio direcţie. Textele gravitează în jurul titlurilor, cu destule metafore care să ne ducă la interpretări abstracte, fără a ne arunca însă în exegeze literare aprofundate. „Battle Studies” nu abuzează de nicio buclă stilistică, se desprinde de bijuteria numită „Continuum” (care rămîne cel mai bun album al lui ) şi ne dă semne de maturizare, de ieşire din vechile personificări. Diversitatea pieselor nu afectează cursivitatea albumului, care pare a avea ceva din tonusul încă unei relaţii destrămate. Sensibil, ironic, şlefuit pentru aproape orice fel de raft. Indiferent de bîrfele pe care le mai stîrneşte în afara scenei, John Mayer elimină orice dubiu cînd intră în studio sau în sala de concert. „Battle Studies” nu merită bîrfit, ci doar gustat din plin.
BERTI BARBERA

ACT
Bateristul Wolfgang Haffner are un portofoliu de peste 400 de apariţii pe albume ale unor artişti precum Chaka Khan, Albert Mangelsdorf, Klaus Doldinger cu al său „Passport”, Till Bronner sau Nils Landgren. Un tehnician impecabil si un rafinat interpret al oricărui limbaj muzical, a încercat să-şi dezvolte propria „voce” prin cîteva albume proprii, care includ compoziţia, orchestraţia şi cam tot ce înseamnă producţie. „Zooming”, „Shapes” sau „Acustic Shapes” sunt titlurile care pînă acum i-au confirmat credibilitatea de lider de grup. Albume foarte bune, cu o muzică bine scrisă, foarte accesibilă şi bine cîntată, care include influenţe şi stări acumulate în toţi anii de intense experienţe muzicale. La acelaşi nivel se prezintă şi „Round Silence”, noul album unde regăsim atmosfera, sonorităţile
şi o parte din instrumentiştii de pe „Acoustic Shapes”. Predomină limbajul jazzistic dus în zona subtilă, aerisită, armoniile largi, inserţiile electronice şi pulsaţia elegantă, viguroasă a maşinii de ritm numită Haffner. Melodia este un alt punct de atracţie în fiecare piesă, înaintea improvizaţiilor. Muzica se încadrează mai bine în ceea ce de o vreme se numeşte „nu jazz”, care este de fapt o acumulare de elemente noi, pe baza solidă a notelor albastre. O încercare de a duce acest gen complex într-o zonă mai accesibilă, fără a-l democratiza pînă la nerecunoaştere. Este adevărat că uneori intenţia de a oferi ceva agreabil poate duce la mici excese, cum ar fi reducerea dinamicii muzicale sau folosirea unor teme lejere, acompaniate liniar. Din acest motiv „Round Silence” nu este cel mai bun album semnat de Wolfgang Haffner. Dar nici pe departe ceva superficial. Chiar dacă muzica aparţine unui instrumentist, nu există momente demonstrative, solouri prelungite sau excese de patos. Discul nu sună ca producţia tipică a unui baterist. E calm, ca un maestru care, după ce a învăţat să nu încordeze mai mulţi muşchi decît are nevoie, aprofundează liniştea din jurul notelor. Iar asta întotdeauna ne face bine. Desfăşurarea de talent este amplă şi include suflători, doi basişti şi mulţi invitaţi onorabili, printre care se remarcă, la fel ca întotdeauna, Lars Danielsson. Un album a cărui muzică explică titlul, fără emfază, curat, colorat şi făcut cu bun gust, la un standard foarte ridicat.
Asta înseamnă că şi cunoscătorii şi ceilalţi înţeleg şi apreciază.
BERTI BARBERA