Toma, cum a apărut formaţia Mauser?
În primăvara lui 2006, când eu cu încă trei prieteni am pus bazele formaţiei ce din toamna acelui an va purta numele de Mauser, tot atunci ajungând la formula actuală: Dan, Cosmin, Adi, Toma.

Cum aţi ales denumirea formaţiei? Ce alte variante aţi avut?
Numele reprezintă un brand clasic, aşa cum Coca-Cola e un brand clasic de băutură, la fel e Mauser pentru arme, respectiv pistolul model C 96, pe care l-am ales ca imagine. Acesta a fost produs şi folosit la începutul secolului XX o perioadă de referinţă pentru unele dintre piesele noastre. Drept urmare, ne folosim de nume din raţiuni pur estetice şi de conexiuni culturale şi în nici un caz din accepţiunea violentă a ideii de armă. Nu am avut alte variante plauzibile sau demne de menţionat înainte de Mauser.

Ce formaţii v-au influenţat? Cum aţi ajuns la stilul care vă caracterizează?
La început ne-am inspirat din Franz Ferdinand, Kaiser Chiefs şi în special albumul “Empire” de la Kasabian ne-a inspirat imaginea, la acestea căutând mereu să adăugam un “flavour” local, transilvan, dacă vrei. Între timp vremurile s-au mai schimbat, ascultăm multe trupe cu influenţe electro şi minimaliste sau pur şi simplu unicate pe scena indie şi electronică, precum The Horrors, Foals, Late of the Pier sau Kap Bambino.

Deşi sînteţi o formaţie foarte tînără, aţi cîntat deja la festivaluri mari ca Stufstock şi aveţi în spate destule concerte. Îţi mai aminteşti de primul vostru concert? Cum s-a întîmplat?
S-a întâmplat pe 22 noiembrie 2006 în Zone Pub, evident acasă, la Cluj, şi atunci am cântat cu concitadinii de la Audiogram. Ambele trupe eram „proaspete” şi a fost chiar un concert OK pentru primul concert, având în vedere şi febra lui Cosmin, care era gripat rău de tot, dar a bătut eroic până la ultima piesă.

Unde v-a plăcut să cîntaţi cel mai mult? Cum vă vedeţi peste 10 ani? Pe unde speri să cîntaţi pînă atunci?
În multe locuri au ieşit concerte bune şi mai ales party-uri mişto după. Aş putea zice că un loc cu totul special e Sighetul Marmaţiei, unde vrem să mergem să lansăm albumul (acesta fiind concertul numărul 3 pentru noi acolo), pentru că e singurul orăşel mic cu un public neaşteptat de primitor şi de interesat şi, spre deosebire de alte oraşe mai mari, cu câteva baruri echipate de concert. Nu ştiu cum mă văd peste 10 ani, prefer să nu-mi dau cu presupusul, dar până atunci, totuşi, sperăm să ne facem treaba şi mai bine şi dacă se poate „în afară”.

Zilele astea va apărea albumul vostru de debut – „ARTillery's Band”, felicitări. Un an care începe foarte bine pentru voi. Ce planuri imediate are Mauser? Lansarea va avea loc la Cluj, oraşul natal. Ce urmează?
Urmează turneul de promovare „ARTillery’s Band Tour”, pentru care avem deja stabilite concerte în nouă oraşe, inclusiv Cluj şi Bucureşti. Înnoirea datelor de concert şi a oraşelor în care vom cânta se poate afla pe parcurs, vizitând site-ul de myspace al formaţiei: www.myspace.com/mauserband.

Ce formaţii româneşti îţi plac?
Sunt câteva la număr, dar ca să nu se supere nimeni că nu le menţionez pe toate am să menţionez două formaţii din generaţia noastră care au decedat deja, dar care sunt, după părerea mea, nişte legende obscure ale undergroundului românesc: The Guillotines şi Melting Carousel.

Dacă nu făceai Mauser, în ce formaţie ţi-ar fi plăcut să cînţi?
Într-o formaţie „Mauser” dintr-o realitate paralelă.

Ce muzică asculţi? Cum alegi ce anume urmează să asculţi? Cum îţi selectezi muzica pentru MP3?
Ascult de la trupele de indie ce se distanţează printr-o notă personală de „pluton”, precum îţi ziceam mai devreme de The Horrors, Wild Beasts, Foals etc. până la muzica electronică şi „electro-dance”-ul contemporan Kap Bambino, Bloody Beetroots, Mstrkrft, Justice etc. În general îmi pun pe player piese bune „de umblat”, care să mă ţină în priză de-a lungul zilei lucrătoare sau care să-mi altereze percepţia asupra spaţiului urban românesc, exerciţiu care îl fac tot mai des.

Ce hobby-uri ai? Cum ţi se pare cultura făcută de tinerii de acum? Ce scriitor, pictor, muzician tînăr te-au impresionat în ultima vreme?
În afară de muzică aş putea zice că sunt cinefil. Cultura făcută de tinerii de la noi încă mai are de progresat mult şi noi suntem singurii care trebuie să ne implicăm în a importa şi adapta modele internaţionale la propria cultură. Istoria se repetă şi în acest domeniu, dacă e să fac o comparaţie cu perioada interbelică. Scriitor tânăr şi recent recunosc că nu pot să-ţi numesc, deoarece nu am mai citit de mult beletristică (mai puţin recenţi şi de pe la noi pot să-ţi spun Dragoş Bucurenci sau Mihail & Alexandru Vakulovski), artist plastic cu siguranta Banksy, iar muzician aş zice Wavves (Nathan Williams), care e un tânăr Beck!

„Punctul nostru forte este perseverenţa”

O scurtă istorie Legion pentru cititorii revistei Sunete.
În primul rând dorim să salutăm cititorii revistei şi fanii metal. Istoria LEGION a început în 1994, când cu trei piese repetate la nesfârşit am participat la o ediţie a festivalului Samfest, organizat la Satu Mare. După aceasta, am înregistrat patru demo-uri, şi anume Lista Neagră (1995), Rezistă (1996), Legion Live (1996), şi Legion 4 (1997), şi desigur, am dat concerte şi am participat la mai multe festivaluri de gen. Acestea nu au fost demouri normale, cu câte două-trei piese, ci cu şase, şapte sau chiar opt. Aşadar, dacă luăm în considerare acest fapt, putem spune că ne aflăm deja la cel puţin al patrulea album. Primul album oficial al trupei este Marfă, apărut în decembrie 1999 şi editat de casa de discuri clujeană Promusic Rec. Fără îndoială, albumul Marfă ne-a crescut cota de popularitate, dar probabil nu îndeajuns. În luna aprilie a acestui an, am lansat cel de-al doilea album de studio, intitulat Black Underground şi editat la casa de discuri Hammer Music din Ungaria, atâta vreme cât în România nu ştiu cu cine am fi putut semna. Spre deosebire de primul album, Black Underground are texte în limba engleză şi un sound de calitate, înregistrările fiind făcute la studioul Denevér din Szolnok, Ungaria. Între timp, Legion a concertat de câte ori i s-a oferit ocazia, participând şi la mai multe editii ale Samfest şi East-West Fest. Noul album l-am promovat printr-un mini-turneu, însă ne dorim să ajungem în cât mai multe locuri din ţară şi de „afară.”

Care fi după părerea ta punctele forte ale trupei? Ce deosebeşte trupa LEGION de restul trupelor de gen?
Nu ştiu în ce măsură suntem diferiţi faţă de celelalte trupe de la noi... Într-adevăr, nu mai sunt prea multe trupe la noi care abordează acest gen într-un mod asemănător cu al nostru. Am devenit peste noapte „old school,” dar nu ne deranjează; probabil pentru asta suntem apreciaţi de public. Oricum, consider că punctul nostru forte este perseverenţa, deoarece suntem aici de 15 ani, fiind printre puţinele trupe care au pornit la drum în anii ’90 şi care încă mai activează.

Cât de mult sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi din timp pentru a face treabă cu formaţia?
Ne sacrificăm din timp atât cât este necesar, uneori poate prea mult. În orice caz, nu mai facem ceea ce făceam în trecut, când aveam repetiţii aproape zilnic. Acum, acestea sunt mai rare, deoarece le facem la Cluj-Napoca, oraş care se află la aproximativ 300 km distanţă de noi.

Cât de mult consideraţi că vă puteţi promova cu ajutorul Internetului? Care este site-ul vostru?
Ca aproape orice trupă din lumea asta, şi noi am apelat la faimosul Myspace pentru a ne promova, adresa noastră fiind www.myspace.com/legionro. Este o modalitate simplă pentru fanii genului de a se familiariza cu muzica noastră şi de a afla ultimele noutăţi privind trupa. Sigur, pentru atingerea unui succes mai mare, este nevoie şi de alt fel de promovare. De asemenea, avem şi un site oficial, adresa fiind www.legion-band.com.

Din România ce trupe apreciaţi şi alături de cine aţi vrea să cântaţi?
Noi respectăm munca tuturor trupelor de gen din ţară şi cântăm cu plăcere cu toţi cei care doresc să împartă scena cu noi. La ora actuală există multe trupe talentate de rock/metal în ţară. Important e ca mass-media de specialitate să le promoveze iar publicul să le susţină.

Care a fost până acum cel mai important moment din cariera trupei?
Pe plan concertistic ar fi concertul alături de cei la Moby Dick din Ungaria, deoarece am crescut pe muzica lor, iar aici în nordul ţării, ei au fost şi sunt foarte cunoscuţi. Pe plan artistic, evident apariţia ultimului nostru album Black Underground, pe care îl consider un pas înainte important în activitatea noastră.

Spune-mi câte ceva despre ultimul vostru album Black Underground. Unde l-aţi înregistrat şi nu în ultimul rând, ce aşteptări aveţi de la el?
Aşa cum am spus în rândurile de mai sus, înregistrările albumului au fost făcute în Ungaria, la studioul Denevér din localitatea Szolnok, la sugestia colegilor noştri de la Moby Dick. Am fost mulţumiţi atât de condiţiile tehnice cât şi de cele financiare oferite de studio. Înregistrările au durat zece zile, timp în care ne-am „mutat” în studio. Acum sigur, se putea mai bine, dar noi suntem mulţumiţi. Poate un mastering mai „gras” ar fi mers, însă discuţii în acest sens apar la mai toate trupele, chiar şi la cele mai mari.

Cum aţi reuşit să semnaţi cu Hammer Music şi dacă a existat un feedback din afară după ce aţi semnat?
La Hammer Music am ajuns la sugestia celor de la studio, noi dorind o casă de discuri „de afară” încă de la început. Reacţiile la album au fost în general apreciative, însă ca de obicei, nu putem satisface pe toată lumea. Oricum, nu am intenţionat să revoluţionăm muzica cu Black Underground, singura noastră preocupare fiind să cântăm ceea ce simţim şi ne place. Iar dacă le place şi altora, cu atât mai bine. La fel ca alte trupe, şi noi ne bucurăm să avem cât mai mulţi fani. În orice caz, noi mergem mai departe şi ne dorim să scoatem un nou album în 2011.

Zi-mi trei albume de care nu te-ai putea despărţi niciodată.
Nu pot vorbi în numele colegilor mei, însă eu aş prefera să enumăr câteva formaţii în locul albumelor. Acestea ar fi Meshuggah, Pantera, Pro Pain, Pink Floyd, sau Dream Theater.

Mulţumim pentru inteviu şi sperăm să ne revedem şi să ne reauzim cât mai curând.

HEFE

Saint Vitus este o trupă de doom metal din Los Angeles, California. Defapt...e cam insultător să-i numesc pur şi simplu ”o trupă”, deoarece Saint Vitus a fost una din primele trupe ale genului doom metal şi din punctul meu de vedere, cei mai originali ”elevi” ale primelor trupe de heavy metal din lume precum Black Sabbath, Blue Cheer sau Hawkwind, trupa reuşind să-şi facă o carieră (şi cu ocazia aceasta, să inventeze un nou stil) din cântece de la Black Sabbath cum ar fi ”Into The Void”, „Lord Of This World”, „Black Sabbath” şi „Cornucopia”. Saint Vitus este socotită atât de mine cât şi de alţi fani înrăiţi ai trupei (cum ar fi Phil Anselmo de la Pantera şi Down sau Henry Rollins de la Black Flag şi Rollins Band) ca fiind prima trupă de doom metal în sensul adevărat al termenului. Chitara lui Dave Chandler, ”capul răutăţilor” în Saint Vitus, are un sunet inconfundabil pe care multe trupe au încercat să-l imite de-a lungul timpului (inclusiv Black Flag şi Dinosaur Jr.) iar cei trei vocali din istoria trupei, adică Scott „Scotty” Reagers, Scott „Wino” Weinrich (The Obsessed, The Hidden Hand, Place Of Skulls, Probot, Spirit Caravan) şi Christian Lindersson au fiecare o voce arhetipală pentru acest gen muzical. Cu Mark Adams (bass) şi Armando Acosta (tobe) mă cunosc mai demult, însă cel din urmă membru (co-fondator, de altfel...) nu mai face parte din trupă încă din luna iunie a anului 2009 aşa că drept omagiu pentru activitatea sa de la înfiinţarea trupei în 1976 până acum, am hotărât să stau la taclale cu el, să discutăm despre vremurile trecute ale formaţiei, întâmplări diverse şi informaţii mai detaliate despre diferite aspecte ale trupei Saint Vitus.
Matei: Cum s-a format trupa?
Armando: Am intrat într-o zi într-un magazin de muzică din Redondo Beach, CA unde aveau mereu o cutiuţă cu anunţuri că se caută muzicieni, că se înfiinţează trupe noi, etc. Am scormonit şi am găsit un bilet pe care scria „căutăm tobar, influenţe: Black Sabbath, Scorpions, UFO, Cream, Blue Cheer”. Am vorbit cu un vocal provizoriu pe-atunci, m-au invitat la sala lor de repetiţii unde nu prea o duceau bine cu echipamentul muzical. Mi-au plăcut cântecele pe care le scrisese Dave şi am decis să formăm trupa, numindu-ne „Tyrant” la încpeut. Am cântat un concert la clubul „Gazzri’s” şi nu a mers deloc bine, în anii aceia dorindu-se numai trupe cu băieţi tineri care erau frumoşi la faţă şi munceau mai mult la părul lor decât la muzica lor. Cu un an mai târziu mi se pare am cântat la Gazzri’s din nou şi unul din oamenii de pază care au fost prezenţi cu un an în urmă purta un tricou cu trupa noastră, aproape a leşinat când ne-a văzut din nou. După acel concert Bill Gazzri a urlat la Dave cum că nu vom mai cânta acolo niciodată. Saint Vitus au avut un concert acolo chiar anul acesta însă clubul se numeşte altfel. Iar eu n-am luat parte la concert, ha ha. În fine...
Matei: Voi aţi aparţinut scenei de punk ai anilor ’70 şi ’80...care era reacţia punkiştilor când auzeau ce cântaţi (doom metal, cea mai lentă formă de metal...exact opusul vitezei din punk)?
Armando: Black Flag ne-au luat în Berkely, CA pentru un concert numit „A Day At The Green”. Sâmbătă cântau trupe de punk iar duminică trupe de metal...dar ni s-a zis să fim acolo sâmbătă. Sunt sigur că Black Flag s-au distrat pe cinste când am apărut aşa siguri pe noi în ziua trupelor de punk...probabil ştiau ce urma să iasă. Dave a aflat că Suicidal Tendencies urmau să cânte în aceeaşi zi şi că aceştia au o rulotă drept vestiar aşa că s-a dus şi a dat buzna înăuntru. Cei de la Suicidal Tendencies au fost şocaţi să-l vadă pe un metalist cu păr lung pătrunzând în rulota lor dar acesta le-a zis că e din Saint Vitus şi că e un fan de-al lor, aşa că Suicidal Tendencies s-au mai liniştit şi au semnat autografe. În timp ce cântam, punkiştii nici nu ştiau ce reacţie să aibe, nu ştiau cum să se manifeste. Au început să se strângă în faţa scenei şi cineva a aruncat cu un obiect în capul lui Scotty. Când Scotty a ridicat obiectul de pe jos (care era o pipă), a spus către public ceva de genul „dacă tot o aruncaţi, măcar aruncaţi-o plină cu ceva iarbă”. Puţin mai târziu Scotty o primeşte înapoi „plină”, spune „Aşa mai merge!” şi o fumează pe scenă. Am cântat şi „White Stallions”, ştiam că punkiştilor le va plăcea piesa, dar nu ştiau că e o piesă puţin mai lungă decât cele cu care erau obişnuiţi deci pe la sfârşitul cântecului nu mai rămăsese nici un punkist în circle pit. În timp ce cântam piesele mai lente, a fost prima oară când am văzut un moshpit făcut cu încetinitorul. Chiar şi când intrau unii-n alţii ricoşau şi cădeau cu încetinitorul. A fost un concert superb! Primele două turnee ale noastre au fost cu Black Flag, vroiau să cântăm mereu înaintea lor ca să-i enervăm pe fanii lor până urcau ei pe scenă. Cât timp cântam cu ei, fanii lor ne detestau, dar când am avut primul nostru turneu pe cont propriu, îi vedeam pe mulţi dintre fanii Black Flag în faţa scenei dând din plete şi simţindu-se bine la muzica noastră. Ţin minte că publicul ne abuza aproape mereu dar niciodată nu părăseam scena.
Matei: Povesteşte-mi ceva detalii despre procesul înregistrării albumelor?
Armando: Pot să-ţi spun că primul album a fost înregistrat în 13 ore. Au venit poliţiştii şi ne-au zis că făceam prea mult zgomot (la ce poţi să te-aştepţi, era ora 3 dimineaţa). Au venit şi în timpul înregistrărilor celui de-al doilea album şi în Berlin, în timp ce înregistram albumul „V”. Pe caseta demo (pe când ne numeam „Tyrant”) ţin minte că numele solistului era Howard şi am înregistrat caseta într-o rulotă cu ceva scule de înregistrat înăuntru.
Matei: Spune-mi te rog ceva aspecte despre Saint Vitus, pe care nu mulţi le cunosc.
Armando: De exemplu, pentru un anumit cântec, l-am copiat pe Neil Peart de la Rush...am luat o porţiune mică din melodia lor „Tom Sawyer” şi am grăbit-o...vezi dacă-ţi poţi da seama despre ce cântec e vorba. Dave a compus cântecul „White Stallions” pentru că lumea nu ne credea în stare de a compune un cântec mai rapid, credea că nu puteam cânta mai repede decât o făceam. Melodia „Return Of The Zombie” e defapt despre noi, ne auto-ironizăm prin metaforele acelea.
Matei: Care este concertul tău preferat alături de Saint Vitus...şi dacă ’da’, de ce?
Armando: Ha ha...da. Pentru mine cred că recitalul de la clubul Double Door din Chicago a fost cel mai bun (înainte de apariţia noastră la festivalul With Full Force) deoarece a fost prima oară când am avut un concert sold-out într-un club. Au venit fani din întreaga ţară ba chiar şi unul din Germania.
Matei: Ce planuri de viitor legate de muzică ai în momentul acesta?
Armando: Momentan sunt într-o trupă numită Dirty Red. Să vedem cum decurg lucrurile...
Matei: Ce baterişti te-au influenţat?
Armando: Primul solo de tobe de-al meu a fost „Soul Sacrifice” de la Santana (varianta de la Woodstock), apoi a urmat solo-ul din „In-A-Gadda-Da-Vida”. M-au influenţat mult bateriştii din Santana, Cream, Rush, Grand Funk, Iron Butterfly şi ELP. Nu mai ţin minte toate numele acestor baterişti deci am enumerat formaţiile din care provin. În acest mod, nimeni nu rămâne pe dinafară, ha ha.
Matei: Care sunt albumele care te-au influenţat cel mai mult de-a lungul timpului?
Armando: Pe loc, pot menţiona „Are You Experienced” - Jimi Hendrix; „Vincebus Eruptum” – Blue Cheer; „In-A-Gadda-Da-Vida” – Iron Butterfly; „Black Sabbath” – Black Sabbath; „Disraeli Gears” – Cream; „First LP” – Emerson, Lake & Palmer; etc.
Matei: Mulţumesc mult!
Armando: A fost distractiv să pălăvrăgesc!

Matei Tibacu

Până să ajungă la Bucureşti, Tiger Lillies au colindat lumea în lung şi-n lat. Colegul nostru Daika Attila i-a întâlnit anul trecut la Budapesta, iar apoi la Viena, unde a realizat şi un interviu.
Pentru că Tiger Lillies împlinesc în acest an două decenii de activitate şi mai ales pentru că ajung în premieră şi la Bucureşti, vă prezentăm discuţia dintre Attila şi trio-ul Martyn Jacques, Adrian Stout şi Adrian Huge.

Mă bucur să vă întâlnesc. Cum vă simţiţi aici la Viena?
Martyn Jacques: Foarte bine. Viena este un oraş frumos iar noi facem aici un spectacol intitulat Die Weberischen. Oraş frumos, avem un apartament frumos... facem show-ul câteva ore pe zi, suntem plătiţi, deci totul e minunat.

Anul viitor împliniţi 20 de ani de activitate. Vă aduceti aminte de prima voastră întâlnire? Hai să mergem puţin înapoi în timp…
Martyn Jacques: Da, îmi aduc aminte... A fost acum aproape 20 de ani când am decis să înfiinţez Tiger Lillies şi am dat un anunţ la ziar pentru un basist şi un tobosar, iar Adrian Huge a fost singurul care a răspuns anunţului şi prin urmare a fost acceptat în trupă.
Adrian Stout: Eu m-am alăturat trupei la cinci ani de la înfiinţare. De şase ani îl stiam pe Adrian Huge dintr-o altă trupă în care am cântat împreună. Cântam country & western într-un club budist… Deci ne-am cunoscut şi mai târziu aveau nevoie de un înlocuitor pentru celălalt basist ocupat un timp, aşa că am început să repetăm. Ne gândeam chiar să mergem la Festivalul de la Edinburgh.

Vă mai aduceţi aminte cine a dat numele de Tiger Lillies trupei şi de unde provine acesta?
Martyn Jacques: Da, aveam un prieten foarte mic de statură, care a pictat o serie de tablouri pe tema acestei flori – crinul japonez - am şi un tatuaj (mi-l arată!)... iar pe vremea aceea când mi-am luat primul acordeon şi m-am hotărât să înfiinţez trupa, să cânt cu o voce înaltă, să cânt la acordeon şi a trebuit să găsesc un nume, m-am gândit la Tiger Lillies.

Pregătiţi ceva special pentru aniversarea celor două decenii de activitate? V-am văzut anul trecut la Budapesta, ştiu că acum câteva săptămâni sau luni aţi concertat în Londra, cu Seven Deadly Sins, iar acum interpretaţi Die Weberischen. E o paletă foarte largă....
Adrian Stout: Păi ne gândim să facem un mare turneu, să scoatem nişte albume speciale, de aniversare a muncii noastre. O să căutam idei în următoarele luni şi o să vedem ce putem face. Dar ce am vrea neapărat să facem sunt câteva concerte în care să cântam vechile noastre piese. Pe moment ne concentrăm pe Die Weberischen. Sper ca anul viitor să scoatem ceva ce va plăcea oamenilor. Poate un DVD...

Nu cunosc relaţia voastra cu media dar aş vrea să ştiu care sunt cele mai interesante lucruri pe care media sau fanii le-au spus/scris despre voi şi muzica voastră?
Adrian Huge: Oh, cel mai recent lucru care mi-a rămas în minte şi care rezuma tot ce s-a spus despre noi sunt recenziile la Seven Deadly Sins pe care l-au numit o insultă la adresa teatrului, crimă împotriva teatrului... ceea ce poate fi – presupun – un compliment… Am avut multe recenzii extraordinare de-a lungul anilor în ziare din toată lumea. S-au scris lucruri interesante despre noi...

Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc. Când sunteti pe scenă parcă jucaţi rolul unui clovn… puţin trist... putin sarcastic.... căutând iubirea. De unde acest comportament, această imagine?
Martyn Jacques:Motivul acestui comportament e în copilăria mea. Mama şi tatăl meu au făcut film de televiziune, iar când am fost mic, am fost un copil răsfăţat şi cred că îmi doream să fiu cât mai mult în centrul atenţiei. De aceea mi-am dorit să devin cântăreţ, ca să fiu eu centrul atentiei. Poate sună patetic dar asta este. În ceea ce priveşte clovnul… cred că e ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna - tot ce ţine de clovn - parodia, tristeţea clovnului, Charlie Chaplin… Toate aceste personaje, faţa albă, m-au interesat dintotdeauna... Deci pe scurt, de aceea fac ce fac şi arăt cum arăt.

Am văzut un material DVD realizat în colaborare cu Alexander Hacke de la Einsturzende Neubauten. Vă place să colaborati cu germanicii? Acum lucraţi la Die Weberischen… cum a început proiectul?
Adrian Stout: De obicei noi suntem abordati de oameni care vor să-şi facă o idee şi care cred că avem calităţile necesare unui anume proiect. Noi adaugăm un pic de haos, un fel de haos organic... Suntem ca o trupă folk, dar un fel de trupă punk folk, cântând într-un fel ţigăneşte, câteodată mai pretenţiosi - ca în cazul muzicii de teatru sau al celei electronice. Cred că e vorba de contrast, fiindcă ceea ce facem noi este să contrastăm cu diferite ca de exemplu Kronos Quartet care sunt cunoscuti ca aparţinând high-art-ului cu Phillip Glass, atunci când ei vor să facă ceva bazat pe un contrast. Şi mai e şi simţul umorului… cred că multor oameni aparţinând culturii serioase le e frică de umor şi caută la noi umorul şi umanitatea. Revenind, de obicei noi suntem cei abordaţi, iar legătura cu germanii este pentru că noi lucram în zona germană precum şi cea muzicală franceză şi engleză.

În legătura cu repetiţiile de aici de la Die Weberischen… care este volumul de muncă? Nu v-au încurcat cu repetiţiile la Seven Deadly Sins? Cum v-aţi descurcat?
Martyn Jacques: A fost mult de lucru la amândouă. Trebuie să scrii cântecele şi asta ia mult timp, apoi trebuie să le înveţi, să înveţi versurile... Trebuie să munceşti mult, trebuie să te gândesti şi la spectacolele viitoare pentru că trebuie să evoluăm permanent. Aşa că e mult de lucru, dar nouă ne place, nu ne plângem dar e solicitant. Să înveţi toate versurile… Aceste proiecte de teatru sunt mai neobişnuite pentru noi, trebuie să scriem materiale noi şi să mai scoatem şi albume între timp. Practic muncim mult, dar ne plac şocurile – trebuie să fim mereu în mişcare altfel murim.

Care e relaţia cu instrumentele?
Adrian Huge: E o întrebare bună pentru mine, fiindcă am început într-un grup cu o baterie normală şi apoi nu mi-a plăcut niciodată cum suna o baterie normală şi nu se potriveşte cu muzica pe care o cântam, aşadar am încercat să o fac mai mică din motive practice. Am descoperit că suna mai bine. Unora le părea rău pentru mine şi se ofereau să-mi împrumute tobele, pâna când le spuneam că nu cazul...
Adrian Stout: Am cântat la bas electric foarte mult şi aveam un dublu bas. Deşi nu eram un cântareţ de dublu bas mai mult dublam cu el. Acum cânt la un bas special de călătorie care se compune din piese ca un puzzle de fiecare dată când călătoresc, e împachetabil şi destul de neobişnuit, dar încercăm să reducem tot spatiul la minimum în turnee.

Când aţi început să cântaţi la acordeon?
Martyn Jacques: Pe la 29-30 ani. Înainte cântam la chitară şi pian. Am început destul de târziu, dar am simţit imediat că era instrumentul potrivit pentru mine şi eram foarte fericit. De aceea am şi înfiinţat trupa – pornind de la acest acordeon. Niciodată nu m-am simţit confortabil la pian sau chitară, iar acordeonul părea să mi se potrivească stând pe scenă. Neobisnuit. Pentru englezi acordeonul e destul de exotic şi cred că motivul pentru care am avut succes în Estul Europei (Grecia, Cehia, Rusia) este chiar acordeonul care e un instrument obişnuit aici. Chiar si în Austria suntem destul de populari...

Care este secretul Tiger Lillies?
Adrian Stout: Varietatea. Nu poţi să mergi într-o singură direcţie tot timpul. Ce facem noi este să schimbăm mereu starea de spirit. Cred că multora nu le place acest lucru dar trebuie să facem lucruri diferite şi varietatea e importantă. Fiecare emoţie trebuie să aibă un anumit impact şi trebuie să existe un echilibru între diferitele senzaţii. Noi încercăm să exprimam o varietate de emoţii umane de aceea cred ca Seven Deadly Sins e un subiect foarte bun deoarece abordează varietatea sentimentelor umane. Încercăm mereu să pătrundem pe tărâm emotional prin orice modalitate posibilă.

Cum e să fii astăzi artist în Londra?Sunt diferenţe intre dvs. şi artiştii din Franţa, sau Germania?
Adrian Stout: Nu am nicio idee. Artistii călătoresc mult astăzi… Nu se pot dezvolta într-un singur oraş, trebuie să se mişte cât mai mult, în culturi diferite...
Martyn Jacques: Avem multe mesaje din Mexic pe site-ul nostru, ne recheama cei de acolo...

Când va apărea DVD-ul cu Die Weberischen?
Adrian Stout: Probabil că anul viitor. Materialul există deja pe CD, dar anul viitor va apărea unul despre începuturile Tiger Lillies, de pe vremea când cântam în Londra, la mijlocul anilor `90. E un document cultural interesant!

Un mesaj pentru cei din Râmania, pentru cei care asculta şi muzica voastră?
Tiger Lillies: Vă salutăm! Şi abia aşteptăm să ajungem la voi! Iar dacă nu mai aveţi răbdare, vă invităm să aruncaţi o privire pe site-ul nostru: www.tigerlillies.com. E locul reclamei,nu?!...


Concluzie
Ce pot să vă spun altceva decât: vizitati-i! Sunt bucuroşi de oaspeţi. Cu cât mai neincadrabili, ca şi ei, cu atât mai bine. Dar pentru a găsi un sertar, la întrebarea clişeistică a unor jurnalisti dornici de inedit au creat unul pe care au lipit eticheta pornografie muzicala suprarealista. Dacă luăm drept punct de plecare definiţia Şcolii Franceze, conform căreia suprarealismul este întâlnirea dintre o maşina de cusut şi o umbrelă pe o masă de operaţie – trebuie să presupunem că în cazul Tiger Lillies aceste obiecte au şi un puternic libido manifestat hotarât, fără pudoare.
Interpretare pasionala, cu încărcătură sentimentală de excepţie. Straie şi butaforie dickens-iene pentru un acordeon sălbatic de senzual. Statut cultic pe malurile Tamisei dar şi în (r)Estul Europei. Spectacole păcătoase, cu iz de zoofilie, în sălile mici ale unor festivaluri mari. Rrom-opera pe o voce castrată pregătită ani de zile pentru Covent Garden şi ajunsa doar la Volksoper... Fără compromisuri, dar cu arta de a provoca la degetul mic. Fără umbra mirosului de transpiraţie, dar cu brutalitate verbală odioasă, nedictatorială. Şuvoaie de şoc controlate cu arcuşul la pânza de fierăstrău. Plutiri avangardist-blasfemico-obscene. O varietate care delectează şi sfidează simultan. Ascundere în spatele machiajelor (în mister rezida forţa, nu-i aşa?) şi a muzicii, pentru a se descoperi pe sine şi a lăsa publicului plăcerea şi vraja revelaţiei. Crinare tigrată.Talent latent. Trivialitate lugubră. Tigri ludici. Tatuaj lasciv. Teatru libertin. Tiger Lillies.
(Daika Attila)

O scurtă istorie a trupei Ashaena pentru cititorii revistei Sunete.
Trupa s-a format în vara lui 2006, mai întâi ca proiect solo al lui Cosmin „Hultanu” Duduc şi ulterior din dorinţa de a susţine şi concerte a evoluat spre componenţa actuală ce formează un tot unitar, rămânând neschimbata în această formulă încă de la început, cu mici veniri sau plecări ce au constituit experimente, am putea spune.

Care ar fi după părerea ta punctele forte ale trupei? Ce deosebeşte trupa Ashaena de restul trupelor de gen?
Venim pe scena metal din România cu un gen practicat de foarte puţine trupe (Bucovina, Ka Gaia An) dar cu particulărităţile de rigoare aduse în special şi de linia ideologică susţinuna şi de versurile noastre cât şi de apropierea de folclor, tradiţii, mitologie şi istorie veche românească. Avem un sound un pic mai agresiv faţă de trupele mai sus amintite factor ce poate fi deopotrivă favorabil sau nefavorabil, în funcţie şi de segmentul de public prezent la concertele noastre. Din fericire, până în acest moment, feedback-ul a fost doar pozitiv în cazul prestaţiilor live dar au fost şi critici pe care noi le-am perceput drept constructive şi care ne-au ajutat să ne ajustăm mai bine relaţia artist-public.

Cât de mult sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi din timp pentru a face treaba cu formaţia?
Majoritatea din trupă suntem studenţi, unii la prima facultate, alţii la următoarea. De obicei weekendul este timpul propice pentru repetiţii şi eventuale concerte. Hultanu a renunţat la trei locuri de muncă pentru a avea timpul necesar să se ocupe aşa cum trebuie de trupă.
Cât de mult consideraţi că vă puteţi promova cu ajutorul internetului? Care este site-ul vostru?
Internetul reprezintaăun mediu propice şi fertil pentru orice gen de promovare. Primii paşi în promovarea trupei au fost efectuaţi în spaţiul virtual şi apoi a urmat proovarea directă prin concerte şi prin alte mijloace media (reviste, radio).

Din România ce trupe apreciaţi şi alături de cine aţi vrea să cântaţi?
Personal (Hultanu) apreciez mult Dordeduh, Bucovina, Ka Gaia An (cu care am mai împărţit deja scena). Ceilalţi membri ştiu că au afinităţi spre Celelalte Cuvinte, Compact, Coma, Phoenix, Satanochio, Timpuri Noi, Luna Amară, Implant Pentru Refuz dar şi altele ce nu îmi vin acum în minte.
Care a fost până acum cel mai important moment din cariera trupei ?
Cred că momentul "Rock'n Iaşi - Indoor", ediţia a II-a, când am cântat alături de Eluveitie şi Finntroll, nume mari în aria metalului pagan - tradiţional.

Spune-mi ceva despre albumul vostru “Cei născuţi din pământ”. Unde l-ati înregistrat şi nu ăn ultimul rând ce astepatari aveti de la el?
Albumul a fost înregistrat în februarie 2007, în Timişoara, la Negura Music, mixat de Cristian Popescu şi Edmond Karban şi masterizat la S.O.S. Studio n Germania de către Michael Zech. Aşteptările noastre faţă de acest prim album sunt mai mult înclinate spre factorul promoţional dar şi spre realizarea unei relaţii bazate pe înţelegerea drumului ideologic pe care a pornit şi pe care ne situăm. E ca o carte de vizită pe care o prezinţi cuiva nutrind dorinţa de a menţine legătura cu acea persoană. Avem feedback bun după lansarea albumului în Polonia, pe 16 august, acest an, de către labelul ce l-a produs, EastSide Records.

Zi-mi trei albume de care nu te-.ai putea despărţi niciodată.
Mael Mordha - Cluain Tarbh, Lais - Aleea, OperaIX - Black Opera... (Hultanu).

Valentin Moraru

Anastacia a făcut cunoştinţă cu România uitându-se la televizor la evoluţiile Nadiei Comăneci. După mai mulţi ani se declară încântată că în sfârşit poate cânta în faţa fanilor români. După un concert deosebit, nouă nu ne-a rămas decât să ne declarăm şi noi încântaţi şi să vă prezentăm un interviu realizat doar cu câteva ore înaintea concertului.

În primul rând, bine ai venit la Bucureşti! Pentru că de obicei lumea ne cunoaşte mai mult după mitul lui Dracula, spune-mi te rog ce ştii despre România?
Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la România este ...Nadia Comăneci. Eu şi sora mea am fost fani ai Nadiei. Ne uitam tot timpul la campionatele de gimnastică şi desigur la Olimpiadă, iar Nadia era absolut divină, ne hipnotiza. Chiar ne gândeam că România e o ţară atât de mică în comparaţie cu a noastră şi iată ce poate oferi întregii lumi. Sunteţi norocoşi că aveţi asemenea oameni care culeg admiraţie oriunde în lume. În fine, ăsta a fost primul meu contact cu România – la televizor, urmărind-o pe Nadia. Anii au trecut şi am ajuns să filmez chiar şi un videoclip aici. Ţin minte că era iarnă şi a fost atât de frig... Zăpadă peste tot. Acum mi se pare că arată altfel, mai văd şi eu câte un petec de iarbă...

Ai fost pretutindeni prin lume. Ai vreun loc preferat? O ţară sau un oraş anume?
Mi-e greu să aleg. Îmi plac foarte multe ţări, oraşe... Îmi plac cele din Franţa, din Italia, îndeosebi pentru moştenirea culturală pe care o dezvăluie. Pentru mine unele oraşe sunt ca în filme, ca în poveşti… cu acele clădiri vechi şi frumoase. Îmi place şi Germania, deşi este clar diferită. Sunt oraşe care au arată atât de bine, sunt diferite faţă de Berlin, de exemplu. Dacă te duci la Munchen, ţi se pare că eşti într-un parc, dacă te duci la Hamburg totul e înconjurat de ape, e superb. În final pot spune că iubesc Europa şi mai ales ţările care sunt altfel decât America. Din păcate noi avem creierele spălate, suntem “americanizaţi” şi trăim mai mult prin televizor… Unii chiar cred că America înseamnă lumea… Aşa că mă consider fericită că pot călători, pot vedea locuri noi şi pot cunoaşte oameni atât de diferiţi.

Acum despre muzică… Ţi-ai definit stilul folosind cuvântul “sprock” (sintagmă care combină soul, pop şi rock într-un cuvânt? Spune-mi te rog, cum se combină mai multe stiluri muzicale într-unul singur? Cum se face asta, care-i soluţia?
Da, aşa este. Am făcut asta pentru a mă defini ca artist, în felul meu unic şi mi-am denumit stilul “sprock”. Bine, acum cu acest nou album, pot spune că e şi puţin funk în formulă. Evident, n-am să-mi modific sintagma pentru treaba asta… Revenind, pot spune că am făcut asta pentru că la începutul carierei, toată lumea vroia să ştie cine sunt şi ce cânt. Se simţea nevoia unei etichete. Le spuneam pop, apoi rock şi soul, mă bâlbâiam… Dar până la urmă le-am dat eticheta, într-un singur cuvânt.

Care-i secretul pentru a deveni un bun muzician? Este cumva pregătirea în domeniu? Cunoştinţele muzicale? Talentul? O voce bună? Muncă multă? Toate acestea?
Probabil că toate acestea, însă cred că depinde pe ce te poţi baza mai mult. Eu, de exemplu, mă bazez pe vocea mea. Apoi pe capacitatea de a compune. Alţii se bazează pe arta scenică, pe haine şi alţii scriu muzică dar nu o cântă niciodată live… Aşadar depinde de mulţi factori. Eu ştiu că punctul meu forte este vocea specială, uşor de recunoscut, iar un altul este reprezentat de versurile pe care le scriu. Se pare că prind foarte bine la public.

De unde îţi vine inspiraţia când scrii? Care sunt principalele temele? Viaţa? Dragostea?
În principal, viaţa oferă inspiraţia. Oricum, inspiraţie înseamnă să ai mai multe elemente şi să foloseşti câte puţin din fiecare astfel încât să-ţi iasă un întreg bun. Ca la bucătărie… Când scriu un album, în primul rând îmi adun gândurile şi toate experienţele pe care le-am avut. Toate astea generează sentimente pe care apoi mi-e uşor să le exprim poetic şi muzical.

Ce-ţi place să faci mai mult – să lucrezi în studio sau să cânţi pe scenă?
Pentru a mă simţi bine când urc pe scenă, trebuie să merg mai întâi în studio, să fac un album bun şi abia apoi mă pot bucura cu adevărat. Îmi place să ofer publicului un spectacol adevărat, un show de calitate. Pentru mine, nimic nu se compară cu a oferi fanilor ceva deosebit. Numai asta mă face să mă simt bine pe scenă. În altă ordine de idei, a fi în studio sau pe scenă înseamnă lucruri atât de diferite. Dacă în studio nu ai (sau măcar nu ar trebui să ai) mulţi oameni în jur, pe scenă evident lucurile sunt invers. Ai muzicieni alături şi ai un public în faţă. Acelea sunt momente în care singurul sprijin vine din instictul artistic al celor de pe scenă. Toţi muzicienii fac un corp comun şi muzica trebuie să curgă către public. E ceva organic aş putea spune…
În plus – ceva ce poate părea ciudat – îmi place ca atunci când sunt pe scenă, fanii să fie cei care să mă distreze pe mine, nu neapărat eu pe ei! Îmi place să mă bucur de fani, să râd cu el, să-l ascult… Adică exact ce în mod normal ar trebui să fac eu pentru public.

Ce trebuie să aştepte publicul de la unul din spectacolele tale? Ştiu că pentru Heavy Rotation l-ai cooptat pe Kim Gavin ca director şi producător al tuneului…
Da, el a pus la punct un spectacol care consider că mă reprezintă foarte bine. Contribuţia lui se vede şi prin faptul că a reuşit să facă invizibile diferenţele dintre albumele mele. Trecerile de la o piesă la alta sunt acoperite foarte inteligent, totul este foarte bine regizat, aranjat, pentru a crea o atmosferă deosebită. Ce vreau să spun este că de exemplu, dacă asculţi de pe CD o melodie de pe primul album, iar apoi una de pe cel mai recent, ţi se vor părea foarte diferite. Pe scenă, sunt în acelaşi ton, diferenţele sunt insesizabile.

În final, un mesaj pentru cititorii revistei Sunete?
Mă bucur foarte mult că sunt în sfârşit în România, pentru un spectacol. Nu am niciun fel de aşteptări, dar sunt foarte încântată. După zece ani de activitate, am în sfârşit ocazia să mă uit în ochii fanilor mei din România. Sunt onorată să fiu aici pentru cei care m-au aşteptat şi au crezut întotdeauna în mine. Sper să le placă spectacolul. Sper să nu-i dezamăgesc deloc. Şi le mulţumesc.

realizat de Carmina & Mihail VAKULOVSKI



Sînteţi în turneul mondial de promovare al ultimului vostru album, „Dark Passion Play”, încă din 2007. Unde aţi întîlnit cele mai întunecate pasiuni?
Cele mai întunecate pasiuni?! Este o întrebare grea... Cred că cele mai întunecate pasiuni ale mele au fost împlinite în momentul în care l-au spânzurat pe Sadam Hussein. Şi aş vrea să se întâmple acelaşi lucru cu Osama bin Laden şi George Bush jr. Acestea sunt pasiuni întunecate. Nu acţionez în consecinţă, vreau doar ca fraierii aceştia să se ducă.

Ce public v-a părut cel mai apropiat vouă pînă acum?
Şi asta este o întrebare dificilă, pentru că am cântat într-o mulţime de ţări. De obicei, îmi plac toţi. Desigur, dacă e să cântăm în Japonia, oamenii sunt mai rezervaţi, iar când e să cântăm în America de Sud, oamenii o iau razna. De obicei simţi... e în mâna ta... în palma ta... simţi că oamenii aceştia sunt cu tine, că le place cu adevărat ceea ce faci, şi asta se întâmplă peste tot, deci nu pot spune cu exactitate. Mie îmi place la nebunie să cânt şi ador să cânt oriunde, oricând şi în faţa oricărui public.

Ce oraşe v-au impresionat?
Ei bine, asta este a doua oară când vin aici, dar ultima dată când am fost aici cu băieţii de la Tarot,
am fost cu toţii uimiţi, pentru că acesta este un loc extraordinar. Am stat prin baruri şi ne-am plimbat cu taxiurile. Tot ce s-a întâmplat aici a fost extraordinar.

Cum sînt concertele din turneu, aveţi acelaşi playlist sau cîntaţi şi piese pe care le cere publicul?
Îl schimbăm ocazional, dar de obicei nu-l schimbăm după cerinţele publicului, ci după cum simţim noi că trebuie schimbat. Zicem: „cu acest setlist hai să o facem puţin mai diferit de această dată”. Aşa se întâmplă.

Cît de mult contează pentru voi textele pieselor?
Pentru mine înseamnă mult. Cred că Tuomas scrie chestii foarte serioase. E metal-ul unui gânditor ceea ce scrie el. Este în mare parte vorba despre stări interioare. Uneori când îşi dă drumul şi scrie fantezii sau ceva de genul acesta este, într-adevăr, uimitor.

Prima piesă de pe albumul pe care-l promovaţi acum, „The Poet And The Pendulum”, are 13,54 minute... Asta e cea mai lungă piesă a voastră? Cum de a ieşit atît de lungă? V-aţi gîndit cum ar fi un videoclip la piesa asta?
Ne-am gândit să facem un videoclip, dar o firmă de producţie ne-a făcut să ne răzgândim. Au spus că nici un post de televiziune nu îl va difuza. Am fost destul de dezamăgiţi pe atunci. Firmele de producţie au vrut să facem „Amaranth”, desigur aceasta este o alegere destul de firească pentru un single. Refrenul prinde repede. A trebuit să fim de acord, pentru că filmarea unui videoclip de 30 de minute pentru piesa „The Poet And The Pendulum” ar fi costat cam 500 de mii de euro şi după aceea nimeni nu l-ar fi difuzat. Aşa că a trebuit să ne conformăm.

„The Islander” (regizat de Stobe Harju) este considerat cel mai bun videoclip din 2008 în Finlanda, primind un "Muuvi" de aur la ceremonia de premiere din Helsinki. Vă implicaţi la crearea videoclipurilor voastre sau vă bazaţi pe regizor?
Regizorul, domnul Stobe Harju, a făcut destul de multe cu acest videoclip. A avut, într-adevăr, nişte idei extraordinare legate de elementele de cinematică şi de grafica computerizată. Am avut şi foarte mult noroc. Am fost în Laponia, Finlanda, unde e o chestie interesantă: urci pe nişte dealuri, dar când filmezi arată, de fapt, ca un fund de mare, ceea ce a şi fost cu milioane de ani în urmă, dar s-a transformat într-un munte. Sunt atâtea pietre peste tot şi un copac răsucit între ele. Copacul nu are foarte multă hrană şi de aceea este răsucit şi mic. Ziua era foarte ceţoasă şi răcoroasă, iar ceaţa şi frigul au fost perfecte pentru locul respectiv. Am stat cam două zile acolo. Ca să fiu sincer, cred că atunci când faci videoclipuri trebuie să ai încredere în regizor, aşa cum s-a întâmplat cu „Amaranth” şi cu „Nemo”, am avut această încredere şi în tipul cu care am filmat „Sleeping Sun”. Ai o mare încredere că tipii ăştia ştiu ce fac. Sentimentul acesta l-am avut cu Stobe Harju, chiar am avut acest sentiment că oamenii aceştia chiar se pricep la ceea ce fac. Si erau atâţia oameni stând în frig şi spunând că o să iasă grozav. Au fost nişte zile extraordinare. Şi „The Islander” s-a dovedit a fi unul din cele mai bune lucruri pe care le-am văzut la o formaţie pentru care am cântat eu.

Cum alegeţi piesa pentru videoclip?
Este destul de greu. Din cântecele pe care le facem, trebuie să fie unul sau două care să nu fie foarte lung, mai uşor de înţeles pentru oameni şi alegi una din aceste piese. Ultima dată, spre exemplu, am făcut „Amaranth” şi „Bye Bye Beautiful”. Şi apoi „The Islander” a fost diferit, pentru că a fost o ocazie să facem încă un videoclip. Şi poate din acest motiv a fost atât de relaxat şi a arătat atât de bine. Pentru că nu a fost ceva plănuit, dar s-a ivit ocazia, am primit oferta de sponsorizare din partea oraşului Rovaniemi, şi au vrut să îl facem şi apoi a avut loc realizarea clipului.

Anette Olzon, solista formaţiei, are blog (http://anette-olzon.blogspot.com/). Care e relaţia voastră cu internetul?
Îmi verific din când în când e-mail-ul, dar în rest urăsc chestia asta.

Consideraţi downloadarea un furt sau o metodă de promovare?
Să vedem... Nu sunt familiarizat cu cifrele în ceea ce priveşte Nightwish, dar, de exemplu, dacă vorbim despre Tarot, am vândut undeva între 4 – 5 mii de discuri în Finlanda, iar nenorociţii de la nucleo au vândut undeva la 20 de mii în restul Europei, şi după aceea observi că albumul a fost downloadat de vreo 50 de mii de ori, ceea ce înseamnă că am făcut un lucru bun şi foarte mulţi oameni se bucură că îl pot fura.

Ce formaţii ascultaţi pe drum, de la un concert la altul?
Am ascultat în ultimul timp noul „Heaven and Hell”, şi ascult chestii old school din Scoţia şi Anglia şi mai ascult Thin Lizzy şi încerc să mă menajez de metal-ul puternic pe care îl iubim cu toţii, trupe ca Pantera, Metallica, încerc să mă menajez pentru că uneori am impresia că ascultându-i nu numai că îţi dau energie, dar îţi şi iau din energie...

În anul trecut aţi câştigat premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurând cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson şi Within Temptation. E cel mai important premiu pe care-l poate cuceri o formaţie?
Nu ştiu ce să zic... bineînţeles că mă face să mă simt bine şi pe restul trupei la fel atunci când câştigăm un premiu, dar cred că e doar o chestie care ţine de Germania, nu de întreaga lume, nu e ca şi cum stai acolo lângă Dumnezeu, cu Isus şi cu John Lennon. Este un lucru bun. Asta îţi zice un premiu: că ceea ce faci este bine, dar nu este ceva ce trebuie să o iei ca pe cine ştie ce, trebuie să rămâi cu picioarele pe pământ şi trebuie să continui să trăieşti. Trebuie să faci în continuare muzică bună şi nu trebuie să te relaxezi într-atât încât să-ţi neglijezi munca.

Am văzut că aveţi pe site-ul vostru un calendar pentru 2010 deja. Ce vă doriţi pentru viitor? Pentru că viitorul este atât de aproape pentru voi.
Aş vrea să rămân fericit şi mulţumit de lucrurile pe care le am şi sper să pot să le împărtăşesc cu cei din jur.

Când credeţi că veţi susţine următorul spectacol în România?
Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor. Chiar nu am nici cea mai vagă idee. Mai avem cam şase spectacole de susţinut, iar după aceea Nightwish se va odihni o perioadă. Lucrurile se vor întâmpla atunci când se vor întâmpla. Nu prea mă gândesc la asta. Iau fiecare zi în parte.

realizat de Carmina & Mihail VAKULOVSKI
„Muzica, atunci când faci parte dintr-o trupă, poate să preia controlul asupra a tot ceea ce faci”

Bine aţi revenit în România. Pentru mine reîntoarcerea voastră a fost o ştire deosebită, pentru că mi-a plăcut foarte tare concertul vostru de acum 2 ani, vă ascultasem toate albumele, dar live-ul a fost extraordinar. Voi ce vă amintiţi de la acel concert din România?
Ne-am simţit extraordinar ultima dată când am cântat la Festivalul Artmania din România. Ne-a făcut cu adevărat plăcere. Din acest motiv, am fost încântaţi când am aflat că vom repeta experienţa, pentru că fanii de aici sunt foarte pasionaţi şi ultimul spectacol a fost grozav. Îmi aduc aminte că atâţia oameni de la spectacolele My Dying Bride au venit să ne vadă pe noi în mod special şi asta a fost grozav. Şi este amplasat într-o locaţie splendidă. Avem o vedere grozavă de pe scenă, ceea ce este plăcut. Nu numai că avem o mare de fani în faţa noastră, ceea ce este întotdeauna grozav de văzut, dar sunt şi multe clădiri... este un loc foarte frumos şi un festival nemaipomenit. Ne-am simţit foarte bine ultima oară când am fost aici pentru că am avut foarte mulţi prieteni, cum ar fi prietenii noştri de la Anathema, care au fost aici. Este grozav să fim aici din nou şi să-i vedem pe ceilalţi, care sunt aici. Este minunat. Suntem într-o foarte bună dispoziţie.

Cum v-a părut publicul român la prima vedere şi ce aşteptări aveţi de la noi acum, cînd primele impresii au rămas în trecut, ca o amintire frumoasă (pentru noi)? Ce vă amintiţi legat de România? Acum aţi găsit alt Sibiu sau nu v-aţi schimbat părerea la această a doua întîlnire?
Am fost foarte impresionaţi prima oară şi am înţeles de ce aceasta este capitala culturală a Europei. Este o aşezare superbă. Avem mult de mers cu maşina de la Bucureşti până aici, astfel am văzut mult din peisajul pitoresc şi a fost grozav să vedem totul din nou, deşi am ajuns târziu aseară şi mare parte a fost în întuneric. Atunci când se înnoptează, aici este foarte întunecat şi de aceea nu am văzut la fel de mult ca data trecută, dar azi a fost grozav să vedem cum răsare soarele şi luminează acest loc minunat. Azi au venit foarte mulţi fani respectuoşi şi bine crescuţi care au vrut să facă multe poze şi au vrut multe autografe şi nu ne deranjează deloc când oamenii sunt cu adevărat interesaţi de ceea ce facem şi este o onoare pentru noi să facem cunoştinţă cu aceşti oameni. Părerea mea nu s-a schimbat, ci mai degrabă a fost întărită; acesta este un loc grozav în care să te afli.

- My Dying Bride activează de 20 de ani, chiar dacă sînteţi foarte tineri... Cum vă păstraţi energia, forţa şi entuziasmul?
- Pentru că, în cele din urmă, când creăm muzică nouă, primii oameni pe care vrem să îi mulţumim suntem noi înşine. Vrem să fim mândri de albumele pe care le creăm şi peste 10 – 20 de ani, noi nu urmăm trenduri sau scene, astfel atunci când facem un album este exact ceea ce vrem noi. O facem în termenii noştri, urmăm propriile noastre reguli, astfel că ne dezvoltăm în continuare ca trupă. Fiecare an aduce noi încercări şi noi surse de inspiraţie, aşa că mai avem foarte multe de făcut. Am făcut, din păcate, o serie de schimbări de membri, dar de fiecare dată când aducem un nou membru în formaţie acesta aduce energia proprie şi entuziasmul şi apreciem cu adevărat ceea ce fac noii noştri colegi.

Şi sunt foarte tineri noii membri ai trupei...
Da, aduc şi tinereţe. Oricum a rămas multă viaţă în ceea ce facem şi mai sunt multe de făcut.

Vă mai amintiţi cum eraţi la începuturi? Cum aţi ales numele formaţiei? Ce variante aţi mai avut?
Ei bine, cealaltă opţiune a numelui formaţiei, pe lângă My Dying Bride, a fost My Dying Child, dar My Dying Child a fost considerat un pic brutal, un pic prea death metal, iar versurile pe care Aaron le scria pe atunci erau, chiar de la început, un pic mai poetice, astfel că My Dying Bride a avut elementul mai romantic şi de aceea am ales această variantă.

La My Dying Bride foarte importante sînt versurile. Nu aveţi de gînd să editaţi o carte cu textele My Dying Bride?
Ar fi o idee interesantă. Cred că ar fi foarte frumos dacă la un moment dat am face ceea ce formaţia americană Novembers Doom a făcut de curând, şi anume au scos o carte care conţine diverse versuri şi explicaţii aferente acestora. Este o carte care arată foarte bine, cu lucrări de artă foarte frumoase şi cu poze. Ar fi o idee bună de aplicat la un moment dat, dar nu avem planuri în acest sens acum, pentru că scriem în continuare albume, şi asta înseamnă că ar fi o carte care s-ar tot extinde şi ar trebui să tot adăugăm câte un capitol o dată la câţiva ani. Ar fi frumos să facem asta la un moment dat în viitor, dar cred că asta se va întâmpla când probabil că formaţia se va apropia de propriul sfârşit. Ar putea fi o idee bună de pus în practică.

Ce scriitori citiţi? Ce vă place din literatura universală? Există scriitori care v-au influenţat cumva versurile, muzica?
Versurile sunt scrise de Aaron, el scrie toate versurile şi se inspiră din foarte multe chestii: locuri, scriitori, filme şi experienţe de viaţă, iar atunci când scriem muzica, facem ceva asemănător, ne inspirăm atât din propriile vieţi, cât şi din alte surse artistice. Eu, personal, cred că înainte de a te inspira din lucrările altora, sunt destule lucruri care se întâmplă în propriile noastre vieţi care ne inspiră instant, să ne gândim doar la provocările pe care le aduce fiecare an, astfel suntem foarte norocoşi că avem această metodă de uşurare, adică muzica, în care să ne exprimăm toate frustrările, toată furia. Este o terapie sănătoasă pentru noi.

Ce muzică ascultaţi de obicei? Ce aveţi, de exemplu, acum în iPod/MP3/iPhone?
Albumele mele preferate în acest moment sunt „Unholy Majesty” al unei cântăreţe din Anglia, pe care o cheamă Rose Kemp, este fiica a doi cântăreţi de folk din trupa Steeleye Span şi face o combinaţie foarte interesantă de muzică britanică cu puternice rădăcini folk, dar foarte grea, foarte intensă şi mi se pare grozavă. Mi-a făcut mare plăcere să ascult şi The Rotted, doar pentru putină distracţie, este un bun metal rock brutal, care reprezintă vremuri bune şi distracţie bună şi cred că este OK. Trec de la o extremă la alta, dar în cele din urmă muzica trebuie simţită cu inima şi să fie sinceră şi când văd că o trupă emană acest lucru, asta mă entuziasmează. Apar foarte multe trupe noi care sunt bune, şi încă îmi mai plac şi clasicii, cum ar fi Black Sabbath şi Crowbar, dar vânez muzica nouă, care apare în fiecare an. Cumpăr multe albume.

For Lies I Sire, noul album My Dying Bride, pare un pic altfel faţă de albumele de pînă acum, parcă mai intim... intervine chiar şi vioara... Cum a primit publicul această schimbare?
Ei bine, odată cu trecerea timpului compunem cântecele altfel, sunetul de chitară s-a schimbat, petrecem mult timp fără vioară, de exemplu, şi ne concentrăm foarte tare asupra chitarelor, la crearea deferitelor nuanţe şi texturi, avem sunete de chitară pe mai multe straturi. Am făcut albume precum A Line of Deathless Kings şi Songs of Darkness, cu un bas foarte puternic şi am continuat cu acesta pe noul album, încercând în acelaşi timp elementele pe care le foloseam la începuturi, am readus şi vioara în trupă. S-a creat un sound nou, cu un joc de chitară mai nou şi cu readucerea sunetului de vioară, astfel albumul For Lies I Sire a adunat esenţa My Dying Bride, astfel că dacă nimeni nu mai auzise de My Dying Bride până acum, am vrut să le dăm un punct de reper. Aş zice că noul album conţine câte puţin din toate şi este, cel mai probabil, o chestie bună pentru a reîncepe ceva nou.

Acum veniţi din Serbia, nu?
Da.

Şi după concertul din România veţi merge în Kiev, în Ucraina?
Da, pentru prima oară.

Cum călătoriţi – vă informaţi înainte de a ajunge într-un oraş în care încă n-aţi fost sau preferaţi să descoperiţi locurile?
Îmi place să aflu multe înainte să ajung acolo, pentru că întotdeauna avem o perioadă limitată de timp când suntem undeva, pentru că nu avem numai spectacolul propriu-zis, ci şi interviuri, probe de sunet şi o grămadă de lucruri care cer timp, astfel că se întâmplă foarte des să mergem într-un loc şi să nu vedem cine ştie ce. Îmi amintesc că prima dată când am fost la Atena nu am văzut nimic, absolut nimic. Chiar în Atena! Eram legaţi de eveniment şi între toate treburile legate de presă, pe care a trebuit să le facem, întâlnirile cu fanii şi concertul în sine, nu am văzut nimic, ceea ce este un mare păcat. Din acest motiv în zilele astea în care suntem într-un loc nou ne place să ne oferim puţin timp ca să investigăm aceste locuri, dar ştim că avem doar puţin timp să o facem şi de aceea, dacă ştim unde mergem şi care sunt cele mai bune locuri de vizitat acolo, atunci putem merge direct acolo, fără să trebuiască să căutăm singuri locurile. Putem să petrecem jumătate din timpul nostru căutând locurile respective. Este bine să ştim unde mergem.

Kievul este un loc foarte interesant de vizitat.
Da. Am citit mult despre el. Este un loc foarte interesant.

Aaron Stainthorpe are la Artmania o expoziţie foto, numită From a Dark Mind. Ce hobby-uri mai aveţi?
Lui Andrew îi plac foarte mult calculatoarele şi jocurile de calculator şi îşi petrece mult din timpul liber ocupându-se de acest aspect. Eu mă concentrez asupra muzicii tot timpul. Acasă am nu numai chitarele mele, am şi tobe, şi clape, îmi place să creez muzică tot timpul şi să învăţ mai multe despre meşteşugul muzicii. Ăsta este marele meu hobby. Ştiu că Dan, toboşarul nostru, se aseamănă cu mine din acest punct de vedere. Şi el cântă foarte mult. Ar bate toată ziua tobele dacă ar avea ocazia. Muzica, atunci când faci parte dintr-o trupă, poate să preia controlul asupra a tot ceea ce faci şi despre asta este vorba, cel puţin la mine.

O scurtă istorie a trupei Amberskin, pentru cititorii revistei Sunete…
Amberskin s-a născut ca idee în 2007 din fosta formaţie Spaz12, în momentul în care am realizat că ne dorim să cântăm ceva care să ne placă tuturor în aceeaşi măsură, şi am stat aşa într-un limbo existenţial până în primăvara lui 2008, când am cooptat-o pe Cami, ne-am stabilit direcţia şi ne-am apucat serios să compunem. Am cântat până acum în Mureş, Cluj, Bucureşti, iar reacţiile au fost pozitive.

Care ar fi după părerea ta, punctele forte ale trupei? Ce deosebeşte Amberskin de restul trupelor de gen?
Sunt două aspecte asupra cărora ne concentrăm: melodie şi coeziune; gigi-ul vine de la sine. O problemă mare a multor formaţii autohtone e că fiecare membru ar cânta ca trupa lui preferată, care de obicei e radical diferită de preferata celuilalt, şi tot aşa... Noi avem o direcţie destul de bine definită, în ciuda faptului că ascultăm o grămadă de muzici, de la gangsta rap la black metal. Plus, credo-ul nostru e că cel mai important moment e cel în care se compune/orchestrează. Nu vrem să fim trupa aia pe care o asculţi doar în concert - experienţa din căşti trebuie măcar să o egaleze pe cea live.

Cât de mult sunteţi dispuşi să vă sacrificaţi din timp pentru a face treabă cu formaţia?
Cât e necesar, adică mult. E destul de îngrijorător când îţi dai seama că două repetiţii a câte 4 ore pe săptămână plus cât timp poţi fura în studio în weekend nu îţi mai ajung, dar e un hobby care creează dependenţă, şi oricine e pasionat de activităţi creative, de la desenat la broderie, ştie la ce mă refer. Aş zice că, într-o săptămână obişnuită, muzica acaparează cam 50% din timpul nostru liber. Nu ne plângem.

În momentul în care începi o trupă în România, nu poţi spera prea mult, să fim realişti. Ce aşteptări aţi avut voi când aţi pus bazele Amberskin, în afară de a face muzică bună?
Am vrut în primul rând să facem ceva de care să putem fi mândri, fie că ne ascultă concitadinii sau cineva din partea cealaltă a mapamondului. Bineînţeles că niciunul dintre noi nu şi-a făcut iluzii că am putea face ceva valuri în mainstream, doar cântăm cu distors şi în engleză. Ne-am dorit exact ce am reuşit, adică să fim o trupă care face 100% ceea ce simte, indiferent de ce dictează trendurile momentului, şi vom continua să fim aşa cât timp există mâna aia de oameni care să ne aprecieze.

Cât de mult consideraţi că vă puteţi promova cu ajutorul Internetului? Care este site-ul vostru?
Promovarea noastră este 99% online, via adresa noastră de myspace, http://www.myspace.com/amberskinmusic. Un site propriu-zis probabil va veni atunci când vom finaliza albumul. E clar că Internetul e singura noastră modalitate de promovare - din păcate, tot ce poţi să faci e să pufneşti în râs când te întreabă cineva de ce nu "încerci la o casă de discuri". În România nu trebuie să te chinui să fii DIY - oricum e singura ta opţiune.

Din România, ce trupe apreciaţi şi alături de cine aţi vrea să cântaţi?
La capitolul rock, Godmode şi Coma, cu care am cântat deja, IPR, băieţii din Guerrillas, Dead Eye Dick... Din păcate nu sunt foarte multe. La hiphop în schimb România ţine piept oricând Europei, iar trupele/mc'ii tari sunt prea multe/mulţi ca să le/îi enumăr. Scena rock ar trebui să ia exemplu.

Care a fost până acum cel mai important moment din cariera trupei Amberskin?
Din punctul meu de vedere au fost două - prima piesă compusă la care am simţit toţi cinci că "asta e, aşa trebuie să sune" şi aveam cu toţii părul zbârlit de la feeling, şi seara în care ni s-a confirmat de către Coma că suntem pe drumul cel bun. Aprecierea unei trupe către care te uiţi "în sus" face cât oricâte minute de aplauze.

Ştiu că voi cântaţi în limba engleză. Credeţi că acest lucru este benefic pentru a vă face cunoscuţi aici în România? Despre ce cânta trupa Amberskin?
Nu e deloc benefic, dar nu ne interesează. Hotărârea de a cânta în engleză nu are nimic de-a face cu snobismul, în schimb are cu posibilitatea de a comunica universal. Engleza e adevăratul esperanto, şi-mi place ideea că nu ne limităm potenţialii ascultători la cei de aici din ţară. Amberskin cântă despre toată gama de sentimente umane, de la dragoste la ură şi dezgust, de la personal la social. Vibe-ul general e însă unul pozitiv - nu e muzică deprimantă, e muzică de ridicat de pe jos, şters murdăria şi mers mai departe.

Din punctul vostru de vedere, care e situaţia actuala a scenei rock din România?
Jalnică. Nu există o normalitate gen trupă de rock care trăieşte din muzică şi turnee, în afara câtorva dinozauri care n-au bunul simţ să se dea la o parte şi parazitează festivaluri ale berii şi zile ale oraşelor. Ce e mai disturbing sunt puştii de 16-17 ani care populează concertele formaţiilor de când era bunica fată, în loc să meargă în garaj să îşi facă trupă şi să se uite un pic în calendar care e AD-ul. Plus că se ambalează şi se comercializează pop penibil sub numele de rock, ceea ce nu pot să înţeleg. Dacă tot se vinde imaginea, de ce să nu acorzi şi muzicii în sine o şansă?

Care sunt principalele scopuri pe care vreţi sa le atingeţi în următoarea perioadă de timp?
Avem un mare, lat şi foarte clar scop: albumul, care se va numi "Inclusion" şi va apărea cât putem noi de repede. E mişto să mergi să cânţi prin ţară, dar dorinţa noastră e să avem un material finisat pe care să îl poţi aprecia şi acasă în căşti sau terorizându-ţi vecinii, aşa încât să ştii la ce să te aştepţi când vii la concert. Avem vreo 16-17 piese din care vom selecta probabil în jur de 12 pentru album. Orice alte obiective pălesc în comparaţie cu ăsta... în afară de vila din Saint Tropez şi avionul privat.

Zi-mi trei albume de care nu te-ai putea despărţi niciodată!
Therapy? - Infernal Love, Dr. Dre - The Chronic, Chevelle - This Type Of Thinking (Could Do Us In)
Hefe

Interviul fulger de mai jos a fost realizat în iunie, 2009, înainte ca trupa The Charlatans să ajungă în România la Bestfest. Am sta de vorbă cu tobarul trupei, Jon Brookes, cel care ne-a dezvăluit că se pregăteşte un nou album The Charlatans.

Suneţi cam ocupaţi în perioada aceasta a anului, mă refer la concerte aici. Cum faceţi faţă?
Facem faţă pentru că este o plăcere să lansezi un album după care să porneşti în turneu. Este profesia mea şi atunci îmi face plăcere să fiu pe drumuri, să avem concerte.

Cum este viaţa în turneu? Nebunie?
Este, este şi nebunie, dar este şi foarte frumos. Încercăm să ne facem treaba cât mai bine, să fim cât mai serioşi, să susţinem concertele şi să ne odihnim cât mai mult.

Sunteţi ocupaţi până-n pe la sfârşitul lunii octombire când se termină turneul în America de Nord. Ce se întâmplă după? Un album nou, ceva …?
Cu siguranţă! După ce turneul se termină ne vom apuca de un nou album pe care îl vom termina la anul. După octombrie o să punem la punct unele detalii, ca de exemplu unde să-l înregistrăm.

Deci să fim cu ochii în patru că vine al unsprezecelea album Charlatans…
Daa.

Să ne întoarcem un pic în 2008 la momentul lansării “You Crossed My Path”, lansare care a fost cam neobişnuită. L-aţi dat la descărcat gratuity pe site-ul unui post de radio (XFM). Spune-mi un pic despre decizia luată…
În ziua de azi toţi au muzică în I Pod-uri, oamenii îşi încarcă muzica peele. Deci cam pentru asta am făcut acest lucru.

Vânzarea Cd-urilor a fost afectată?
A fost, evident ca a fost afectată, dar ne-am şi aşteptat la acest lucru.

Şi aţi mai face acest lucru încă o dată? Să zicem la următorul album…
Nu, nu am mai face acest lucru. L-am făcut şi gata.

Deci a fost o chestie care s-a întâmplat o dată în viaţă…
Da, dacă am face din asta obişnuinţă nu am mai avea cu să ne hrănim (râde).

20 în muzică, 10 albume, cifre foarte frumoase pentru o trupă a zilelor noastre. Secretul?
Fii tu însuţi, defineşte-ţi propriul drum pe care să-l urmezi. Evident că publicului nu-i va plăcea absolut tot ce realizezi pe plan muzical, dar oferă-le oamenilor şansa să te descopere, să descopere partea care le place la tine.

Este foarte adevărat ceea ce ai spus, că nu poţi face mereu ceva care să fie pe placul tuturor. Cum vezi tu evoluţia The Charlatans de la “Some Friendly” la “You Crossed my Path”?
Când am început ca trupa nu ştiam noi foarte multe, dar am învăţat foarte repede. Acest lucru se întâmplă la foarte multe trupe, dealtfel. Am evoluat repede şi pe mai multe planuri. De exemplu, la început scriam piesele singuri, pe parcurs am “învăţat” să le scriem împreună, să le discutăm. Perioada de la “Some Friendly” şi până acum a fost şi continuă să fie o călătorie frumoasă. Am evouluat în multe feluri, să ştii.

Este ca într-o căsnicie, oarecum.
Exact, este ca o relaţie. O relaţie de lungă durată.

Eşti într-o trupă de ani buni aşa că eşti în măsură să răspunzi la întrebarea dacă este mai uşor să înfiinţezi o trupă în ziua de auzi decât acum 20 de ani când aţi făcut-o voi.
Când am apărut noi era altfel. Să fii într-o trupă pe vremea aceea era totul, ne doream extrem de mult să fim într-o trupă. În ziua de azi poţi avea o trupă şi să faci şi altceva pe lângă. Deci pot spune că da, e mai uşor în ziua de azi.

Un sfat pentru cei care sunt la început de drum în muzică?
Ştii emoţia aceea pe care ţi-o dă un album bun la prima audiţie? Să încerce să facă un astfel de album care să le dea altora acel sentiment de emoţie.

Alege un singur cuvânt pentru a descrie anii petrecuţi în The Charlatans.
Surpinzător.