Înainte ca Audi să pună sloganul “Vorsprung durch Technik” (“Progres prin tehnologie”) lângă cele patru cercuri din siglă, muzica învăţa să încapă pe caseta audio. Asta după ce s-a întins pe mai multe formate de discuri din policlorură de vinil. Pe măsură ce a trecut timpul producţiile fonografice au trebuit să se “strângă” pentru a ajunge şi pe caseta DAT, pe CD, pe MiniDisc şi memory stick. Cu ajutorul acestor suporturi am reuşit să facem rost, să colecţionăm, să ne mândrim cu muzica pe care o avem acasă dar pentru a o cunoaşte a trebuit să o ascultăm la radio, să o vedem la televizor sau să o căutăm pe internet. Este foarte uşor să ajungem la muzică (sau ea la noi, depinde cât de Mahomed ne dorim să fim) şi ştim foarte bine că n-a fost deloc aşa întotdeauna. În 1762 Mozart (în vârstă de doar 6 ani pe vremea aceea) a trebuit să cânte în “Spiegelsaal” (Sala Oglinzilor) din Palatul Schonbrunn, Viena, pentru a-şi face cunoscute aptitudinile, astăzi acelaşi artist ar fi ajuns celebru plecând de la un cont pe MySpace şi nişte upload-uri – nu neapărat a unor videoclipuri oficiale – pe YouTube. Drumul spre faimă şi bani e mai scurt acum dar nu se poate spune că asta face parte din progres.
Prima transmisie radio în scopuri comerciale (fără a avea publicitate), prima staţie radio cu o grilă de programe aşa cum toate au astăzi, primul post pe care s-a auzit o reclamă. Toate acestea au apărut la interval de câteva luni în 1920 în Statele Unite. A trebuit să mai treacă un deceniu pentru ca radioul să ajungă în casele consumatorilor, două din cinci case americane aveau un receptor radio în 1931 pentru ca în 1938 raportul să fie de 4 la 5. “Marea depresie” din 1929, criza din care Statele Unite au reuşit să iasă la mijlocul anilor ’30, coroborată cu creşterea în popularitate a radioului a dus la scăderea cifrei de afaceri în industria muzicală de la 75 de milioane de dolari în 1929 la 26 milioane de dolari în 1938. Frica label-urilor de a rămâne fără bani din afacerea cu muzică a dus la modificarea legii drepturilor de autor, la crearea “American Society of Composers, Authors and Publishers” ca societate de colectare a drepturilor de difuzare a single-urilor la radio.
Dacă în 1923 ASCAP reuşea să strângă de la radiouri între 230 şi 5.000 de dolari (staţiile mari) pe an ca drepturi de difuzare a muzicii, în 2009 a ajuns la o “cifră de afaceri” de peste un miliard de dolari, banii venind în mare parte de la cele peste 15.000 de posturi de radio din Statele Unite. “American Society of Composers, Authors and Publishers” a fost creată pentru a apăra drepturile artiştilor dar în dorinţa de a o face cât mai bine a reuşit să şi derapeze de câteva ori. În 1996, “Girl Scouts Of The USA” şi “Boy Scouts Of America” au fost chemate în justiţie de ASCAP pentru că tinerii aflaţi în taberele celor două asociaţii ale cercetaşilor cântau piese licenţiate fără a plăti pentru asta. Cazul a atras o mulţime de comentarii negative în media americană, fapt ce a dus la retragerea plângerii. Bine (pentru public) s-a terminat şi cazul ringtone-urilor de pe telefoanele mobile. Este OK ca firmele care produc asemenea tonuri să plătească la ASCAP o anumită sumă dar de ce era nevoie să plătească şi proprietarul unei telefon mobil din care se aude în public o piesă (ca ringtone)? Tocmai de aceea, în octombrie 2009, a fost emisă o hotărâre judecătorească în care se specifica: “atunci când un telefon sună în public iar tonul de apel este o piesă licenţiată, cel sunat este exceptat de la orice plată a drepturilor de folosire a muzicii din acel ton de apel”.
Chiar dacă anii '50, '60 ai secolului trecut fac parte din anii de aur ai radioului, perioada în cauză a însemnat şi un “upgrade” pentru sunet. “Ataşarea” de imagini sunetelor. În acele vremuri, televiziunea i-a adus în casele oamenilor pe Elvis (în 1956, filmat de la brâu în sus pentru că mişcările regelui rock 'n' roll nu era agreate de moraliştii vremii) şi pe The Beatles (prestaţia de la “Ed Sullivan Show” din 1964 a avut ratinguri uriaşe), cele două evenimente punându-i pe gânduri pe cei care căutau cât mai multe oportunităţi pentru creşterea audienţelor şi satisfacerea mai multor categorii de privitori. Aşa s-a ajuns la “Radio With Pictures”, primul program tv totalmente muzical. Postul TVNZ din Noua Zeelandă l-a lansat în 1976 după 10 ani în care marile case de discuri au trimis companiei publice de radio şi televiziune videoclipuri pentru a fi transmise fără nicio ulterioară plată a difuzărilor (mulţi artişti au şi făcut lungul grup la Antipozi pentru a apărea live în acest program). Modelul a trecut Oceanul Pacific, a ajuns la Warner Cable în 1977 pentru ca patru ani mai târziu să stea la baza postului tv care avea să devină un icon al multor generaţii, MTV.
În aproape 30 de ani, cel mai cunoscut canal de muzică din lume a ajuns peste tot, chiar şi în ţările conduse de regimuri totalitare, Bill Roedy – actualul CEO al MTV Networks International – fiind cel care s-a zbătut foarte mult pentru asta. După ce, în noiembrie 1989, ar fi trebuit să aibă o discuţie finală cu oamenii din Politburo-ul Berlinului de Est pentru difuzarea MTV Europe în RDG dar n-a mai avut cu cine, toată lumea fiind cu ochii la zidul care se prăbuşea, Bill i-a convins pe comuniştii chinezi în anii '90 să aibă propriul MTV deşi nu se reuşeşte întotdeauna ca în programe să se evite “cei trei T” (Tian An Men, Tibet, Taiwan), cele mai mari “bube” ale Chinei. Dincolo, însă, de entertainment-ul oferit de muzică sau programele muzicale pe tv, nu se poate trece atât de uşor peste faptul că s-a ajuns la show-uri hilare de tipul “Pop Idol” în care orice zugrav sau gospodină ajunge vedetă. Costel Busuioc sau Susan Boyle pretind să fie consideraţi oameni în business (Busuioc a rupt contractul cu label-ul care l-a reprezentat pentru că... nu l-a reprezentat corespunzător) sau măcar muzicieni doar pentru că prestaţiile lor au ajuns şi pe internet – cu milioane de vizualizări.
MySpace, YouTube, Facebook, Twitter, torrenti, hub-uri, toate aceastea ar putea intra – folosind o sintagmă din IT – în “Music. Version 3.0” (“a treia cale”, după radio şi televiziune). Discuri nelansate fizic ajung (“cuşer” sau nu) în calculatoarele noastre, descărcările legale de mp3-uri au început să fie luate în calcul în realizarea clasamentelor, fiecare piesă nouă a unui artist (în orice treaptă a evoluţiei lui, de la cvasinecunoscut la megastar) ajunge rapid pe internet, iar prin reţele de socializare aflăm în orice moment ce fac, de ce nu fac, când vor face ceva stimaţii cântători. Artiştii cer părerea fanilor despre noile piese (unele aflate chiar în versiuni demo) pe paginile personale dar casele de discuri nu acceptă ca videoclipurile să ajungă pe site-urile specializate (la vizionare, nu la download) fără a se plăti o taxă minimă. Nici măcar faptul că prin browsing-ul pe site-urile care găzduiesc muzică (prin streaming audio sau video) duc în mare parte (din ce în ce mai mare) la cumpărarea de muzică online nu a convins marile case de discuri să lase la liber ascultarea/vizionarea. Ce n-au înţeles marile label-uri e că dacă se doreşte postarea muzicii pe net sau posibilitatea descărcării ei gratuite, ilegale dar gratuite... se poate. Se poate cu mult înainte ca artistul să se prindă că muzica lui e pe net. Asta în cazul în care n-a pus-o el acolo. Preventiv. Pentru un mic buzz în presă.
Cele trei cazuri expuse mai sus nu fac un serviciu muzicii, cu atât mai puţin consumatorilor. Consumatorii vor mult şi cât mai ieftin. Atenţie, ieftin dar nu neapărat gratis. Coldplay şi Radiohead au făcut o superafacere lăsând la latitudinea cumpărătorilor dacă producţiile lor merită plătite şi cu cât. Dar cum lumii îi place să găsească un ţap ispăşitor, întotdeauna vor fi artişti care să se plîngă de faptul că nu sunt plătiţi suficient pentru difuzarea operelor care le aparţin, coafeze care consideră că au talent dar nu le vede nimeni sau case de discuri care se simt furate. Consumatorii se plâng dar au întotdeauna soluţii. Artiştii şi casele de discuri, din păcate pentru ele, doar se plâng.
Cetin RAŞIT

E greu de spus ce te face „goth”. Termenul exprimă mai degrabă o identificare dar şi o tendinţă comună legată de muzică. Cu ştate vechi, această subcultură s-a remarcat printr-o capacitate ieşită din comun de a supravieţui într-o societate modernă şi diversificată. Poate faptul că este într-o continuă schimbare şi că accentul cade mai mult pe crearea unei imagini individuale si nu de grup a făcut ca goticul sa rămână aproape intact până în ziua de azi.
În peisajul post-punk de la sfârșitul anilor ‘70 a început să apară o alt fel de muzică, trecând de la atitudinea specifica punk, la una atmosferică și emoțională, care urma să fie denumită "gothic" (se pare că acest nou climat muzical a început să fie denumit astfel, pentru prima oară, fie de către managerul Tony Wilson, al trupei Joy Division, pentru a defini stilul formatiei, fie de către Siouxsie Sioux). Apariția a avut loc în Anglia între 1979 și 1983, dar este extrem de dificil de urmărit, întrucât rădăcinile sunt adânc îngropate în punk. Unii spun că sunetul gothic rock a fost creat pentru prima oară de către Siouxsie and the Banshees în albumul “Kaleidoscope”. Pe măsură ce unele trupe de punk au început să-și schimbe atitudinea, ele au fost etichetate ca făcând parte din "punk-ul pozitiv". Pentru a remarca diferenţele dintre gothic și punk, este suficientă o analiză succintă a „relațiilor” dintre Siouxsie Sioux și Sex Pistols... Mai departe, în 1977, la Manchester a apărut o nouă trupă de punk, numită Warsaw. Melodiile nu erau foarte bune, însă aveau un sound puternic, unic, plin de energie. Celebrul Tony Wilson a remarcat potenţialul trupei şi a insistat pentru o schimbare de stil. Aceasta s-a produs imediat, iar succesul a fost obţinut sub un nou nume: Joy Division.
Multe alte trupe au început sa fie atrase de acest stil, și astfel gothicul a început să devină din ce în ce mai popular. Se punea accentul mult mai mult pe percuție decât în punk, sunetul tobelor a început sa devină tribal, sunetele chitarelor au fost reduse și întinse, creând astfel un sunet mult mai atmosferic decat în punk. Cea mai mare schimbare a apărut odată cu conținutul versurilor, care era a căpătat o încărcătură emoţională, de multe ori morbidă, aflată în contrast cu mesajele politice ale punk-ului. Pe măsură ce muzica s-a schimbat, stilul vestimentar a suferit și el modificări considerabile. Hainele negre și "fața albă" au început să devină din ce în ce mai populare, atât printre cântăretii timpurii de gothic, cât și printre fanii acestui gen. Din acest scenariu au început să apară primele formatii gothice, reprezentative pentru acest gen, printre care Bauhaus, Siouxsie and the Banshees, Joy Division sau Sex Gang Children (aceastea au fost definite ca făcând parte din "first wave").
Istoria continuă cu deschiderea în 1982 la Londra a clubului Batcave, acesta fiind probabil unul dintre cei mai importanţi factori în crearea subculturii gotice, așa cum este ea cunoscută azi. Acesta nu numai că a fost un punct major pentru scena londoneză, dar a atras foarte mult atenția din partea presei, care a răspândit rapid ideea noii subculturi prin țară și prin lume. Încă de la deschiderea clubului Batcave, ideea unui club gotic s-a răspândit până la nivelul la care clubul era cea mai importantă arenă socială pentru subcultură. Deloc surprinzător, dacă ținem cont de faptul că gothicul se bazează în mare parte pe muzică.
Muzica industrială și subcultura industrială (denumită și Rivethead) a apărut cam în același timp cu gothicul. Exista păreri potrivit cărora gothicul este o sub-mișcare în cadrul istoriei muzicii industriale, însă legăturile dintre gothic și industrial sunt de multe ori puse la îndoială. Cu toate că sunt foarte diferite, au unele puncte comune, influențându-se reciproc. Ca și în cazul gothicului, "first wave" a apărut la începutul anilor ‘80 în Europa, cu trupe ca Einsturzende Neubauten sau Throbbing Gristle. Acestea au respins modul repetitiv al tehnologiei, cântând adesea la instrumente power, sau "sheet metal", și au încorporat aparate muzicale electrice într-o astfel de măsură încât au spart toate tiparele utilizării lor. Spre sfârșitul anilor ‘80 cele două subculturi se unesc, un merit deosebit avându-l confuzia creată de mass-media, care le distingea destul de greu.
Dacă gothicul a fost vreodată omogen, acum nu mai este sub nici o formă. Acest termen cuprinde acum o arie foarte mare de stiluri diferite, de atitudini, genuri muzicale și sub-genuri toate vag legate prin esteticul gothic. În cluburile gothice nu este ciudat să vezi vestimentații incepând de la jeans și tricouri negre, până la îmbrăcaminte medievală. Muzica gothic s-a împărtit în genuri cum ar fi gothic rock, deathrock, post-punk, industrial, psychobilly, gothabilly, neofolk , EBM, synth-pop, electro, ethereal, darkwave, dark ambiental etc. Fiind deja destul de în vârstă, această subcultură s-a remarcat printr-o capacitate ieșită din comun de a se menține în societatea modernă, fără doar și poate datorită faptului că este într-o continuă schimbare, precum și a faptului că pune accentul pe crearea unei imagini individuale.
În România, goticul a fost adus în anii ’90, iar promovarea a început odată cu noul mileniu si lansarea site-ului DarkRomania (închis prin 2007). Dar cum orice sfârşit reprezintă un nou început, Lux-Noctis a dat tonul apariţiei unor organizaţii dispuse să îl promoveze prin concerte. Printre acestea se numără Kogaionon cu Arcana, Ordo Rosarius Equilibrio şi multe altele la activ, susţinute în Casa Reduta din Braşov precum şi primul festival Dark din România (First Romanian Darkfest, organizat de Viva Music şi Kompas Events), care a înregistrat un succes extraordinar.
Scena se dezvoltă la fel de promiţător, laolaltă cu numărul de concerte. The Legendary Pink Dots, Das Ich, Diary of Dreams au putut fi văzute deja iar luna decembrie a anului trecut a furnizat primul festival ethereal/neo-folk. Mai departe, Umbra et Imago a concertat la Bucureşti în februarie 2010.
Tudor Hila