Probabil cel mai fresh indie electronic din ultimii 5 ani. Un festin extrem de bine articulat, zis fără frică, repezit, cu azmuţiri la dans şi urcat pe biciclete. Mulţi britanici se străduiesc în cantităţi imbecile zilele astea să iasă de sub anonimat. Să faci muzică e greu când n-ai talent, nu anunţ o filosofie. Pentru majoritatea bruma de celebritate se rezumă în schimb la titluri cool de albume, coperte extravagante şi pseudo-elitism în declaraţii şi haine. Bine, bine…Dar lasă-mi Sunet!...N-aveam niciun mare plan să mă excit cu alt grup de duzină, am fost ca de obicei răutăcios din oficiu când am intrat în prima audiţie.Surprizele adevărate te mişcă însă negreşit. Pornind fie şi de la prim-single-ul de debut (armoniosul Undercover Martyn), trecând prin What You Know şi incendiarul Cigarettes In The Theatre, şi oprindu-ne gâfâind din dans la I Can Talk sau poate chiar la felul de balada This Is The Life…În orice punct aş ţinti materialul, muzica mă inundă în cele mai plăcute feluri. UK-ul cu papion înapoi. Bravo.
Vlad Stoian
Îmi aminteşte cumva de debutulor lor internaţional din 2005, acel fascinant Howl Howl Gaff Gaff pe care iarna îşi cerşea zgomotul în iubire (Very Loud), în care rugăminţile se făceau de cel puţin trei ori (Please Please Please) şi în care aşteptai îndelung şi şocat vara când să te-apropii de-un prieten în care n-ai avut niciodată încredere, să fii pescăruş (Seagull). Work în schimb vine matematic, e mai degrabă apropiat secundului Our Ill Wills în versificaţii şi triluri. Ted Malmros, cineastul basist al consacratului cvintet scandinav, spune că e albumul cel mai natural din câte-au scos. A venit sincer şi e aşa cum au vrut ei, fără încordările specifice de perfecţiune precedente. Adam Olenius, solistul, spune că s-a relaxat enorm pentru Work, că discul a venit de la sine, fără planuri. Primele piese s-au născut în apartamentul iubitei sale australience. Imaginaţi-vă Moon scris pe răsărit de Soare, la o cafea, sărutându-ţi femeia. Da, e un cd foarte suav şi liber. Degajă vivacitate molipsitoare, începe nebuneşte/aventuros (1999), te topeşte cu pasiune zisă în cadere (Fall Hard), respire trist/suspină continuitate (Play The Game) şi se încheie cu piese ce-ţi ţin fără eforturi bărbia sus (Show Me Something New). Lipseşte tradiţia finalurilor extra-lungi, ca-n primele două înregistrări, dar se retează jucăus cu întârzieri de data asta în titlu (Too Late, Too Slow). Are hituri şi poate ţine un zâmbet. Rezistăm cu el în următorii vreo doi ani.
Vlad Stoian
Să cânţi synthpop în Marea Britanie e ca şi când ai mânca mici în România. Sau aproape. Dar să faci acelaşi lucru în Statele Unite... e la fel de ciudat ca atunci când treci pe sushi în aceeaşi Românie. Adam Young a mâncat synthpop pe pâine şi l-a făcut comestibil şi pentru alţi conaţionali ai săi. “Fireflies”, primul single de pe album, s-a vândut în zeci de mii de exemplare pe iTunes, a fost pe locul 1 în “Billboard Hot 100”, două întâmplări foarte fericite care au făcut casa de discuri să amâne lansarea albumului. Faza e ca după ce asculţi “Ocean Eyes” ai de ales în a spune “uau, chiar sună bine, prea bine pentru un american, la fel de bine cum o face un britanic” sau “îmi seamănă foarte mult cu altceva la fel de american da' ceva mai vechi”. Asemănările dintre Owl City şi Postal Service nu sunt atât de accidentale pe cât şi-ar dori Adam Young ca să aibă o scuză în faţa celor care îl arată cu degetul. Pentru un produs mult mai unitar, în sensul pozitiv al termenului, ar trebui să profite mai mult de ceea ce-i dăunează. De insomniile care l-au făcut să se apuce de muzică, adică.
Cetin Raşit
Kling Klang. Poate fi sunetul pe care îl scoate o brichetă Zippo când o deschizi şi o închizi sau “amprenta audio” pe care o lasă trecerea băţului prin gard, gard metalic, fireşte. În Germania, Dusseldorf mai exact, Kling Klang este studioul (amplasat unde alt undeva dacă nu în zona industrială?) unde oamenii de la Kraftwerk au inventat toate sunetele care, în urmă cu mai bine de 30 de ani, păreau venite dintr-o altă lume. La fel cum Kling Klang sună simplu, germanii au făcut ceva ca să ne fie şi nouă mai simplu să trecem prin discografia lor. 8 discuri, toate la un loc într-o cutie care, din păcate, nu face Kling Klang când o deschizi (deşi era o găselniţă bună). Box-setul ar fi trebuit să primească aplauze şi punctaj record (“maxim, am spus!”, vorba unei reclame) dacă ar mai fi avut şi ceva bonus-tracks sau orice altceva care să-l facă pe cumpărător să se simtă special pentru că a ales “The Catalogue” şi nu discurile cumpărate separat. Era frumos şi la fel de simplu să fi existat ceva în plus. La fel de simplu precum... Kling Klang.
Cetin Raşit
Ăsta e un domn pe care eu îl văd în aceeaşi categorie de electronic "alternativ" , futurist şi rafinat, alături de nume ca Burial, The Field, Apparat sau Siriusmo. Cu toate ăstea rădăcinile sunt tehcno şi electro, sunt foarte elegant filtrate şi trase prin experimental şi un pic de ambient. Black Noise este un pic mai "preţios" dar ca şi soundtrack nocturn s-a dovedit extrem de bun. Recomand, în prealabil, consumul a aproximativ o cană mare ceai iasomie.
Gojira
Mult indie, mult alternativ, mult coolism prost şi de mucava... Nu şi la copiii ăştia care sunt deja la al doilea album ! Multe epitete la superlativ vis-a-vis de acest material. Mi-a intrat în urechi de sărbători şi încă il mai ascult în draci, cu aceeaşi plăcere. Este o muzică care te face să stai cu gura până la urechi chiar şi când a intrat un idiot în tine şi ţi-a făcut portiera spate-dreapta praf sau te-a anunţat fosta iubită pe care ai lăsat-o peste ocean la mă-sa, că s-a logodit la nici două luni. Contra !!!
Gojira
Slayer revine cu ceea ce aşteptam cred că din 1993, adică un album exact cum îşi doreşte orice fan al trupei: agresiv, cu versuri despre apocalipsă, războaie, distrugere şi criminali în serie (piesa "Psychopathy Red", fiind inspirată după Andrei Chikatilo, cunoscut drept violatorul din Rostov... doar e un album Slayer, nu?). Albumul nu sună neapărat diferit ca şi sound. În fond, un album Slayer nu poate suna altfel decât a Slayer, dar de data asta compoziţiile sunt mult mai bune decât cele de pe ultimele realizări ale trupei (“Christ Illusion” şi „God Hates Us All”). Produs de Greg Fiedelman cu ajutorul lui Rick Rubin, este un material foarte bun care aduce aminte de perioada de glorie a trupei de la începutul anilor ‘90, aşa că avem toate motivele să ne bucurăm de un nou album Slayer aşa cum ne-am dorit.
HEFE
Măreţ şi readaptat, updatat şi cu papion. Strălucitor şi suedez, un material lansat iniţial în toamna lui 2008 şi sosit cu readăugiri în noiembrie 2009. TTA mi-e pe buze pe-aici de destulă vreme încât să vă fie clar că varianta asta digitală de remixuri la cel mai recent album al lor, A New Chance – cel din 2007, e un musai pentru începutul de 2010
înfloritor şi plin de planuri. Da, în anul ce urmează, băieţii revin cu discul patru din carieră. Ura!... Până una alta: luaţi de-aici remixuri de la jj, El Guincho, Shazam, Woolfy, Laidback Luke şi The Juan Maclean.
VLAD STOIAN
Despărţirea de bassistul Lee Alexander ar fi trebuit să facă din Norah Jones o persoană predispusă la jelit şi nu la cântat piese pe care se poate dansa fără să ai nevoie de o a doua persoană (de care să te ţii sau pe care să o ţii de vorbă). Probabil că s-ar fi putut întâmpla ca „The Fall” să fie încet şi trist dacă nu şi-ar fi băgat nasul Jacquire King căruia oamenii de la Kings Of Leon trebuie să le mulţumească pentru faptul că în sfârşit au reuşit să fie auziţi (mai tare) dincolo de graniţele Statelor Unite. Este uimitor cum o fată care şi-a obişnuit audienţa cu „ziceri” moi şi catifelate („Turn Me On” de pe albumul de debut este o capodoperă) să ajungă să fie zgomotoasă (prin chitară şi baterie) ca pe „It's Gotta Be” de pe acest al patrulea disc din carieră. Atenţie, în cazul de faţă „zgomotos” nu înseamnă „iritant”, ci „bun de să te facă să nu mai stai pe scaun”. Norah spunea că materialul cu care s-a lansat (în 2002) s-a născut când arunca lucruri în pereţi ca să vadă dacă se prind de ei. Dacă e adevărat înseamnă că „The Fall” a fost conceput când Norah a
ajuns într-un spaţiu fără pereţi, unul în care poate cânta mai tare fără să se gândească la posibile reacţii care ar putea veni de dincolo de pereţi.
CETIN RAŞIT
Trebuie spuse din capul locului două lucruri: că mie unul Queens of the Stone Age mi se pare cea mai periculoasă trupă rock a anilor 2000 şi că pe 2009 doar două proiecte am aşteptat cu sufletul la gură, Major Lazer şi Them Crooked Vultures. Major Lazer m-a spart, acum luăm la bani mărunţi şi Them Crooked Vultures.
Când pui la un loc nişte muzicieni atât de valoroşi, tre să fie mare metehaiala între zodii dacă nu iese nimic bun, lucru care nu se întâmplă aici. Pe de altă parte, când aşa artişti pun mână de la mână, parcă fiecare în parte se diluează şi îşi cam pierde din coi.
Subsemnaţii Josh Homme (QOTSA), Dave Grohl (Nirvana, Foo Fighters) şi
veteranul John Paul Jones, care în tinereţe activa la bas în formaţia vocalinstrumentală
Led Zeppelin, au făcut punte peste generaţii şi au scos un proiect de te scoală din morţi. Îmi place acest nou grup că sună ca la carte şi nu umblă cu prostii. Se simt foarte bine toţi cei trei muzicieni în toate piesele şi albumul este o încântare.
Pe de altă parte am şi eu câteva frici. Cea mai mare este că această trupă o să crape după primul album. Alta e că n-o să aibă membrii răbdare să se ruleze ca lumea. Cu toate că toţi cei trei artişti sunt muzicieni senzaţionali luaţi fiecare în parte, aici mai e vorba şi de compatibilitate. Aşteptăm şi vedem... Ca prim album, ăsta este unul foarte bun, dar dacă mai iese ceva simt nevoia să aud o muzică cu vreo trei clase mai sus comparativ cu ce se aude aici.
GOJIRA
