Când rosteşti termenul „thrash metal”... primul lucru la care te gândeşti este... Mă rog...ok...Metallica... dar la ce altceva te mai gândeşti? Exact: la SLAYER! Considerată una din cele patru trupe de thrash care compun „the big four” (Metallica, Slayer, Anthrax şi Megadeth), Slayer au jucat un rol important atât în dezvoltarea subgenului cât şi în urcarea muzicii metal cu un nivel mai sus. O contribuţie enormă la extremizarea metalului. De câte ori, când eraţi singuri în cameră, aţi dat volumul la maxim şi aţi încercat să-i imitaţi ţipătul strident solistului Tom Araya de la începutul melodiei „Angel Of Death”? Sau de câte ori aţi auzit diferite formaţii cum intră brusc dintr-un cântec în celebrul riff al cântecului „Raining Blood”? Cred că deja v-aţi dat seama ce încerc să spun: Slayer ne înconjoară... aşa că haideţi să-i cunoaştem mai bine.
Fondată în Huntington Park, California în anul 1981, americanii au început activitatea lor concertistică la diverse petreceri în casele prietenilor lor sau invitaţi de alţii. După ce chitariştii fondatorii Jeff Hanneman şi Kerry King l-au cooptat pe bassistul/solistul Tom Araya (care mai cântase cu King într-o formaţie înainte) şi pe tobarul Dave Lombardo (care le-a atras atenţia într-o zi când livra pizza), Slayer prestau cover-uri ale unor trupe precum Iron Maiden şi Judas Priest înainte să înceapă să scrie propriile lor cântece. Prima dată când Slayer au apărut pe o înregistrare cu ceva original s-a petrecut când compilaţia lui Brian Slagel „Metal Massacre III” a fost scoasă pe piaţă, piesa căsăpitorilor intitulându-se „Aggressive Perfector”. Un mare succes în underground, piesa le-a adus membrilor un contract pentru înregistrarea unui album întreg sub egida (pe atunci) tinerei case de discuri Metal Blade, contract venit tot din partea jurnalistului Brian Slagel. Aşadar debutul „Show No Mercy” apare în sfârşit pe piaţă în 1983, finanţat în mare de banii strânşi de Tom Araya. Adoptând o imagine morbidă şi satanistă, Slayer abordau în cântecele lor numai subiecte precum magia neagră, anticristul şi bineînţeles, moartea. Un aspect interesant despre acest debut este că tobele au fost trase în două faze: prima dată tobele în sine fără cinele iar a doua oară numai cinelele, lui Brian Slagel fiindu-i frică de un distors prea mare dacă le-ar înregistra pe toate deodată. Un experiment interesant, nu? Acest album a devenit cel mai bine-vândut album de la Metal Blade în scurt timp aşa că trupeţilor li s-a oferit o altă ocazie să înregistreze ceva cântece. În 1984 Slayer lansează un EP intitulat „Haunting The Chapel” din care deja rezultă o schimbare, deja rezultă calea muzicală pe care aceştia urmau s-o paveze pentru ei. Cam de la „Haunting The Chapel” se poate spune că Slayer şi-au găsit propria personalitate. După un turneu în statele unite şi un concert în Europa (în deschidere pentru UFO) Kerry King a pălecat temporar din Slayer ca să-l ajute pe Dave Mustaine (ex-Metallica) cu noua sa trupă (poate aţi auzit de ea...Megadeth). Însă grijile lui Jeff Hanneman de a-şi găsi un nou chitarist au dispărut după 5 concerte cu Megadeth, când King s-a întors la Slayer, susţinând că Megadeth îi consumă prea mult din timp. Un alt turneu alături de Exodus şi Venom a urmat, precum şi primul album live intitulat „Live Undead”. Cu banii strânşi în urma vânzărilor albumului de debut, Slayer intră în studio să înregistreze al doilea album intitulat „Hell Awaits” care continuă după cum am zis pe linia a ceea ce au demonstrat pe „Haunting The Chapel”, însă de data aceasta versurile satanice şi structurile melodiilor au fost mult mai elaborate, mai lungi, mai mature. Concurând cu alte lansări thrash istorice ale acelui an precum debutul lui Joey Belladonna cu Anthrax, albumele de debut de la Megadeth, OverKill, Exodus, Artillery, S.O.D., Whiplash şi Possessed...Slayer’s „Hell Awaits” a fost cel mai bine recepţionat, considerându-se cel mai malefic efort muzical de la acea oră.
Anul 1986 este un alt an culminant pentru genul metalului extrem. King Diamond îşi lansează albumul solo de debut, Metallica lansează „Master Of Puppets” care avea să fie ultimul cu Cliff Burton la bas, Possessed lansează ultimul lor album din carieră, Kreator lansează „Pleasure To Kill”, Nuclear Assault lansează albumul de debut, Dark Angel lansează capodopera „Darkness Descends” despre care se spune că dacă ar fi apărut puţin mai înainte decât al treilea album Slayer, „Reign In Blood”...Dark Angel ar fi fost ce sunt Slayer acum. Dar cum nu a fost să fie, Slayer sunt ce sunt acum datorită acestui album, acestui monstru sonic: Reign In Blood. Mulţi consideră că acest album a dat naştere instantaneu unor subgenuri şi mai extreme precum death metal şi black metal, alţii susţin că thrash-ul nu a mai fost la fel după lansarea acestuia însă cert este că „Reign In Blood” este un album de referinţă până în ziua de astăzi şi conţine elemente cheie pentur dezvoltarea metalului extrem (precum pedala de dublu-bass extrem de rapidă, solo-urile de chitară atonale, strigătele inconfundabile ale lui Araya, versuri şi mai extreme decât înainte cum ar fi cele din „Angel Of Death” despre holocaust şi Josef Mengele, etc.). în mijlocul turneului pentru acest album bateristul Dave Lombardo a părăsit trupa din pricina lipsei de bani din urma vânzărilor, dacă tot au semnat cu o casă majoră de discuri (Def Jam Records...mai târziu American Recordings, sub egida căreia s-au aflat şi System Of A Down, Danzig, ZZ Top şi Johnny Cash). Dar scurt timp după aceasta, Dave s-a întors în trupă şi anul 1988 ne oferă al 4-lea album al trupei, album intitulat „South Of Heaven”, album cu tempo-uri mult mai lente decât pe „Reign In Blood” deoarece acest album era de neatins, de necomparat cu altele deci indiferent ce aveau Slayer să compună în coninuare, trebuia să fie diferit de acesta. Acest lucru le-a ieşit, „South Of Heaven” ajungând din prima săptămână pe locul 57 în topul Billboard Charts şi fiind până astăzi albumul care s-a bucurat de cel mai mare succes comercial.
În 1990 apare „Seasons In The Abyss” care marchează o întoarcere la intensitatea de pe albumul „Reign In Blood” dar dej amarchează o uşoară schimbare de stil, Slayer devenind mai melodici, mai influenţaţi puţin de ceea ce exista în jur şi era în deplină ascensiune (rock-ul alternativ, grunge-ul). Cu toate acestea, albumul a intrat pe locul 44 în topul Billboard. Însă în 1992 Dave Lombardo pleacă pe bune din trupă din pricina mai multor certuri cu restul membrilor Slayer, aşa că aceştia îl recrutează pe Paul Bostaph, tobar în superba trupă de thrash Forbidden. Cu acesta înregistrează „Divine Intervention” în 1994, care urgent intră pe locul 8 din topul Billboard (!!!). Un album de cover-uri numit „Undisputed Attitude” este înregistrat în 1996 dar nu a fost primit aşa de bine ca cele precedente...de altfel nici „Diabolus In Musica” lansat în 1998 nu a fost primit chiar cu braţele deschise de fani (chiar dacă a intrat pe locul 31 în topul Billboard), Slayer fiind acuzaţi că au început să incorporeze elemente de Nu Metal în muzica lor. Anul 2001 marchează ultimul album alături de tobarul Paul Bostaph care a trebuit să părăsească trupa în timpul turneului promovării albumului din cauza unei răni la mână.; un album foarte bun numit „God Hates Us All”, de pe care un cântec a fost şi nominalizat pentru premiile Grammy.
Între timp, Slayer au mai scos un live DVD intitulat „Still Reigning”, un album numit „Christ Illusion” (care a fost aclamat atât cu un premiu Grammy cât şi cu locul 5 în topul Billboard), au aprărut pe OST-ul filmului Saw III, au întreţinut numeroase turnee mondiale cu trupe precum Trivium, Lamb Of God, Mastodon, Marilyn Manson, Children Of Bodom, Amon Amarth şi Megadeth iar în momentul de faţă au un album lansat recent numit „World Painted Blood”. Slayer este o trupă esenţială pentru colecţia oricărui fan de metal, multe aspecte din muzica metal cum este cunoscută astăzi datorându-se acestei trupe. Este o trupă extraordinar de intensă în apariţiile live nu numai datorită muzicii lor, ci armatei de fani Slayer care o iau razna la auzitele şlagerelor de thrash metal prestate de Slayer. Este o trupă despre care s-a zvonit puţin mai devreme anul acesta că ar fi pe cale să se despartă, dar Kerry King a infirmat acest zvon aşa că trupa încă nu şi-a spus ultimul cuvânt fanilor dar ultimul cuvânt pe care fanii mereu îl rostesc trupei este unul atotcuprinzător şi cel cu care voi încheia şi acest articol: SLAAAYEEERRR!!!
Matei Tibacu & Hefe

În mirifica perioadă în care începem să auzim în buclă minunatele colinde româneşti de pe cd-ul Best Of Hruşcă prin autobuze sau Mall, bristolezii ne anunţă că-şi vor lansa noul album pe 8 februarie 2010. Heligoland se va chema şi va avea colaborări cu Damon Albarn, Hope Sandoval, Tunde Adebimpe de la TV On The Radio, Martina Topley-Bird, Gus Garvey de la Elbow, şi Horace Andy. Ne mai anunţă şi că piesele înregistrate cu Mike Patton, Beth Orton şi Elizabeth Fraser nu vor fi pe album,deci vă anunţăm şi un B-Sides de neuitat.

Sony Music /Nova music
Slayer revine cu ceea ce aşteptam cred că din 1993, adică un album exact cum îşi doreşte orice fan al trupei: agresiv, cu versuri despre apocalipsă, războaie, distrugere şi criminali în serie (piesa "Psychopathy Red", fiind inspirată după Andrei Chikatilo, cunoscut drept violatorul din Rostov... doar e un album Slayer, nu?). Albumul nu sună neapărat diferit ca şi sound. În fond, un album Slayer nu poate suna altfel decât a Slayer, dar de data asta compoziţiile sunt mult mai bune decât cele de pe ultimele realizări ale trupei (“Christ Illusion” şi „God Hates Us All”). Produs de Greg Fiedelman cu ajutorul lui Rick Rubin, este un material foarte bun care aduce aminte de perioada de glorie a trupei de la începutul anilor ‘90, aşa că avem toate motivele să ne bucurăm de un nou album Slayer aşa cum ne-am dorit.
HEFE

Sincerely Yours, 2009
Măreţ şi readaptat, updatat şi cu papion. Strălucitor şi suedez, un material lansat iniţial în toamna lui 2008 şi sosit cu readăugiri în noiembrie 2009. TTA mi-e pe buze pe-aici de destulă vreme încât să vă fie clar că varianta asta digitală de remixuri la cel mai recent album al lor, A New Chance – cel din 2007, e un musai pentru începutul de 2010
înfloritor şi plin de planuri. Da, în anul ce urmează, băieţii revin cu discul patru din carieră. Ura!... Până una alta: luaţi de-aici remixuri de la jj, El Guincho, Shazam, Woolfy, Laidback Luke şi The Juan Maclean.
VLAD STOIAN

EMI
Despărţirea de bassistul Lee Alexander ar fi trebuit să facă din Norah Jones o persoană predispusă la jelit şi nu la cântat piese pe care se poate dansa fără să ai nevoie de o a doua persoană (de care să te ţii sau pe care să o ţii de vorbă). Probabil că s-ar fi putut întâmpla ca „The Fall” să fie încet şi trist dacă nu şi-ar fi băgat nasul Jacquire King căruia oamenii de la Kings Of Leon trebuie să le mulţumească pentru faptul că în sfârşit au reuşit să fie auziţi (mai tare) dincolo de graniţele Statelor Unite. Este uimitor cum o fată care şi-a obişnuit audienţa cu „ziceri” moi şi catifelate („Turn Me On” de pe albumul de debut este o capodoperă) să ajungă să fie zgomotoasă (prin chitară şi baterie) ca pe „It's Gotta Be” de pe acest al patrulea disc din carieră. Atenţie, în cazul de faţă „zgomotos” nu înseamnă „iritant”, ci „bun de să te facă să nu mai stai pe scaun”. Norah spunea că materialul cu care s-a lansat (în 2002) s-a născut când arunca lucruri în pereţi ca să vadă dacă se prind de ei. Dacă e adevărat înseamnă că „The Fall” a fost conceput când Norah a
ajuns într-un spaţiu fără pereţi, unul în care poate cânta mai tare fără să se gândească la posibile reacţii care ar putea veni de dincolo de pereţi.
CETIN RAŞIT

[Sony Music]
Trebuie spuse din capul locului două lucruri: că mie unul Queens of the Stone Age mi se pare cea mai periculoasă trupă rock a anilor 2000 şi că pe 2009 doar două proiecte am aşteptat cu sufletul la gură, Major Lazer şi Them Crooked Vultures. Major Lazer m-a spart, acum luăm la bani mărunţi şi Them Crooked Vultures.
Când pui la un loc nişte muzicieni atât de valoroşi, tre să fie mare metehaiala între zodii dacă nu iese nimic bun, lucru care nu se întâmplă aici. Pe de altă parte, când aşa artişti pun mână de la mână, parcă fiecare în parte se diluează şi îşi cam pierde din coi.
Subsemnaţii Josh Homme (QOTSA), Dave Grohl (Nirvana, Foo Fighters) şi
veteranul John Paul Jones, care în tinereţe activa la bas în formaţia vocalinstrumentală
Led Zeppelin, au făcut punte peste generaţii şi au scos un proiect de te scoală din morţi. Îmi place acest nou grup că sună ca la carte şi nu umblă cu prostii. Se simt foarte bine toţi cei trei muzicieni în toate piesele şi albumul este o încântare.
Pe de altă parte am şi eu câteva frici. Cea mai mare este că această trupă o să crape după primul album. Alta e că n-o să aibă membrii răbdare să se ruleze ca lumea. Cu toate că toţi cei trei artişti sunt muzicieni senzaţionali luaţi fiecare în parte, aici mai e vorba şi de compatibilitate. Aşteptăm şi vedem... Ca prim album, ăsta este unul foarte bun, dar dacă mai iese ceva simt nevoia să aud o muzică cu vreo trei clase mai sus comparativ cu ce se aude aici.
GOJIRA

Sony Music/Nova Music
Dacă iei o chitară în mînă trebuie sa afli ce poţi face cu ea în aşa fel încît să spui ceva interesant şi să nu semeni prea mult cu ceilalţi. După ce alegi zona în care te simţi bine, încerci să afli de unde vii, lucru pe care e bine să nu-l uiţi niciodată. Fie că unii acceptă sau nu, drumul începe cu o formă simplă, previzibilă, un teritoriu comun în care nu ai altceva de făcut decît să te afirmi. John Mayer a ales calea dreaptă a afirmării pe scena americană. A pornit de la blues, locul de unde toţi pornesc, dacă muzica lor are extensia „r’n’r”. A trecut şi printr-o şcoală de muzică, dar pînă la urmă talentul, aspectul fizic şi personalitatea polivalentă l-au scos din mediocritate. Capabil să scrie piese care ating şi pielea şi inima, Mayer convinge imediat şi partea mai pretenţioasă a publicului prin felul cum îmblînzeşte chitara. Este un excelent instrumentist, iar timbrul vocii, chiar dacă uneori scapă în zona bogată în zahăr, e imediat recognoscibilă. Scrie articole şi chiar derapează în zona design-ului vestimentar. Apariţia lui pe coperta unor reviste cunoscute sau adulaţia americanilor sunt sub atu-ul lui principal: capacitatea de a te atrage şi de a te bucura prin muzică, într-o manieră personală, fără a te obliga să-l categoriseşti în vreun fel. E mult blues, dar şi soul, există manierism, dar pare inevitabil într-un idiom muzical limitat, găsim şabloane pop, dar înainte de orice simţim diversitatea şi ineditul. „Battle Studies” se desprinde puţin de ceea ce ne-a oferit John Mayer pînă acum, dar nu rezolvă problema celor care încă nu ştiu cum să-l ia, ce să aprecieze la el, în afară de indiscutabila-i potenţă artistică. Mulţi muzicieni se uită înapoi şi ne readuc sonorităţi cu blazon, asta pentru că e frumos şi normal să păstrezi valorile, dar şi pentru că mare lucru nu mai poate fi adus nou. Noul album combină cu bun simţ tradiţia şi comerţul, în nicun caz tradiţia comerţului. Nu e greşit şi nici uşor să intri sub piele fără a linguşi. Piesele sunt foarte bine produse, în aşa fel încît să reţii şi refrenul, dar şi un solo de chitară mai dezvoltat sau un riff inspirat. Nu s-a lucrat sub presiunea matriţei radio, dar totul a ieşit fără exagerări, în nicio direcţie. Textele gravitează în jurul titlurilor, cu destule metafore care să ne ducă la interpretări abstracte, fără a ne arunca însă în exegeze literare aprofundate. „Battle Studies” nu abuzează de nicio buclă stilistică, se desprinde de bijuteria numită „Continuum” (care rămîne cel mai bun album al lui ) şi ne dă semne de maturizare, de ieşire din vechile personificări. Diversitatea pieselor nu afectează cursivitatea albumului, care pare a avea ceva din tonusul încă unei relaţii destrămate. Sensibil, ironic, şlefuit pentru aproape orice fel de raft. Indiferent de bîrfele pe care le mai stîrneşte în afara scenei, John Mayer elimină orice dubiu cînd intră în studio sau în sala de concert. „Battle Studies” nu merită bîrfit, ci doar gustat din plin.
BERTI BARBERA

ACT
Bateristul Wolfgang Haffner are un portofoliu de peste 400 de apariţii pe albume ale unor artişti precum Chaka Khan, Albert Mangelsdorf, Klaus Doldinger cu al său „Passport”, Till Bronner sau Nils Landgren. Un tehnician impecabil si un rafinat interpret al oricărui limbaj muzical, a încercat să-şi dezvolte propria „voce” prin cîteva albume proprii, care includ compoziţia, orchestraţia şi cam tot ce înseamnă producţie. „Zooming”, „Shapes” sau „Acustic Shapes” sunt titlurile care pînă acum i-au confirmat credibilitatea de lider de grup. Albume foarte bune, cu o muzică bine scrisă, foarte accesibilă şi bine cîntată, care include influenţe şi stări acumulate în toţi anii de intense experienţe muzicale. La acelaşi nivel se prezintă şi „Round Silence”, noul album unde regăsim atmosfera, sonorităţile
şi o parte din instrumentiştii de pe „Acoustic Shapes”. Predomină limbajul jazzistic dus în zona subtilă, aerisită, armoniile largi, inserţiile electronice şi pulsaţia elegantă, viguroasă a maşinii de ritm numită Haffner. Melodia este un alt punct de atracţie în fiecare piesă, înaintea improvizaţiilor. Muzica se încadrează mai bine în ceea ce de o vreme se numeşte „nu jazz”, care este de fapt o acumulare de elemente noi, pe baza solidă a notelor albastre. O încercare de a duce acest gen complex într-o zonă mai accesibilă, fără a-l democratiza pînă la nerecunoaştere. Este adevărat că uneori intenţia de a oferi ceva agreabil poate duce la mici excese, cum ar fi reducerea dinamicii muzicale sau folosirea unor teme lejere, acompaniate liniar. Din acest motiv „Round Silence” nu este cel mai bun album semnat de Wolfgang Haffner. Dar nici pe departe ceva superficial. Chiar dacă muzica aparţine unui instrumentist, nu există momente demonstrative, solouri prelungite sau excese de patos. Discul nu sună ca producţia tipică a unui baterist. E calm, ca un maestru care, după ce a învăţat să nu încordeze mai mulţi muşchi decît are nevoie, aprofundează liniştea din jurul notelor. Iar asta întotdeauna ne face bine. Desfăşurarea de talent este amplă şi include suflători, doi basişti şi mulţi invitaţi onorabili, printre care se remarcă, la fel ca întotdeauna, Lars Danielsson. Un album a cărui muzică explică titlul, fără emfază, curat, colorat şi făcut cu bun gust, la un standard foarte ridicat.
Asta înseamnă că şi cunoscătorii şi ceilalţi înţeleg şi apreciază.
BERTI BARBERA