După o pauză destul de lungă, în care Igor Dînga, vocalistul şi liderul formaţiei, a făcut management cultural (fiind inclusiv producătorul trupei Zdob şi Zdub), CUIBUL s-a reunit ca-ntr-o poveste şi la începutul anului a apărut pe piaţa muzicală cu un nou album, „PRiZ”, editat mai întîi la propria casă de discuri şi pus pe internet pe site-ul formaţiei (http://www.cuibul.md/) pentru descărcare gratuită, reeditat acum de „Soyuz Music”, Moscova (2010). CUIBUL este una dintre cele mai originale formaţii rock din fosta URSS din anii ’90, foarte populară atunci, dar se pare că basarabenii şi-au luat din nou avînt, pentru că lansarea acestui album i-a readus serios în memoria publicului, cîştigînd şi noi fani la concertele de lansare din Moscova, Sankt Petersburg, Kiev şi Chişinău. „PRiZ” este un album de rock alternativ (un funk-rock mai spre jazz, greu de comparat cu muzica altor formaţii md & ro, stil asemănător doar foarte puţin poate cu Sarmalele Reci, dacă e să-i comparăm cu cineva din România), conţine 13 piese + varianta germană a unei piese de pe album, „Nina” + videoclipul piesei „PRiZ”, clip foarte fain, în care Roman Iagupov, vocalistul Zdob şi Zdub, are rolul lui Marilyn Manson. „PRiZ” e un album cu texte în limba rusă (dar şi fragmente-n engleză şi germană), ca şi ultimul CD al hardcore-iştilor de la Zdob şi Zdub, şi s-ar traduce „Premiu”, dacă nu ar fi o abreviere a unei piese de mare succes de pe album, “Прощай и здравствуй” („Salut şi adio”), care are şi ea un videoclip mişto. Albumul are un aer benefic, atmosferă pozitivă, care-ţi ridică dispoziţia şi pofta de viaţă („Asta nu e greu, nu e greu deloc. Asta nu e greu, e posibil”), deşi versurile de multe ori sunt profunde şi te cam pun pe gînduri. Dar asta-ţi dai seama după mai multe audiţii ale albumului. „Noua zi e biletul tău. Să ştii că nu e totul în zadar. Totul nu e în zadar, aşa să ştii” („Salut şi adio”). Componența formației CUIBUL: Igor Dînga – chitară, voce, Andrei Boico – chitară bass, Igor Coșolean – chitară şi Vadim Tichișan – tobe, dar la imprimarea albumului au mai participat: Alexei Trofim – armonică de gură (Parovoz), Darinka Tsekova – gadulka (Sheila), Dorin Burlacu – orgă (Vinogradnaya, Angel) şi Gala Bogaceva (ExNN) – voce (Angel, Ruchka usilka).
„PRiZ”, noul album al formaţiei CUIBUL, este un proiect luminos, nostalgic, romantic, vesel şi vivace, un CD pe care vă recomand să-l ascultaţi în maşină, dar şi împreună cu prietenii, însă varianta ideală ar fi să vă duceţi la un concert de lansare a albumului, dacă e posibil.

Formaţia de hardcore moldovenesc ZDOB ŞI ZDUB a lansat un nou album, „Vin alb / Vin roșu” („Beloe Vino / Krasnoe Vino”). E un CD care a apărut în limba rusă, „Vin alb / Vin roșu” fiind doar al doilea album în limba rusă al zdubilor, numai primul lor album, “Hardcore moldovenesc” fiind şi în limba rusă (de fapt, a avut două variante: una pentru piaţa rusească şi una în limba română). „Vin alb / Vin roșu” a fost editat la Moscova de studioul Soyuz Music (2010), conţine 16 piese, dintre care cîteva sînt noi-nouţe, ca “Stop Mafia!”, “Goool!”, „Vin alb / Vin roșu”, iar celelalte sînt coveruri pe care le-au făcut pentru diferite proiecte, emisiuni TV şi radio din Rusia şi Ucraina. Albumul are şi cîteva colaborări cu muzicieni celebri din Rusia, ca Serghei Mikhalok, vocalistul formaţiei Lyapis Trubetskoy, sau Emmanuil Vitorgan, un actor renumit, care a avut şi un rol în filmul făcut după un roman ştiinţifico-fantastic al fraţilor Strugatsky, unde a apărut piesa „Costumaşul”, la care au făcut acum un featuring. Albumul este vesel şi distractiv, în stilul Zdob şi Zdub, dar există şi cîteva piese mai supărate, în care socialul ia faţa altor teme, cum ar fi „Stop Mafia!” sau – mai ales – „Vin alb / Vin roșu”, piese care cred c-ar merita traduse şi-n limba română. Să ne bucurăm de „Vin alb / Vin roșu”, pentru că între acest album şi următorul va fi mult prea puţin loc gol, pentru că Zdob şi Zdub a pregătit în paralel, la un studio din Berlin, un alt album, despre care povestesc în interviul care va apărea în următorul număr al revistei „Sunete”.

Nick Făgădar, vocalistul şi chitaristul formaţiei rock Luna Amară a creat un studio de înregistrări, care se numeşte Luna Recording Studio.

Detalii, pe site-ul formaţiei, la secţiunea Studio, aici:
http://www.luna-amara.ro/studio/

Înainte ca Audi să pună sloganul “Vorsprung durch Technik” (“Progres prin tehnologie”) lângă cele patru cercuri din siglă, muzica învăţa să încapă pe caseta audio. Asta după ce s-a întins pe mai multe formate de discuri din policlorură de vinil. Pe măsură ce a trecut timpul producţiile fonografice au trebuit să se “strângă” pentru a ajunge şi pe caseta DAT, pe CD, pe MiniDisc şi memory stick. Cu ajutorul acestor suporturi am reuşit să facem rost, să colecţionăm, să ne mândrim cu muzica pe care o avem acasă dar pentru a o cunoaşte a trebuit să o ascultăm la radio, să o vedem la televizor sau să o căutăm pe internet. Este foarte uşor să ajungem la muzică (sau ea la noi, depinde cât de Mahomed ne dorim să fim) şi ştim foarte bine că n-a fost deloc aşa întotdeauna. În 1762 Mozart (în vârstă de doar 6 ani pe vremea aceea) a trebuit să cânte în “Spiegelsaal” (Sala Oglinzilor) din Palatul Schonbrunn, Viena, pentru a-şi face cunoscute aptitudinile, astăzi acelaşi artist ar fi ajuns celebru plecând de la un cont pe MySpace şi nişte upload-uri – nu neapărat a unor videoclipuri oficiale – pe YouTube. Drumul spre faimă şi bani e mai scurt acum dar nu se poate spune că asta face parte din progres.
Prima transmisie radio în scopuri comerciale (fără a avea publicitate), prima staţie radio cu o grilă de programe aşa cum toate au astăzi, primul post pe care s-a auzit o reclamă. Toate acestea au apărut la interval de câteva luni în 1920 în Statele Unite. A trebuit să mai treacă un deceniu pentru ca radioul să ajungă în casele consumatorilor, două din cinci case americane aveau un receptor radio în 1931 pentru ca în 1938 raportul să fie de 4 la 5. “Marea depresie” din 1929, criza din care Statele Unite au reuşit să iasă la mijlocul anilor ’30, coroborată cu creşterea în popularitate a radioului a dus la scăderea cifrei de afaceri în industria muzicală de la 75 de milioane de dolari în 1929 la 26 milioane de dolari în 1938. Frica label-urilor de a rămâne fără bani din afacerea cu muzică a dus la modificarea legii drepturilor de autor, la crearea “American Society of Composers, Authors and Publishers” ca societate de colectare a drepturilor de difuzare a single-urilor la radio.
Dacă în 1923 ASCAP reuşea să strângă de la radiouri între 230 şi 5.000 de dolari (staţiile mari) pe an ca drepturi de difuzare a muzicii, în 2009 a ajuns la o “cifră de afaceri” de peste un miliard de dolari, banii venind în mare parte de la cele peste 15.000 de posturi de radio din Statele Unite. “American Society of Composers, Authors and Publishers” a fost creată pentru a apăra drepturile artiştilor dar în dorinţa de a o face cât mai bine a reuşit să şi derapeze de câteva ori. În 1996, “Girl Scouts Of The USA” şi “Boy Scouts Of America” au fost chemate în justiţie de ASCAP pentru că tinerii aflaţi în taberele celor două asociaţii ale cercetaşilor cântau piese licenţiate fără a plăti pentru asta. Cazul a atras o mulţime de comentarii negative în media americană, fapt ce a dus la retragerea plângerii. Bine (pentru public) s-a terminat şi cazul ringtone-urilor de pe telefoanele mobile. Este OK ca firmele care produc asemenea tonuri să plătească la ASCAP o anumită sumă dar de ce era nevoie să plătească şi proprietarul unei telefon mobil din care se aude în public o piesă (ca ringtone)? Tocmai de aceea, în octombrie 2009, a fost emisă o hotărâre judecătorească în care se specifica: “atunci când un telefon sună în public iar tonul de apel este o piesă licenţiată, cel sunat este exceptat de la orice plată a drepturilor de folosire a muzicii din acel ton de apel”.
Chiar dacă anii '50, '60 ai secolului trecut fac parte din anii de aur ai radioului, perioada în cauză a însemnat şi un “upgrade” pentru sunet. “Ataşarea” de imagini sunetelor. În acele vremuri, televiziunea i-a adus în casele oamenilor pe Elvis (în 1956, filmat de la brâu în sus pentru că mişcările regelui rock 'n' roll nu era agreate de moraliştii vremii) şi pe The Beatles (prestaţia de la “Ed Sullivan Show” din 1964 a avut ratinguri uriaşe), cele două evenimente punându-i pe gânduri pe cei care căutau cât mai multe oportunităţi pentru creşterea audienţelor şi satisfacerea mai multor categorii de privitori. Aşa s-a ajuns la “Radio With Pictures”, primul program tv totalmente muzical. Postul TVNZ din Noua Zeelandă l-a lansat în 1976 după 10 ani în care marile case de discuri au trimis companiei publice de radio şi televiziune videoclipuri pentru a fi transmise fără nicio ulterioară plată a difuzărilor (mulţi artişti au şi făcut lungul grup la Antipozi pentru a apărea live în acest program). Modelul a trecut Oceanul Pacific, a ajuns la Warner Cable în 1977 pentru ca patru ani mai târziu să stea la baza postului tv care avea să devină un icon al multor generaţii, MTV.
În aproape 30 de ani, cel mai cunoscut canal de muzică din lume a ajuns peste tot, chiar şi în ţările conduse de regimuri totalitare, Bill Roedy – actualul CEO al MTV Networks International – fiind cel care s-a zbătut foarte mult pentru asta. După ce, în noiembrie 1989, ar fi trebuit să aibă o discuţie finală cu oamenii din Politburo-ul Berlinului de Est pentru difuzarea MTV Europe în RDG dar n-a mai avut cu cine, toată lumea fiind cu ochii la zidul care se prăbuşea, Bill i-a convins pe comuniştii chinezi în anii '90 să aibă propriul MTV deşi nu se reuşeşte întotdeauna ca în programe să se evite “cei trei T” (Tian An Men, Tibet, Taiwan), cele mai mari “bube” ale Chinei. Dincolo, însă, de entertainment-ul oferit de muzică sau programele muzicale pe tv, nu se poate trece atât de uşor peste faptul că s-a ajuns la show-uri hilare de tipul “Pop Idol” în care orice zugrav sau gospodină ajunge vedetă. Costel Busuioc sau Susan Boyle pretind să fie consideraţi oameni în business (Busuioc a rupt contractul cu label-ul care l-a reprezentat pentru că... nu l-a reprezentat corespunzător) sau măcar muzicieni doar pentru că prestaţiile lor au ajuns şi pe internet – cu milioane de vizualizări.
MySpace, YouTube, Facebook, Twitter, torrenti, hub-uri, toate aceastea ar putea intra – folosind o sintagmă din IT – în “Music. Version 3.0” (“a treia cale”, după radio şi televiziune). Discuri nelansate fizic ajung (“cuşer” sau nu) în calculatoarele noastre, descărcările legale de mp3-uri au început să fie luate în calcul în realizarea clasamentelor, fiecare piesă nouă a unui artist (în orice treaptă a evoluţiei lui, de la cvasinecunoscut la megastar) ajunge rapid pe internet, iar prin reţele de socializare aflăm în orice moment ce fac, de ce nu fac, când vor face ceva stimaţii cântători. Artiştii cer părerea fanilor despre noile piese (unele aflate chiar în versiuni demo) pe paginile personale dar casele de discuri nu acceptă ca videoclipurile să ajungă pe site-urile specializate (la vizionare, nu la download) fără a se plăti o taxă minimă. Nici măcar faptul că prin browsing-ul pe site-urile care găzduiesc muzică (prin streaming audio sau video) duc în mare parte (din ce în ce mai mare) la cumpărarea de muzică online nu a convins marile case de discuri să lase la liber ascultarea/vizionarea. Ce n-au înţeles marile label-uri e că dacă se doreşte postarea muzicii pe net sau posibilitatea descărcării ei gratuite, ilegale dar gratuite... se poate. Se poate cu mult înainte ca artistul să se prindă că muzica lui e pe net. Asta în cazul în care n-a pus-o el acolo. Preventiv. Pentru un mic buzz în presă.
Cele trei cazuri expuse mai sus nu fac un serviciu muzicii, cu atât mai puţin consumatorilor. Consumatorii vor mult şi cât mai ieftin. Atenţie, ieftin dar nu neapărat gratis. Coldplay şi Radiohead au făcut o superafacere lăsând la latitudinea cumpărătorilor dacă producţiile lor merită plătite şi cu cât. Dar cum lumii îi place să găsească un ţap ispăşitor, întotdeauna vor fi artişti care să se plîngă de faptul că nu sunt plătiţi suficient pentru difuzarea operelor care le aparţin, coafeze care consideră că au talent dar nu le vede nimeni sau case de discuri care se simt furate. Consumatorii se plâng dar au întotdeauna soluţii. Artiştii şi casele de discuri, din păcate pentru ele, doar se plâng.
Cetin RAŞIT

Dacă vara anului trecut a aparţinut concertelor pe mari stadioane, toamna şi iarna i-au adus pe cei de la Depeche Mode în intimitatea sălilor. În ton cu succesiunea anotimpurilor, trupa a cântat pe întreg continentul American (de la Nord la Sud) şi apoi a revenit pentru a cânta în cele mai mari şi mai elegante săli şi stadioane acoperite din Europa.

Teoretic nu intenţionam să mai merg la vreun concert din acest turneu decât dacă se întâmpla minunea ca DM să reprogrameze concertul de la Bucureşti. Din păcate, la noi stadionul e în lucru, la capitolul săli suntem în anii ’50 şi oricum nu s-a reprogramat niciun concert din această parte a Europei din seria celor anulate la debutul Tour of the Universe. Practic însă, am avut noroc şi pentru mine concertele Depeche Mode s-au înmulţit nesperat.

1 Decembrie 2009, Nürnberg
De ziua naţională a României m-am aflat la München, de unde m-am deplasat la Nürnberg pentru concert împreună cu doi prieteni. Am plecat cu maşina din capitala Bavariei şi în mai puţin de trei ore eram la Arena Nürnberger Versicherung. Era ora 12, iar la intrare erau doar vreo 20 de oameni. Ne-am aşezat strategic la coadă, ca să prindem primul val la intrarea în sală. Am aşteptat cu stoicism vreo şapte ore, timp în care am băut vreo zece sucuri, cinci cafele şi am mâncat plăcinte pe bandă rulantă. Am spus bancuri şi am dat tonul la cântare… Ne-am plimbat pe rând prin împrejurimi, ca să ne dezmorţim. Când mi-a venit rândul la plimbare, am vizitat patinoarul lipit de arenă, şi am aruncat un ochi şi la Frankenstadion (branduit easyCredit Stadion), unde evoluează echipa de fotbal locală. Tot lângă arenă se află şi celebrul Zeppelinfeld. Acest loc este celebru din două motive – unul bun şi unul rău: acolo se ţin concertele din cadrul festivalului Rock im Park şi tot acolo se desfăşurau în anii ’30-’40 şi marile mitinguri naziste. Locul are nişte dimensiuni impresionante, iar tribunele nu au mai fost atinse din 1945. Ca urmare, acolo cresc acum copaci, dar nu deranjează cu nimic peisajul, ba mai mult, acoperă o parte din ruşinea istorică a nemţilor.
Aşteptarea a meritat din plin. După ce am mai cântat de vreo cinci ori Peace, (iar grupul era acum de câteva sute de oameni şi a sunat de-a dreptul înălţător), porţile s-au deschis. Am zburat prin turnicheţi, am gonit cum se cuvine şi am prins cele mai bune locuri, în primul rând, la un metru şi jumătate de scenă. La câteva minute am observat în spatele meu două nemţoaice mici de înălţime, care se uitau la mine ca două pisici plouate. Le-am lăsat în faţă. Au prins bara ce separă publicul de scenă şi nu i-au mai dat drumul decât după concert… Revenind, mai aveam de aşteptat „doar” trei ore, din care una urma să fie îndulcită de Soulsavers, trupa care a cântat în deschidere. Ca urmare, ne-am aşezat claie peste grămadă pe jos şi dă-i discuţii. Am avut bucuria să revăd acolo fani pe care i-am cunoscut în vară la München pe Olympiastadion. Evident, băieţii erau în faţă, la loc de cinste, cu tatuajele lui Gahan la vedere, ca orice fan nebun cu acte în regulă care se respectă… Soulsavers au venit, au cântat şi au plecat, ce-i drept cu ceva mai multe aplauze la activ. La ora 22 fix a început concertul. Un In Chains impecabil, apoi Wrong, Hole To Feed ş.a.m.d. Martin a cântat Insight, ultima piesă de pe albumul meu preferat (Ultra), Home, iar apoi am avut ocazia să ascult Miles Away/The Truth Is, una din piesele preferate de pe Sounds Of The Universe. Concertul a curs natural cu hiturile care nu pot lipsi din set list, iar după o scurtă pauză Martin a revenit pe scenă cu One Caress. Încă două „clasice” şi apoi Personal Jesus de încheiere. Practic, n-ar mai fi nimic de adăugat deoarece se ştie prea bine că DM se simt mai bine în Germania decât în ţara natală. Iar asta s-a simţit din plin, ca de obicei. Ceea ce nu ştiam însă era că o să-mi revăd favoriţii şi la Londra peste fix două săptămâni.

15&16 decembrie, Londra
În actualul turneu, DM au cântat de patru ori la Londra. De trei ori la Arena O2 şi o dată la Royal Albert Hall. Am fost prezent la primele două concerte, pe 15 şi 16 decembrie şi pot spune că a meritat cu prisosinţă. Spuneam mai sus că DM se simt cel mai bine în Germania… Ei bine, concertul din prima seară mi-a depăşit complet aşteptările.
Parcă pentru a da o mare palmă criticilor englezi, care n-au avut niciodată ochi bun pentru ei, DM s-au autodepăşit în prima seară londoneză. A fost un concert care merita înregistrat şi vândut ca DVD. Totul a fost la superlativ. Am avut ocazia să văd pentru prima dată cum DM fac tot posibilul ca totul să fie perfect şi adaugă în ecuaţie şi un plus de tupeu – genul acela de tupeu care le dă şuturi în fund detractorilor. Totul a fost atât de bine calculat şi bine pus în practică încât am avut impresia că văd deja DVD-ul turneului. Excepţie au făcut doar câteva remarci ale lui Dave care n-ar fi fost potrivite într-un asemenea material, dar care au făcut deliciul „cunoscătorilor”. De exemplu, la un moment dat l-a prezentat pe Martin drept Jay-Z şi apoi a menţionat că în mod sigur Jay-Z nu va fi pe-acolo în seara aia… (Dave a mai avut răbufniri de acest gen şi prin Mexic, unde la sfârşitul unui concert, în timp ce se îndrepta spre culise, l-a imitat pe Bono cu un „this is not a rebel song” fornăit).
A doua seară la O2 a fost una de relaxare pentru DM. Ziarele din 16 decembrie scriau deja ce concert excelent a fost în seara precedentă, iar acest lucru s-a simţit. Toată lumea a fost mai relaxată decât de obicei. Bine, asta nu înseamnă că a fost un concert slab, dar nici nu se poate spune că ar fi rupt gura târgului dacă era cu o seară mai devreme. Punctul forte a fost de această dată prestaţia lui Martin, care cu ale sale Judas, Home şi Dressed In Black a cucerit cu lejeritate audienţa. Nici Dave n-a fost mai prejos, dar s-a zbătut vizibil mai puţin decât în seara trecută. Am avut parte şi de un punct slab, în persoana lui Peter Gordeno, care probabil că din dorinţa prea mare de a face treabă bună, a falsat de câteva ori. Aceste momente au trecut în general neremarcate datorită tehnicienilor care i-au reglat rapid microfonul. În final, am obţinut explicaţia prestaţiei mai „obosite” din a doua seară. Este vorba de petrecerea mamut de după…, una mare consumatoare de energie.
Per ansamblu, experienţa londoneză a meritat şi nu regret că în a doua seară am ales doar DM deşi puteam merge şi la meciul Chelsea – Portsmouth. Dacă mergeam să văd Lampard & Co., conform calculelor ratam cel puţin acel „aaah” de la In Chains, iar asta nu mi-aş fi iertat-o.

11 ianuarie 2010, Budapesta
Papp Laszlo Budapest Sportarena este una dintre cele mai moderne săli din această parte a Europei. Norocul nostru ca români este că-i aproape şi putem să mergem să vedem trupe şi artişti care nu ajung (şi) la Bucureşti. În cazul Tour of the Universe, DM sunt cel mai bun exemplu. Am zburat aşadar până la Oradea şi apoi împreună cu trei prieteni am luat drumul Budapestei cu maşina. Cu gândul la gulaş, bineînţeles.
După ce ne-am plimbat prin frumosul oraş am ajuns la sală, care ne-a primit cu tricouri şi alte bunătăţi DM la preţuri mult mai mici decât în alte părţi. Aşa cum era de aşteptat am văzut acolo fani români (mult mai puţini decât de obicei) şi m-am întâlnit cu prieteni veniţi din Bucureşti şi Cluj. Ne-am despărţit pentru a ne lua locurile în tribună cu câteva minute înainte de concert. Ştiam că va urma ceva deosebit şi nu ne-am înşelat deloc.
Aici voi face o paranteză pentru a spune că în deschidere au prestat Nitzer Ebb. Deşi au doar cu doi ani mai puţin decât DM ca „vârstă” şi cântă tot un fel de muzică electronică, pot spune că nu prea m-au impresionat.
Concertul DM însă, a fost unul la superlativ. Sunt convins că Gahan, Gore şi Fletcher au o slăbiciune pentru Ungaria. Nu întâmplător, primul lor concert dincolo de „Cortina de Fier” a fost la Budapesta… Practic, atunci când vin în oraş, acesta le aparţine. Din maşini răsună DM, petrecerile generice se ţin lanţ, iar totul capătă contur cu un concert (întotdeauna) excelent. Se simte când artistul pune cu adevărat suflet în ceea ce face.
Valentin Moraru