Dacă vara anului trecut a aparţinut concertelor pe mari stadioane, toamna şi iarna i-au adus pe cei de la Depeche Mode în intimitatea sălilor. În ton cu succesiunea anotimpurilor, trupa a cântat pe întreg continentul American (de la Nord la Sud) şi apoi a revenit pentru a cânta în cele mai mari şi mai elegante săli şi stadioane acoperite din Europa.

Teoretic nu intenţionam să mai merg la vreun concert din acest turneu decât dacă se întâmpla minunea ca DM să reprogrameze concertul de la Bucureşti. Din păcate, la noi stadionul e în lucru, la capitolul săli suntem în anii ’50 şi oricum nu s-a reprogramat niciun concert din această parte a Europei din seria celor anulate la debutul Tour of the Universe. Practic însă, am avut noroc şi pentru mine concertele Depeche Mode s-au înmulţit nesperat.

1 Decembrie 2009, Nürnberg
De ziua naţională a României m-am aflat la München, de unde m-am deplasat la Nürnberg pentru concert împreună cu doi prieteni. Am plecat cu maşina din capitala Bavariei şi în mai puţin de trei ore eram la Arena Nürnberger Versicherung. Era ora 12, iar la intrare erau doar vreo 20 de oameni. Ne-am aşezat strategic la coadă, ca să prindem primul val la intrarea în sală. Am aşteptat cu stoicism vreo şapte ore, timp în care am băut vreo zece sucuri, cinci cafele şi am mâncat plăcinte pe bandă rulantă. Am spus bancuri şi am dat tonul la cântare… Ne-am plimbat pe rând prin împrejurimi, ca să ne dezmorţim. Când mi-a venit rândul la plimbare, am vizitat patinoarul lipit de arenă, şi am aruncat un ochi şi la Frankenstadion (branduit easyCredit Stadion), unde evoluează echipa de fotbal locală. Tot lângă arenă se află şi celebrul Zeppelinfeld. Acest loc este celebru din două motive – unul bun şi unul rău: acolo se ţin concertele din cadrul festivalului Rock im Park şi tot acolo se desfăşurau în anii ’30-’40 şi marile mitinguri naziste. Locul are nişte dimensiuni impresionante, iar tribunele nu au mai fost atinse din 1945. Ca urmare, acolo cresc acum copaci, dar nu deranjează cu nimic peisajul, ba mai mult, acoperă o parte din ruşinea istorică a nemţilor.
Aşteptarea a meritat din plin. După ce am mai cântat de vreo cinci ori Peace, (iar grupul era acum de câteva sute de oameni şi a sunat de-a dreptul înălţător), porţile s-au deschis. Am zburat prin turnicheţi, am gonit cum se cuvine şi am prins cele mai bune locuri, în primul rând, la un metru şi jumătate de scenă. La câteva minute am observat în spatele meu două nemţoaice mici de înălţime, care se uitau la mine ca două pisici plouate. Le-am lăsat în faţă. Au prins bara ce separă publicul de scenă şi nu i-au mai dat drumul decât după concert… Revenind, mai aveam de aşteptat „doar” trei ore, din care una urma să fie îndulcită de Soulsavers, trupa care a cântat în deschidere. Ca urmare, ne-am aşezat claie peste grămadă pe jos şi dă-i discuţii. Am avut bucuria să revăd acolo fani pe care i-am cunoscut în vară la München pe Olympiastadion. Evident, băieţii erau în faţă, la loc de cinste, cu tatuajele lui Gahan la vedere, ca orice fan nebun cu acte în regulă care se respectă… Soulsavers au venit, au cântat şi au plecat, ce-i drept cu ceva mai multe aplauze la activ. La ora 22 fix a început concertul. Un In Chains impecabil, apoi Wrong, Hole To Feed ş.a.m.d. Martin a cântat Insight, ultima piesă de pe albumul meu preferat (Ultra), Home, iar apoi am avut ocazia să ascult Miles Away/The Truth Is, una din piesele preferate de pe Sounds Of The Universe. Concertul a curs natural cu hiturile care nu pot lipsi din set list, iar după o scurtă pauză Martin a revenit pe scenă cu One Caress. Încă două „clasice” şi apoi Personal Jesus de încheiere. Practic, n-ar mai fi nimic de adăugat deoarece se ştie prea bine că DM se simt mai bine în Germania decât în ţara natală. Iar asta s-a simţit din plin, ca de obicei. Ceea ce nu ştiam însă era că o să-mi revăd favoriţii şi la Londra peste fix două săptămâni.

15&16 decembrie, Londra
În actualul turneu, DM au cântat de patru ori la Londra. De trei ori la Arena O2 şi o dată la Royal Albert Hall. Am fost prezent la primele două concerte, pe 15 şi 16 decembrie şi pot spune că a meritat cu prisosinţă. Spuneam mai sus că DM se simt cel mai bine în Germania… Ei bine, concertul din prima seară mi-a depăşit complet aşteptările.
Parcă pentru a da o mare palmă criticilor englezi, care n-au avut niciodată ochi bun pentru ei, DM s-au autodepăşit în prima seară londoneză. A fost un concert care merita înregistrat şi vândut ca DVD. Totul a fost la superlativ. Am avut ocazia să văd pentru prima dată cum DM fac tot posibilul ca totul să fie perfect şi adaugă în ecuaţie şi un plus de tupeu – genul acela de tupeu care le dă şuturi în fund detractorilor. Totul a fost atât de bine calculat şi bine pus în practică încât am avut impresia că văd deja DVD-ul turneului. Excepţie au făcut doar câteva remarci ale lui Dave care n-ar fi fost potrivite într-un asemenea material, dar care au făcut deliciul „cunoscătorilor”. De exemplu, la un moment dat l-a prezentat pe Martin drept Jay-Z şi apoi a menţionat că în mod sigur Jay-Z nu va fi pe-acolo în seara aia… (Dave a mai avut răbufniri de acest gen şi prin Mexic, unde la sfârşitul unui concert, în timp ce se îndrepta spre culise, l-a imitat pe Bono cu un „this is not a rebel song” fornăit).
A doua seară la O2 a fost una de relaxare pentru DM. Ziarele din 16 decembrie scriau deja ce concert excelent a fost în seara precedentă, iar acest lucru s-a simţit. Toată lumea a fost mai relaxată decât de obicei. Bine, asta nu înseamnă că a fost un concert slab, dar nici nu se poate spune că ar fi rupt gura târgului dacă era cu o seară mai devreme. Punctul forte a fost de această dată prestaţia lui Martin, care cu ale sale Judas, Home şi Dressed In Black a cucerit cu lejeritate audienţa. Nici Dave n-a fost mai prejos, dar s-a zbătut vizibil mai puţin decât în seara trecută. Am avut parte şi de un punct slab, în persoana lui Peter Gordeno, care probabil că din dorinţa prea mare de a face treabă bună, a falsat de câteva ori. Aceste momente au trecut în general neremarcate datorită tehnicienilor care i-au reglat rapid microfonul. În final, am obţinut explicaţia prestaţiei mai „obosite” din a doua seară. Este vorba de petrecerea mamut de după…, una mare consumatoare de energie.
Per ansamblu, experienţa londoneză a meritat şi nu regret că în a doua seară am ales doar DM deşi puteam merge şi la meciul Chelsea – Portsmouth. Dacă mergeam să văd Lampard & Co., conform calculelor ratam cel puţin acel „aaah” de la In Chains, iar asta nu mi-aş fi iertat-o.

11 ianuarie 2010, Budapesta
Papp Laszlo Budapest Sportarena este una dintre cele mai moderne săli din această parte a Europei. Norocul nostru ca români este că-i aproape şi putem să mergem să vedem trupe şi artişti care nu ajung (şi) la Bucureşti. În cazul Tour of the Universe, DM sunt cel mai bun exemplu. Am zburat aşadar până la Oradea şi apoi împreună cu trei prieteni am luat drumul Budapestei cu maşina. Cu gândul la gulaş, bineînţeles.
După ce ne-am plimbat prin frumosul oraş am ajuns la sală, care ne-a primit cu tricouri şi alte bunătăţi DM la preţuri mult mai mici decât în alte părţi. Aşa cum era de aşteptat am văzut acolo fani români (mult mai puţini decât de obicei) şi m-am întâlnit cu prieteni veniţi din Bucureşti şi Cluj. Ne-am despărţit pentru a ne lua locurile în tribună cu câteva minute înainte de concert. Ştiam că va urma ceva deosebit şi nu ne-am înşelat deloc.
Aici voi face o paranteză pentru a spune că în deschidere au prestat Nitzer Ebb. Deşi au doar cu doi ani mai puţin decât DM ca „vârstă” şi cântă tot un fel de muzică electronică, pot spune că nu prea m-au impresionat.
Concertul DM însă, a fost unul la superlativ. Sunt convins că Gahan, Gore şi Fletcher au o slăbiciune pentru Ungaria. Nu întâmplător, primul lor concert dincolo de „Cortina de Fier” a fost la Budapesta… Practic, atunci când vin în oraş, acesta le aparţine. Din maşini răsună DM, petrecerile generice se ţin lanţ, iar totul capătă contur cu un concert (întotdeauna) excelent. Se simte când artistul pune cu adevărat suflet în ceea ce face.
Valentin Moraru

În analiza concertului Mezzoforte de la Oradea am un mare avantaj. Pe lângă faptul că le cam ştiu pe de rost albumele, un alt sprijin deosebit în savurarea prestaţiei islandezilor l-a constituit faptul că, încă din aprilie, am putut vedea şi revedea DVD-ul “Live In Reykjavik”, apărut în ianuarie. Delicatesa audio-video imprimată pe disc mi-a permis să compar şi să observ rapid, dacă este cazul, diferenţe în materie de abordare calitativă de către artişti. Ei bine, nu a fost cazul! Chiar dacă a fost ceva mai scurt decât materialul de pe DVD, spectacolul de la Oradea nu a fost unul second-hand, ci unul care a oferit 100% din talentul şi energia muzicienilor. Evident, având în spate materialul video editat oficial în acest an, trupa Mezzoforte şi-a construit show-ul de pe Crişul Repede pe scheletul principal al concertelor care au stat la baza lui “Live In Reykjavik”. Cei care sunteţi familiarizaţi cu melodiile formaţiei veţi tresări la auzul unor titluri precum “Icebraker”, “E.G. Blues”, “Prime Time” sau celebrul “Garden Party”, care a deschis calea succeselor internaţionale ale tinerilor islandezi de la Mezzoforte, în 1983. Nu pot să nu remarc că, la Oradea, a început în mod exploziv cu “Check It In”, piesa de deschidere a albumului “Rising” (1985), bucată perfectă pentru a-ţi face sângele să fiarbă. În sala “Enescu-Bartok” a Filarmonicii, în seara de 23 noiembrie, a fost o sinergie. Muzica rafinată, melodioasă şi interpretată enervant de corect s-a întâlnit cu buna dispoziţie a instrumentiştilor şi, foarte important, cu un public extaziat. Dar nu snob! Sau poate mai puţin snob decât la alte evenimente culturale mai cu ştaif organizate pe la noi. Şi spun asta pentru că, din câte am aflat de la organizatori, bilete au fost rezervate de săptămâni bune, iar fanii Mezzoforte au venit la concert şi din oraşe precum Arad, Carei, Satu Mare şi Baia Mare. Dovadă că oamenii nu au făcut deplasarea la nimereală, ci au ştiut pentru ce vin. În ciuda unor zvonuri mai mult decât hazlii (dar deosebit de supărătoare!) cum că nu ar fi vorba despre adevărata trupă, ci despre o variantă de mâna a doua, cu înlocuitori, a formaţiei din Islanda. Acum, după ce evenimentul s-a consumat, trebuie să recunosc că, într-adevăr, nu a fost Mezzoforte clasic. A fost un grup care a venit la Oradea cu doi muzicieni care nu fac parte din lineup-ul original. Şi fără chitaristul Fridrik Karlsson, unul dintre întemeietorii trupei, dar care nu mai concertează, locuind la Londra şi participând doar la munca din studio.

Concert ca în marile oraşe
Am fost curios dacă Mezzoforte vin la Oradea cu un spectacol mai puţin elaborat sau dacă muzicienii vor arăta un interes la fel de mare pentru satisfacerea publicului din acest oraş din România, precum au făcut-o în capitala ţării lor de origine. Plus că citisem pe Internet recenzii extraordinar de elogioase de la fani din cele mai diverse ţări în care băieţii au călătorit în cadrul actualului turneu. Contractul prevedea 90 de minute de muzică. Ei bine, a fost mai mult. Trupa nu s-a zgârcit în ceea ce priveşte consumul de energie şi a pus pe jar auditoriul cu perfecţiunea interpretării melodiilor. La fel, s-a putut remarca virtuozitatea membrilor trupei, fiecare dintre cei şase muzicieni având ocazia să arate ce ştie. Pe primul loc în materie de solistici l-aş pune pe omul care bate pieile, Gulli Briem (tipul seamănă izbitor cu actorul Kevin Bacon...), care a încântat cu două solo-uri de tobe. Apoi, partenerul de la secţiunea ritmică, basistul Johann Assmundsson s-a îngrijit să dovedească publicului orădean că adoră slapping-ul. Un moment memorabil al serii de 23 noiembrie a fost cel în care Gulli şi Johann au repetat o scenă de pe DVD-ul trupei, tobarul făcând un solo de bas, bătuând cu stick-urile de tobe coardele Sadowsky-ului. O premieră pentru fanii de jazz orădeni! Cât despre repertoriu, acesta s-a axat pe principalele discuri ale grupului: “Surprise Surprise”, “No Limits” (1987), “Rising”, dar şi cel mai recent album de studio, “Forward Motion” (2004). Encore-ul de la Oradea a fost cerut de întreaga sală, care i-a readus pe scenă pe cei de la Mezzoforte în sunetul unui ocean de aplauze. Iar plutirea muzicală s-a reluat cu un medley realizat din trei compoziţii care, în original, apar pe excelentul “Observations” (1984). Este vorba despre “Midnight Sun”, “Spring Fever” şi “Rockall”, redate cu o energie debordantă.

Final forte, cu poze şi autografe
Pentru trupă, show-ul s-a încheiat. Dar pentru fanii prezenţi, sfârşitul show-ului a însemnat începutul episodului 2: întâlnirea cu muzicienii şi sesiunea de autografe. Deşi obosiţi, membrii formaţiei au ieşit pe coridor şi au răspuns cu prietenie tuturor solicitărilor de semnături şi fotografii. Mezzoforte au semnat de toate: afişe, discuri vinil, bilete şi au făcut şi o vânzare considerabilă de DVD-uri. Câteva zeci de bucăţi au trecut precum pâinea caldă, muzicienii fiind deosebit de surprinşi de gradul de simpatie de care au avut parte la Oradea. Seara a fost una care a mulţumit ambele părţi ale baricadei. Spectatorii au ajuns să îşi vadă visul muzical cu ochii, la ei acasă. Iar componenţii trupei pot adăuga pe lista locurilor vizitate un nou oraş, de care nu mai auziseră, dar pe care au promis că îl vor vizita din nou. Poate chiar ca şi turişti. De data asta, Mezzoforte nu au avut timp să se plimbe, dar le-am dat asigurări că merită să revină şi cu alt scop decât cel de a presta un concert.
O recenzie mai amplă a concertului se poate citi pe http://andreisandor.wordpress.com/.
Andrei Sandor

Am ajuns vineri în timpul soundcheck-ului. Suficient timp să stăm la o poveste. Nu m-am văzut cu trupa de anul trecut de la ultima lor cantare din Oradea. Mi-era dor de poveşti pline de voaluri şi cupole sonore. Erau proaspăt veniţi de pe drum de la Timişoara. La fel de plini de energie ca la ultima revedere. Se anunţă zgomot mare în Pub. De-abia aşteptam.
În jur de ora 22.00 trupa promite un tutorial extins al modului în care urechile trebuie să se îndepărteze de telescopul criticii şi etichetei sonore, înspre planeta sunetelor brute pe care ar trebui să mai facem câte un popas cand vrem să respirăm aer proaspăt de portativ.
Pe la ora 21.00 Pub-ul devine neîncăpător, lume tânără, plină de energie, plină de viaţă. Clar, însetaţi după sunete de nisip. Pe semne că spiritul de Vama Veche de odinioară dictează la această oră. Reminiscente solare de vară toridă, de mare, de linişte şi valuri. Apusuri îmbătate de muzici.
Răsare Kumm pe scenă. “Far From Telescopes” e lansat pe orbita sufletelor fanilor. Sound fresh, volum, calitate, energie. Beware, Kumm is back in town ăi sunt pregătiţi să lase urme.
Manualul de utilizare al sunetelor a început cu piesa “Mister Superman”, un capitol parcă desprins dintr-un film amprentat de Quentin Tarantino cu uşoare arome de slide blues guitar.
A urmat “Monkey In Your Stereo”, o piesă extrem de ritmată care a emis oscilaţii puternice de tzopaială în rândul publicului care a început să zguduie Pub-ul.
Următoarea pe lista a fost “Pop Song”, o infuzie de sunete planetare care mi-a adus aminte de mesajul întregii generaţii flower-power, prin primul vers : “Your love is kerosene, it makes me sweat and dream…”
Următoarele două piese “Sleepwalk” si “Beauty Queen” parcă au închegat mai bine mesajul trupei : if you’re a sleepwalker, you stand no chance of becoming a beauty queen”, şi ca să nu lase o clipă de respiro din toccata şi fuga sonoră, trupa ne-a învăţat kumm să nu ne împiedicăm de clişee, prin piesa “Police” (“Never give up, never give up…” ne îndeamnă Cătălin de pe scenă).
Au urmat : “Pink Baloon”, “Different Parties” şi “Fashion”.
A venit şi momentul expunerii diagramei single-ului “Morsa” (“Man In A Can” pe album), pe care întregul public l-a cântat la unison.
“Bird’s Eye View” ne-a ridicat putin spre cer pentru a avea o privire de ansamblu asupra celor “1000 de chipuri” care privesc prin telescop. Da, reveniţi cu picioarele pe podeaua din Pub, Kumm ne-a amintit că “suntem toţi o apă şi-un pământ” prin lovemark-ul lor, piesa “1000 de chipuri”. Publicul a dat tot din el la această piesă.
Apoi, am fost invitaţi cordial la o partidă de pescuit în piscina prin “Fishing In The Swimming Pool”, o piesă jucauşă şi extrem de serioasă, parcă scrisă pentru un nou film al lui Woody Allen.
Şi-a urmat li bis-ul compus din alte doup piese de rezistenţă : “Butterflies” şi “Dictionary”.

Şi kumm se vede Clujul printr-un telescop ?
Păi, e simplu. Treci prin filtrul propriei tale persoane mesajul pe care ţi-l transmite muzica proaspăt lansată pe 6 noiembrie în Pub-ul din Cluj, oraşul din care Kumm a început să facă paşi pe nisipul sunetelor cosmice. Sunt extrem de bucuros şi împăcat că această trupă nu s-a înţepat de-a lungul drumului în scoicile colţuroase, ascunse prin nisipul mai sus amintit.
Componenţa KUMM:
Cătălin Mocan – voce
Eugen “Oigan” Nuţescu –chitară& voce
Mihai Iordache – sax
Andrs Kovács – clape
Sorin Erhan – bas
Paul Ballo –tobr
P.S. TELESCOPUL SCUZă MIJLOACELE ;)
Bogdan Albulescu

TRUPA CARE A DOMINAT LUMEA MUZICALĂ DE DOUĂ ORI PÂNĂ ACUM ÎN CARIERA SA, O FACE ÎNCĂ O DATĂ!

Când Green Day erau puştanii pukişti şi plictişiţi ai anilor ‘90 nimeni nu se aştepta ca ei să crească vreodată. De la bătaia generală cu noroi de la Woodstock ’94 până la escaladarea globului Universăl Studios din Los Angeles de către Tre Cool în direct la televizor, Green Day au fost în permanenţă o surpriză continuuă. Iar acum, nici nu iţi poţi da seama ce e mai de mirare: faptul că pe al 8-lea album trupa sună extraordinar de ambiţios şi dramatic sau faptul că au reuşit să facă un al 8-lea album? În ambele cazuri, golănaşii care în 1994 şi-au început cariera cu Bille Joe Armstrong urlând “I got no motivation” de pe canapeaua mamei sale, au rămas cea mai mare trupă supravieţuitoare a exploziei punk-rockului din anii ‘90 şi surpriză – au facut o operă rock.

“21st Century Breakdown”, ultimul album Green Day este născut atât din avalanşa creativă creată de precedentul disc al formaţiei, “American Idiot” cât şi din dezastrul economico-social produs în Statele Unite de către administraţia Bush a ultimilor 8 ani. Mult mai ambiţios şi mai lucrat decât “Idiot”, “21st Century Breakdown” este un manifest punk-rock al vremurilor noastre.

Cu stacheta ridicată foarte sus de Green Day – turneul live ce promovează “21st Century Breakdown” nu este cu nimic mai prejos decât o veritabilă piesă de teatru experimental. Fiecare seară a turneului, care după o primă rundă nord-americană a ajuns şi în Europa, începe cu un cocktail de melodii tribut erei old school punk. În boxele arenei se aud cântece ale trupelor: The Clash, Sex Pistols, Bad Brains, Billy Idol, Twisted Şister său Sham 69. Fix înainte de concertul Green Day melodia Do You Remember Rock’n Roll Radio (Ramones) stinge lumina în sală şi în bezna lasată peste urletele a 22.000 de fani se aude intro-ul showului, “song of the century” în întuneric, ca o transmisie bruiată radio post-apocalipsă. Apoi membrii Green Day apar pe scenă pe fundalul cu silueta unui oraş dominat de zgârie-nori şi cu o explozie de lumină începe concertul chiar cu melodia care şi dă numele ultimului album, “21st Century Breakdown”. Încă de la primele acorduri, liderul formaţiei, Billie Joe Armstrong urlă la întreaga arenă: “stand up, stand up – you listen to Coldplay on your own fuckin’ time, this is a punk-rock concert!”. Iar publicul este mai mult decât fericit să se supună.

Showul, asemeni noului album, este mai ambiţios ca orice turneu live făcut de Green Day până acum şi cu o producţie mai aproape de U2 decât de un concert punk-rock; pe scenă sunt explozii, artificii, flăcări, proiecţii imense şi boom-uri cu confetti. În această atmosferă Armstrong şi compania prezită la începutul setlistului melodii de pe “21st Century Breakdown”: Know Your Enemy (comparată de revista Rolling Stone cu o variantă a trupei AC/DC cu Joe Strummer vocal), East Jesus Nowhere (unde Billie Joe a chemat pe scenă un puşti de 11 ani să fie “creştinat”), Before The Lobotomy sau Static Age. Apoi Green Day creeaza parcă un pod peste prăpastia dintre generaţii şi cântă melodii lansate când o parte din spectatorii din sală nici nu erau nascuţi. Din “era 1994” au fost melodii precum: Basket Case, When I come Around, Welcome to Paradise, She, Brain Stew/Jaded, Hitchin’ a Ride său Longview. În timpul acestor cântece audienţa a venit pe scenă şi scena a venit peste audienţă: 6-7 puşti din public chemaţi pe scenă în diferite parţi să cânte cu formaţia şi momente de interacţiune totală în care Billie Joe Armstrong a stropit publicul cu un imens pistol cu apă, a decorat sala cu un aruncător de hârtie igienică (nu, nu este o greşeală de scris) sau a tras în publicul de pe locurile depărtate cu un “lansator de tricouri”. Nu a fost uitată nici perioada “American Idiot” cu melodii ca Holiday, Boulevard of Broken Dreams, Are We the Waiting, St Jimmy sau Give me Novocaine.

Inepuizabil, Armstong, ajuns la 37 de ani, a ţinut publicul in palmă în toate cele 2 ore şi un sfert şi a comunicat cu sala în permanenţă ca un veritabil “predicator”, lucru care m-a facut să ma gândesc inevitabil la faptul că artişti imenşi precum Dave Gahan său Madonna nu au putut să se conecteze cu publicul român decât cu un scurt “good evening bucharest”….

Concertul s-a încheiat cu două bis-uri, unul cu întreaga trupă (în tot turneul Green Day cântă în formulă extinsă, pe lângă trio-ul legendar Armstrong/Dirnt/Cool au mai fost pe scenă Jason White, Jason Freese şi Jeff Matika) al doi-lea numai cu Armstrong, o chitara acustică neagră ca fundalul scenei şi 22.000 de voci. Macy’s Day Parade şi Good Riddance (Time of your Life) au încheiat o reprezentaţie ce cu siguranţă nu va fi uitată de nimeni prezent la concert.

Multe voci spun că “noii” Green Day sunt mai slabi decât “vechii” Green Day dar în ciuda tuturor părerilor pe scenă atât “noii” cât şi “vechii” se simt extraordinar de bine împreună şi livrează un show senzational seară de seară. În termeni de show-business şi entertainment, “21st Century Breakdown” este cel mai bun şi mai energic live act al momentului iar Green Day, formaţia care a preluat controlul în industria muzicală de două ori până acum în 1994 şi 2004, a mai făcut-o înca o dată, în aplauzele a sute de mii de fani de pe tot globul.

În aceeaşi săptămână din octombrie la Bucureşti avea loc un concert sold out la Sala Polivalentă: Toamna Manelelor…cu adevărat “21st Century Breakdown”…

king stoi,
Paris, 4 octombrie

23 iulie 2009, Tg Mureş

Ce-i aia ”Ziua 0” cînd faci ceva? La Peninsula/Felsziget Tîrgu Mureş ”Ziua 0” a însemnat un super concert LUNA AMARĂ, care merita să încheie festivalul, nu să-l deschidă oficial (”oficial” pentru că înaintea lor, de fapt, au cîntat cîteva trupuleţe locale, înţeleg, şi unele maghiare, parcă, exact în ziua 0 pentru ungurii care au jucat cu Steaua în preliminariile fostei Cupe UEFA. Dar cultura nu prea are legătură cu politica, sportul sau naţionalismul, muzica nu trebuie să aibă graniţe şi frustrări de fotbalişti.

Am mers de la gara auto pînă la Complexul Weekend pe jos; aşa îmi place mie să simt pulsul oraşelor, atingîndu-le pielea cu talpa, iar la întoarcere am mers cu Mihnea de la L.A. şi cu Stoica de la The Others, care a cîntat cu L.A. în acest turneu de promovare a noului album, „Don't let your dreams fall asleep”, pînă în centru, apoi am mers iar pe jos pînă la hotelul Voiajor, unde mi-am proptit ancora (băi, aici portarii sînt mai tari decît scriitorii doctori în filologie, redactori şefi la revista care e principalul partener media la cel mai mare festival din Transilvania, te iau pe sus, nu contează cine eşti, pentru el eşti un fel de formaţie care cîntă în ziua 0, nu are importanţă ce valoare & popularitate ai, dacă ai acceptat să cînţi în Ziua 0 e... cam nasol... pentru imaginea ta, cazi în hăul ochilor lui). Oraşul nu mi s-a mai părut la fel de mişto ca în celelalte călătorii, cînd am făcut interviurile cu supravieţuitorii Holocaustului şi în celelalte aterizări la Peninsula... (îmi amintesc cum în anul trecut zburam prin oraş cu frate-meu, cu maşina, sau cu iubita, cu doi ani în urmă, tot cu maşina, după concerte, că înainte de se circula cam ca pe Magheru, bară-n bară)... Centrul e super, dar în rest oraşul e jalnic, cel puţin în traseul meu, care înseamnă o oră de mers la pas (impresionant e, totuşi, cum pe la 1 noaptea aici se udă florile şi se spală străzile – mai ales că abia am terminat cartea unui prieten despre tranziţia de la Chişinău, carte cu mult praf şi colb... de tranziţie). Ciudat e că – venit de la Braşov – am fost mereu îndemnat la un festival din Braşov, Watumi, afişele cu Watumi fiind lipite peste tot peste afişele cu Peninsula... M-am plimbat pe peninsulă, studiat terenul, adulmecat atmosfera, e frumos, dar dacă n-ar fi fost Luna Amară cel mai plăcut loc de azi ar fi fost piscina. Luna Amară au început lin, cu cîntece de pe ultimul album, neprogramate la acest concert, a spus Nick, dar Sorin, basistul, a avut o pană şi a întîrziat un pic şi aşa L.A. a fost la început mai calmă (ca după o eclipsă totală a soarelui). Dar toate au revenit la locurile lor foarte repede, pe scenă a fost multă energie, iar publicul a clocotit în continuu, cred c-a fost un public deosebit, deşi acesta a fost ultimul concert de lansare al albumului (n-am putut să nu filmez cîte ceva, încheierea concertului fiind ca o mărturie că Luna Amară are fani adevăraţi). Un album dedicat tinerilor basarabeni care au luptat pentru libertate şi împotriva neocomunismului în luna aprilie, ceea ce Mihnea n-a uitat să amintească şi acum, dedicînd concertul libertăţii tinerilor basarabeni, iar publicul l-a susţinut zgomotos. Un concert în care s-au cîntat piese vechi şi iubite, cîntate focos şi de oamenii din public, piese noi, cîntate şi de public, pogo non stop, bună dispoziţie, multă înverşunare & atitudine, un concert ca-n vremurile tinereţilor Luna Amară:), un concert de vis. Din păcate, băieţii n-au fost lăsaţi să cînte mai mult, deşi publicul a scandat LUNA AMARĂ mult timp după ce au fost strînse instrumentele de pe scenă... Cred că în astfel de situaţii organizatorii ar trebui să nu mai fie atît de constipaţi, mai ales cînd e vorba de cea mai iubită formaţie a serii...

Mîine se anunţă ca şi cap de afiş DJ TIESTO, adorat (văd) de mulţime, dar eu vreau să ascult live VAMA, că nu l-am văzut pe Tudor Chirilă încă de pe vremea Vama Veche, să-l revăd pe Pavel Stratan, care a cam căzut în beznă (aia roşie?) în ultima vreme, să revăd Sarmalele Reci, care au renăscut ca pasărea Phoenix.


24 iulie
Cînd am urcat în autobuzul 18, prima chestie care mi-a sărit în ochi a fost emanatorul de miros EBA, apoi a răsunat, parcă la comandă, ”reclama” lui Buzdugan cu ”Şezlongul ăsta e ocupat, e rezervat de domnişoara Eba”:)). În Complexul Weekend – mai multă lume decît ieri, dar şi aşa îmi face cu ochiu’ (nu la propriu, no) o gagică puţin trecută, cu faţă de vampă care ştie ce vrea, cu un decolteu imens, chiar şi pentru vara asta, care te îndeamnă în continuu la păcat..., a, n-ai observat că are aripi de înger? Ca-n piesa rockerilor ruşi de la Nautilus Pompilius: ”Apropo, unde-s aripile tale, care-mi plăceau mie atît de tare?” Doi fotografi chei sar să-i facă poze (nu, nu trei, unu s-a abţinut... pe moment), cam ostentativ, ea le zîmbeşte ca fluturele decapitat din cartea portocalie din care citesc înainte de concerte.

Tudor Chirilă şi cei de la VAMA au cîntat şi piese de pe albumul Vama, şi cîntece mai vechi, din adolescenţa generaţiei mele, ca ”Nu am chef azi”, ”Vama Veche” sau ”17 ani”. Noile piese sînt la fel de faine, ”Dumnezeu nu apare la ştiri” sau ”Dragostea” (apropo de ruskii rock, are Splin o piesă în care ”iubirea vine prin cablu”) fiind piese de referinţă pentru muzica actuală, piese rock sensibile, care reprezintă tinerii cu ceva mai mulţi neuroni decît mai mulţii lor colegi de generaţie... Dar şi piesele mai sociale, cu ironie şi umor, ca ”Tata taie porcul”, au prins la publicul foarte tînăr din faţa scenei mari. N-am auzit live Trupa Veche, dar Vama Veche nu poate să existe fără Tudor Chirilă, nici măcar în amintire. Un plus faţă de V.V. la V. par să fie sunetele zglobii ale clapelor, dar şi vocalistul parcă e mai în vînă, cu mai mult chef, mai puţin blazat, deşi şi mai puţin ”supărat”... Păcat că au cîntat aşa devreme, dar ziua ies pozele mai bine, măcar atîta alinare pentru superformaţiile de devreme: azi Vama, mîine Kumm, poimîine Guerrillas, Timpuri Noi şi Viţa de Vie. După Vama publicul a curs spre Scena Coke, unde-şi acorda chitara musculosul Pavel STRATAN, care se amuza pe seama cererilor insistente ale tinerilor din public, care l-au implorat să cînte şi piese de-ale Cleopatrei. Vi-l imaginaţi pe Pavel cîntînd ”Ghiţă”? Păi închipuiţi-vă, aşa cînta: ”Ghiţă, te-aştept diseară la portiţă”:D... Da, şi a fost nevoit să cînte ”Eu beu” de... 3 ori! Lumea striga ”Eu beu, eu beu” în continuu, Pavel zicea: ”şi eu”, dar tot a trebuit să repete figura, în fine, ultima dată a cîntat mai mult publicul, care striga mai tare decît autorul piesei... A fost un concert fain, am ascultat piese vechi de pe cele trei albume, dar şi o piesă nouă, tot ghiduşă şi tot cu băut & fumat... SARMALELE RECI au intrat în scenă imediat după Pavel Stratan şi lumea şi-a amintit repede că a venit la Peninsula, totuşi, pentru rock. Formaţia pare într-o mare revenire, am văzut oameni fericiţi la Sarmalele Reci, într-o formă perfectă, numai buni pentru marile festivaluri. Sarmalele Reci au un stil inconfundabil, rock-ul clasic fiind combinat de sarmalişti cu un jazz subtil şi plăcut. Vechile piese au sunat foarte fain, iar tinerii s-au manifestat zgomotos exact la acele piese pe care cei trecuţi un pic de 30 de ani le aşteptam, ”Ţara te vrea prost” a rupt, a fost o nebunie în faţa scenei, dar şi pe scenă, foarte mişto-s piesele de atitudine S.R.! Apoi am fost martor la o chestie ciudată pentru mine, rockerii supăraţi au dansat ca nişte găini (aşa, dînd din fund cu mîinile în aer, ca-n piesa ”Paraziţii”) pe ritmurile ameţite ale lui TIESTO (NL). Un ţîki-ţîki comercial pînă la ultima notă, o gălăgie care te loveşte-n creier şi-n orgoliu, care a adunat foarte, foarte mult public cu tricouri negre. O muzică pe care n-o poţi asculta treaz, serios... Am stat cîteva piese cu colegii, să nu zic că n-am fost la un artist acceptat, recunoscut şi apreciat de toată lumea (din lumea lui), apoi m-am cărat spre celelalte scene. Noroc că la Scena Ursus cînta o formaţie cu mult sînge-n vene, de care nu ştiam, nişte zbuciumaţi frumoşi care-mi aminteau de Gogol Bordelo, formaţia maghiară BALKAN FANATIK. O seară care s-a terminat în ritmuri vivace şi energice, un rock balcanic super tare, frate, cu un vocalist-metalist şi cu o vocalistă parcă desprinsă din filmele lui Fellini sau Kusturica.

Mîine vreau să (re)văd Kumm, un pic de Iris, Primal Scream, puţin OCS şi mai ales Nine Inch Nails! Nu rataţi concertul live Nine Inch Nails, pentru că Trent Reznor a declarat că acesta este ultimul turneu NIN...


25 iulie
Acum KUMM e poate cea mai matură formaţie românească, încă tineri, dar exact în vîrful carierei, cu un playlist echilibrat, piese foarte bune din toate punctele de vedere (muzică, texte, ritm, atitudine), un show live impecabil, colectiv unit, care se înţelege din priviri, din mişcări şi, mai ales, din sunete, şi care degajă plăcere, plăcerea de a cînta, plăcerea de a fi pe scenă, plăcerea de a transmite plăcere. Poate şi datorită publicului acest concert Kumm a fost cel mai reuşit kummcert, care în ultima vreme au doar showuri super mişto, fie că-s la vreun mare festival, fie că-s într-un club sau într-un pub. La Peninsula publicul pur şi simplu nu s-a îndurat să-i lase să plece, chemîndu-i şi după ce kumii au făcut gestul punkist de distrugere a instrumentelor după concert... IRIS au avut parte de o primire călduroasă, iar Cristi Minculescu a impresionat din prima, spunînd că se bucură că „vorbiţi cu mine, nu despre mine”. OMUL CU ŞOBOLANI au fost parcă mai serioşi ca de obicei şi aşa parcă le stă mai bine şi parcă aşa toate se leagă mai bine, şi pe scenă, şi în faţa scenei, şi relaţia dintre ei şi fanii lor. Scoţienii de la PRIMAL SCREAM s-au remarcat prin ritmurile emo-industriale şi mişcarea în continuu a vocalistului, care-mi aminteşte de Marcel Bostan, solistul de la Alternosfera, iar formaţia intertextualizează cu RHCP, de la noi semănînd cel mai mult cu Mushroom Story, care erau pe acolo, şi Paul, şi Nono, în faţa scenei la NINE INCH NAILS (USA). Îi cunoşteam pe NIN, le ascultasem toate albumele, de la primul la ultimul (care poate fi salvat gratuit de pe site-ul formaţiei), dar recunosc că nu m-am aşteptat la aşa ceva. Trent Reznor are o carismă rar întîlnită, cîntă foarte fain la chitară şi clape şi e vocalistul & liderul perfect, un om care seamănă cu acel super erou american fabricat pe computer, înalt, puternic, emană putere în tot ce face, orice mişcare de-a lui înseamnă putere! O formaţie gîndită la milimetru, care ştie ce să facă pe scenă, ştie ce face în studio, ştie ce şi cum vorbeşte şi sînt al dracului de talentaţi, luminile şi restul artificiilor doar desăvîrşind prestaţia lor extraordinară. Acum nu mă mai mir că Reznor l-a inventat pe Marilyn Manson, care a fost basist la NIN înainte să devină megastarul rebel pe care acum îl cunoaşte toată lumea, păi Trent Reznor, vocalistul NIN, este şi compozitorul şi producătorul lui „Antichrist Superstar”, nu doar fostul lui coleg de formaţie. Am văzut multe concerte teatrale, cu lumini şi joc de scenă perfect, cu simboluri care coborau de pe scenă sau care apăreau în spatele scenei etc., dar n-am văzut un alt concert mai puternic, în care formaţia să se concentreze atît de tare pe muzică, în primul rînd pe muzică, restul fazelor – şi ele deosebit de spectaculoase, - să vină atît de firesc şi natural, atît de subtil...


26 iulie
În ultima zi a festivalului, Complexul Weekend a fost invadat de creste vopsite, freze ciudate, tineri care arată altfel decît cei de ieri, care au venit în primul rînd pentru NIN. Motivul: e ziua Prodigy, Pro Gigi, cum a glumit Rică. Dar pînă atunci a fost o zi normală pentru un festival ca Peninsula, cu muzică rock pentru toate gusturile. Ziua a fost deschisă (pentru mine) de GUERRILLAS, formaţia clujeană de hardcore/thrash/metal, care au adunat repede ascultători ai genului, care au umplut imediat scena Ursus Party Tent, sărind şi cîntînd împreună cu Guerrillas, unindu-se într-un spirit Guerrillas. Concertul Guerrillas a fost cel mai dur de la această ediţie Peninsula, dar totodată foarte cald, cîntăreţii de pe scenă comunicînd prieteneşte cu publicul, am văzut o relaţie mult îmbunătăţită între Guerrillas şi cei din faţa lor. Vocalistul, Commandante, a dedicat piesa „Nenaviju tebia, moia strana” autorului textului acestei piese, „prietenului nostru Alexandru Vakulovski, basarabean care nu mai e în România nu din cauza sa. Sper că cine va scrie despre acest concert va menţiona şi ce spun acum despre Sandu”. Ca şi atunci cînd Mihnea de la Luna Amară a amintit de Basarabia, şi de data asta publicul de la Peninsula a reacţionat cu aplauze şi scandări de susţinere (ceea ce nu s-a întîmplat la concertul lui Pavel Stratan). Un concert fain, o trupă puternică, cu atitudine, spirit, muzică plină de forţă, aşa am pierdut Viţa de Vie, pentru că nu m-am putut dezlipi de Guerrillas. După Guerrillas am făcut sport – mers sportiv de la o scenă la alta. Am revăzut TIMPURI NOI, încîntători, ca de obicei, spirituali, haioşi, în bună dispoziţie şi ei, şi publicul, o atmosferă de sărbătoare şi de vacanţă. Cel mai tare mă emoţionează piesa lor atipică, „Tata”, cîntată în maniera sa unică de Dan Iliescu, Da-da-da-dan Ilieeeesscu, cum zice Artan. La scena Coca Cola făceau atmosferă de discotecă FREESTYLERS (UK), şi vocalistul, şi vocalista fiind veseli şi simpatici, iar muzica lor e perfectă pentru a acoperi piesele de vară, formaţiile de sezon, muzică bună, de calitate, dar uşoară, distractivă, de relaxare. GRIMUS sună tot mai bine, Vali, creierul formaţiei, care compune şi muzica, şi textele, acum cîntă mai mult, îşi foloseşte şi vocea, această formulă cu doi vocalişti adăugînd multă culoare (şi sunet, fireşte) pieselor vechi, dar şi cele noi sună excelent. Apropo, Grimus sună bine şi-n română, nu numai în engleză. Aşteptam cu nerăbdare formaţia ucraineană HAYDAMAKY, doar că în locul lor a ieşit pe scenă formaţia care trebuia să cînte după ei, ungurii de la PETERFY BORI & LOVE BAND, care au avut un succes enorm (nu doar datorită frumoasei vocaliste blondelectronice), deşi era de aşteptat ca lumea să curgă spre TANKCSAPDA atunci. Veteranii de la Tankcsapda au încîntat, într-adevăr, uimindu-ne cu cît de mult pot face trei oameni, incredibil, Tankcsapda cu doar trei membri sună ca o mare formaţie, asta pentru că e o mare formaţie. După ei au intrat în scenă PRODIGY, dar doar după o aşteptare cam lungă şi după ce scena a fost umplută de aburi multicolori. Am fost în primele rînduri şi am simţit energia pe care o degajă Prodigy prin ceea ce fac ei pe scenă, un show original marca Prodigy, acţiune scenică, mişcare în continuu, sunete stridente, voci ingenios ţipate, publicul nu rezistă să nu sară pe notele Prodigy, asta e clar. Dar n-am rezistat să nu mă duc să văd dacă n-au venit cumva haidamacii. Frate, la Coke lumea era fericită. Cazacii aveau un dans sportiv irezistibil, vocalistul cîntînd doar cu zîmbetul pe buze, comentariile lui fiind mult mai concrete, frumoase, exacte, sincere şi interesante decît ale celor de la Prodigy, multitudinea de instrumente şi de stiluri făcînd tot publicul să ţopăie ca vrăjiţi, a fost o vrajă minunată care nu m-a mai lăsat să mă întorc, nici la Prodigy, nici la Braşov, pînă la încheierea spectacolului Haydamaky, care nu s-ar fi terminat niciodată dacă ar fi fost după gustul & dorinţa publicului, care s-a manifestat cel mai zgomotos la ieşirea din scenă a vreunei formaţii, fiind nevoiţi să mai cînte cîteva piese ska-etno-folk-rock sportiv, tot dansînd şi tot cu zîmbetul pe buze. Haydamaky seamănă ca stil şi ca atitudine scenică cu Zdob şi Zdub (au tot zis de Transilvania şi România, avînd în repertoriu o super piesă inspirată din folclorul românesc, "Stara Rumuniya", dar nu cred că ştiau că vecinii lor basarabeni vorbesc aceeaşi limbă cu românii, altfel sigur ar fi exploatat situaţia), seamănă şi cu Kultur Shock şi Gogol Bordelo, dar Haydamaky ne sunt mai apropiaţi. Haydamaky mi-au lăsat un gust proaspăt şi m-au umplut de energie, astfel ajutîndu-mă să merg pînă la 4 noaptea cu maşina fără să-mi fie somn deloc, în drum spre casă.
La Peninsula 2009 a fost aceeaşi atmosferă unică de festival, peninsula din Tîrgu Mureş fiind un loc perfect pentru o astfel de întîlnire cultural-turistică, unde chiar te simţi liber, şi la propriu, nu doar la figurat. Ca o observaţie mai puţin firească pentru o întrunire culturală, la Peninsula au fost la modă vocaliştii musculoşi, de la ex-sovieticul Pavel Stratan la americanul Trent Reznor de la NIN, dar nici Comandante de la Guerrillas nu-i chiar subţirel, şi nici Oleksandr Yarmola, vocalistul de la Haydamaky, nu e străin deloc de sala de forţă, ca şi noul membru Prodigy...

Mihail VAKULOVSKI

17 iulie 2009, Piaţa Mare, Sibiu

Ediţiile Artmania de pînă acum au adus în Piaţa Mare din Sibiu două din formaţiile pe care le-am admirat cel mai tare în adolescenţă – Tiamat şi Anathema - , dar tot la Artmania am descoperit (ca show live) şi alte trupe, pe care acum le ascult destul de des, cum e şi MDB, formaţie invitată şi la această ediţie, la cererea insistentă a fanilor formaţiei engleze.

Prima zi a festivalului a fost o sărbătoare continuă. În primul rînd s-a văzut – clar – o schimbare, totul a fost mai liber, mai simplu şi mai la îndemînă, şi pentru artişti, şi pentru ziarişti, şi pentru public. N-au mai fost acele conferinţe de presă ca o luptă într-o încăpere închisă şi aglomerată, goana după interviuri a dispărut, pentru că formaţiile au susţinut atîtea dialoguri cîte au vrut, oricui au avut chef, nu 2-3 interviuri obligatorii într-un timp foarte limitat. Pînă la concerte am făcut interviul cu Hamish, chitaristul (şi vocea nr. 2 a) formaţiei My Dying Bride, solistul, Aaron Stainthorpe, artist polivalent, fiind la vernisajul propriei expoziţii de fotografie, From a Dark Mind, în subsolul Bisericii Catolice din Piaţa Mică, pe lîngă Podul Mincinoşilor... A ieşit un interviu fain şi chiar mă bucur să fac interviuri nu neapărat cu vocaliştii, de obicei abonaţi pentru aşa ceva, imaginile formaţiilor bla-bla. La expoziţie tocmai avea loc o şedinţă foto cu Lena, basista MDB cu trăsături asiatice, iar Aaron îşi semna fotografiile din expoziţie. Altă faţă a muzicianului, care e şi poet, dar şi fotograf şi pictor... Viaţa surprinsă de el cu fotoaparatul e un fel de clipo-poezie, imagini psihedelice proprii poeziei din lumea lui interioară. Chiar şi autoportretul la care ne-am întîlnit parcă e desprins dintr-o altă lume...

Norvegienii de la TRISTANIA au deschis festivalul cu ritmuri gotice inegale, vocalista iluminînd morbiditatea vocii solistului ras în cap şi masiv, iar chitarista înviorînd şi mai mult imaginea vizuală, şi prin prezenţa scenică, dar şi datorită culorii îmbrăcămintei – roşul care a fost preferat şi de vocalistă, şi pe scenă, şi în general (şi azi era cu o rochie roşie). Alternanţa vocilor şi a sunetelor instrumentelor nu a întristat deloc publicul, care abia aştepta apariţia pe scenă a formaţiei MY DYNG BRIDE. Am văzut foarte multe tricouri MDB în public, dar şi în oraş, iar aşteptarea chiar a meritat. Aaron a apărut, ca de obicei, machiat şi pictat, jucîndu-şi perfect personajul, basista a cîntat în transă, Hamish a fost un fel de Hagi care a vrăjit chitara şi a interpretat ca un ecou vocea a doua, iar vioristul Shaun Macgowan a adus un sound mai intim cu vioara sa. MDB au cîntat şi piese mai vechi, ca mulţumire pentru primirea de la concertul de acum doi ani, dar şi pentru mesajele pe care le-au primit după aceea de la publicul român, majoritatea pieselor pe care le-am auzit aseară fiind însă de pe ultimul lor album, For Lies I Sire, pe care vi-l recomand cu încredere - de cînd l-am ascultat mi-a rămas pe creier şi îmi tot sună... ca un clopot... Oricum, concertul MDB n-a mai fost atît de dur ca cel din 2007, dar a fost mai cald şi cumva mai intim, relaţia cu publicul fiind evidentă de această dată, Aaron dedicînd o piesă şi oamenilor din afara pieţei, pentru că s-au adunat foarte mulţi oameni şi după perimetrul festivalului, de unde se auzea perfect. Dacă pînă acum descoperirea nr. 1 de la Artmania a fost MDB, în acest an cei care m-au surprins au fost suedezii de la OPETH. Metaliştii au rupt, combinaţiile de heavy metal şi progressive rock au aruncat Piaţa Mare în aer, unde un avion brăzda cerul la concurenţă cu luminile de pe scenă. Vocalistul Mikael Akerfeldt şi-a cerut scuze că au ajuns abia acum în România şi a promis că vor reveni cu siguranţă, dar nu la anu, cînd a programat să-şi zugrăvească casa:D. Un metal melodic care e o formulă de succes, publicul a format un cor foarte activ şi instruit, a fost o seară din aia cînd după terminarea concertelor te întrebi dacă n-a fost prea scurt totul, deşi festivalul a început la ora 19 şi prima seară s-a terminat pe la 24...

Azi vreau să facem interviuri cu SUBSCRIBE, care cîntă de parcă ar trage cu kalaşnikovurile, şi cu NIGHTWISH, pe care văd că toată lumea-i consideră cap de afiş. Va mai cînta şi PAIN din Suedia, iar mîine festivalul va fi încheiat de clujenii de la LUNA AMARĂ, concert care va putea fi văzut la Cetatea Cisnădioara, unde vor încăpea doar vreo sută şi douăzeci de norocoşi. Eu am văzut concertul de promovare a noului album şi vă asigur că merită să vă bateţi pentru unul din aceste locuri (intrarea se face pe bază de brăţară, nu se plăteşte în plus).


18 iulie, Piaţa Mare, Sibiu
Ziua a doua a festivalului Artmania a început pentru mine & K cu interviul cu Marco Tapani Hietala, basistul & vocea masculină a formaţiei, simbolul Nightwish (am fost cei mai norocoşi cu Marco, pentru că vocalista a dispărut imediat după conferinţa de presă (pregătisem cîteva întrebări pentru ea, pornind de la blogul personal), iar Tuomas a atras repede toate ziaristele în beciul ghotic, unde s-a enervat repede pe una dintre ele, o ţaţă insuportabilă care l-ar fi scos din sărite şi pe Sven-Goran Eriksson, după care am înţeles că a refuzat dialogul... Marco însă a fost răbdător şi atent cu întrebările noastre, deşi a recunoscut la început că de obicei evită interviurile...). Băieţii de la Subscribe n-au mai reuşit să ajungă la conferinţa de presă şi interviul cu ei a rămas pentru altă dată; bine că au ajuns la timp cît să-şi pregătească intrarea vijelioasă în scenă. Concertul SUBSCRIBE a fost ca de obicei, unul incendiar, plin de energie, exploziv şi supersonic. Am făcut fotografii la un meci cu Tibi Ghioane de la Dinamo Kiev. Frate, nu-l prindeam în cadru şi exact aşa păţeşti şi la concertele Subscribe, adevăraţi sportivi pe scenă, cred că băieţii aleargă mai mult într-un concert decît fotbaliştii din campionatul lor, oricum, la sprint le-ar lua sigur faţa. Mă bucur de fiecare concert Subscribe, energizant nu doar pentru cei de pe scenă, ci şi pentru noi, cei din faţa scenei, o formaţie din Est care ar trebui să aibă un mare, mare viitor. Pentru mine Subscribe nu e o formaţie din Ungaria, ci o trupă rock internaţională de cea mai înaltă calitate, care concertează de fiecare dată cu multă plăcere, o formaţie care ştie să cînte din suflet şi care face un show cultural-sportiv desăvîrşit. Adrenalină, energie, sunetele unui cor de kalaşnikovuri în acţiune, muzică pe bune, distracţie adevărată asigurată şi de această dată de Subscribe. Aşa cum în prima seară Opeth a fost surpriza, aseară alţi suedezi mi-au plăcut foarte tare – PAIN. Pain impresionează chiar dinainte de a intra pe scenă, sigla lor fiind spatele unui bărbat care ţine în braţe un copil, aia de pe Cynik Paradise. Negru pe alb. Ce pot face 4 oameni pe scenă? Toboşarul munceşte din greu, mereu încordat, iar cei trei chitarişti sînt şi vocalişti, astfel patru oameni formează o orchestră de industrial metal care creează o atmosferă hardcore punk. Pain mi-au amintit de punkerii de la Toy Dolls, trei băieţi care fac show total şi te ţin în priză în continuu. Dar Pain, oricum, sînt altfel, concentrarea pe care ţi-o transmit ei fiind mai sobră, puternică, dar nu veselă, o formaţie foarte tare, frate, cu care a avut onoarea să cînte o piesă şi Anette Olzon, solista de la Nightwish. NIGHTWISH, care au cucerit premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurînd cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson și Within Temptation, a fost formaţia care a încins cel mai mult spiritele, au fost „vedetele” festivalului, cum ar veni. Concertul lor a fost OK şi chiar dacă mie-mi plac mai mult alte formaţii, nu poţi să nu recunoşti că oamenii sînt beton, fac un show deosebit (dar sub cel făcut de Within Temptation, la acelaşi festival, cu doi ani în urmă), cu lumini, artificii, focuri şi panglici roşii aruncate în public, cîntă foarte fain, ştiu să-şi atragă tot mai mult public fanatic de pe toate meridianele, au reuşit să descopere reţeta succesului şi o pun în aplicare la fiecare concert.

În concluzie, a fost o ediţie deosebită a festivalului Artmania. Formaţiile au fost mai bine alese, organizarea a fost mai bună, atmosfera – mai plăcută, mai de sărbătoare, Piaţa Mare din Sibiu e un loc ideal pentru un astfel de festival, centrul Sibiului – pentru plimbare, iar publicul îţi dă speranţă că nu totul e pierdut în ţara asta, că se mai poate schimba ceva, oameni care te fac să te simţi mîndru (serios), public care după concert l-a făcut pe-un puşti să exclame, ieşind din librăria dintre Piaţa Mare şi locul unde a avut loc în anul trecut festivalul: „Mamă, ce de lume-n librărie!”, librărie cucerită de „tricouri negre”! Cred că la Artmania 2009 au fost cei mai mulţi oameni, şi în Piaţa Mare, dar şi în afara perimetrului festivalului, unde s-a auzit perfect muzica şi chiar s-a şi văzut scena - măcar pe cele două ecrane, dar şi clădirile din jur erau pline-pline cu oameni, atenţi la muzică, foarte mulţi oameni interesaţi de cultură. M-am bucurat mult să-i revăd pe My Dying Bride şi pe Subscribe, am devenit admirator Pain şi Opeth, i-am văzut live pe Nightwish, mulţumim Artmania Festival ’09.
Mihail VAKULOVSKI

Pentru profani, Hellfest este un festival de muzică axat în principal pe genurile metal, punk şi hardcore, care de la an la an a avut un line-up din ce în ce mai straşnic. Anul 2009 este al doilea an în care îmi plănuiesc vara în jurul acestui festival, declarând în 2007 când am fost prima oară că Hellfest este festivalul meu preferat de muzică. Anul acesta, însă, cred că organizatorii s-au depăşit pe ei înşişi deoarece în opinia mea a fost cel mai bun line-up de până acum; din cauză că se suprapuneau, nu prea puteam urmări nici o formaţie în întregime fără a o rata pe alta. Un aspect demn de reţinut este că nici un concert nu s-a abătut de la orele din program nici măcar cu o secundă, pentru trei zile la rând! Locul amenajat pentru camping se afla la distanţă de 10 minute faţă de locul festivalului. Ce dulce, s-au gândit ei şi la cei cu spirit mai pensionar care vroiau să se culce mai devreme fără să audă zomotul amplificatoarelor care dominau aerul sau tropotele metaliştilor umpluţi de adrenalina sonoră a formaţiilor participante. Aşadar vineri (prima zi a festivalului) îmi fac şi eu apariţia în faţa scenelor pe la ora 14:00. Prima formaţie pe care am urmărit-o a fost God Forbid, pionieri americani ai genului New Wave of American Heavy Metal (deci un amalgam între death metal melodic, thrash şi hardcore). Sunetul bun, entuziasm tipic americanilor care vin în Europa şi observă că sunt mai respectaţi de publicul european decât de cel de acasă de la ei... un concert reuşit pentru stilul prestat. La 15:10 fix apare pe scenă trupa de sludge metal Eyehategod. Sunet extraordinar de clar, volumele date la un nivel perfect pentru sludge, chitările acordate probabil în Do (foarte jos)... americanii au prestat foarte bine şi vi-i recomand cu căldură dacă sunteţi fani Melvins, Down sau Sleep. Mai mult de 50% din motivul pentru care am ales să merg la acest festival a fost faptul că Pentagram au confirmat prezenţa la Hellfest. Însă la 16:40 eram când mă aflam în faţa scenei, aşteptând să îi văd pe regii dark rock/doom-ului, se aude o voce în franceză care ne anunţă că Pentagram nu vor mai cânta, deoarece a intervenit o problema cu unul dintre membri. Am aflat ulterior de la membrii din Saint Vitus că Bobby Liebling, solistul şi esenţa trupei Pentagram, a fost internat pe la ora 13:00 la spital în urma unei supradoze. Când am vorbit cu el (prin email) după festival m-a anunţat că nu acela a fost motivul pentru care nu au mai cântat, ci altul mai logic pe care totuşi m-a rugat să nu-l divulg încă. Vă sfătuiesc să ascultaţi Pentagram dacă nu aţi făcut-o până acum deoarece au fost socotiţi de mulţi de-a lungul timpului ca „următorii Black Sabbath”. La 18:15 au apărut pe scenă canadienii de la Voivod, trupă pe care vroiam să o văd de când eram foarte tânăr. Din păcate sunetul nu a fost suficient de clar pentru rock-ul psihedelic/progresiv prestat de Voivod dar concertul în sine a fost cum mă aşteptam: ciudat (în sensul bun, exact ca muzica Voivod). Chitaristul Daniel Mongrain de la excepţionala trupă canadiană de death tehnic Martyr, are rolul de a-l înlocui pe fostul chitarist şi creier al trupei Voivod, Denis „Piggy” D’Amour (decedat în 2005). Daniel era deja unul din chitariştii mei preferaţi, însă în afară de Paul Gilbert, nu am văzut în viaţa mea un chitarist să cânte atât de impecabil la chitară pentru un concert intreg. După Voivod am urmărit recitalul Papa Roach, care m-a surprins plăcut. M-a bucurat să văd că este o trupă la fel de bună live cât este şi în studio. Am văzut apoi şi puţin din Entombed şi W.a.s.p. care m-au cam dezamăgit, ambele oferind un show monoton cu un sunet care a lăsat de dorit...dar de dorit altceva, că despre cele două trupe ţmi făcusem deja o idee. A urmat o altă surpriză plăcută: Down. Mă aşteptam ca Phil Anselmo să aibe aere de vedetă şi live să fie un rock-star sictirit, însă a fost exact opusul. Comunicare foarte bună cu publicul, energie, sărituri şi agitaţie la maxim, glume, vocea puternică deja legendară...a fost un concert extrem de reuşit iar Phil Anselmo a crescut în ochii mei. Au urmat Anthrax şi Repulsion simultan, însă după vreo 2 piese Repulsion care au fost mai mult crust/punk decât grindcore, m-am stabilit în faţa scenei cu Anthrax. Dacă sunteţi la curent cu Anthrax, vă daţi seama că am văzut unul din ultimele concerte cu noul (momentan ex-) solist Dan Nelson, solist care chiar dacă nu atingea nivelul minunatului Joey Belladona, s-a descurcat foarte bine abordând o voce amestecată între Phil Anselmo şi Joey Belladona. De restul trupei ce să mai zic...este uimitor să-l vezi pe Scott Ian făcând paşii de gorilă crossover în timp ce cântă la chitară şi sare. Rar am mai văzut asemenea energie! Dacă Pentagram nu a fost să fie, a urmat primul punct culminant al serii: Heaven & Hell. Din păcate am ratat întreg recitalul Jarboe (solista de avant garde, ex-Swans) care s-a desfăşurat în paralel cu H&H. Unii cred în Dumnezeu, alţii în Buddha, etc. Eu însă cred în Dio, şi acest recital mi-a confirmat loialitatea faţă de vocalistul meu preferat. O divinitate sub formă omenească a cărei voce nu s-a schimbat încă de la primele sale albume, este tot cea mai puternică voce din lume, vocea raţiunii şi glasul conştiinţei. S-au cântat melodii atât de pe noul album, cât şi de pe cele trei albume lansate sub egida Black Sabbath. A fost o experienţă superbă. Pe la ultimele acorduri din Heaven & Hell eu mă aflam deja în faţa scenei unde Saint Vitus urmau să apară, Saint Vitus fiind celălalt procentaj major (40%) pentru care am venit la festival. Era cât pe-aci ca Wino, solistul Saint Vitus, să nu apară la timp şi cântecele să fie cântate de mai mulţi muzicieni, inclusiv Dave Chandler (chitaristul şi creierul formaţiei) şi Phil Anselmo, fan înfocat Saint Vitus. Însă acesta a apărut în timpul recitalului Down şi lucrurile au decurs normal. A fost un concert de neuitat, să auzi sunetul de chitară al lui Dave Chandler care se aude identic ca pe albume, sunet ce nu poate fi imitat de nimeni altcineva...nu am foarte multe cuvinte să descriu ce am simţit în timpul concertului decât că sunetul, execuţia şi atmosfera au fost perfecte! Cu adevărat un vis împlinit pentru mine, să văd regii doomului live. Am urmărit puţin şi din recitalul Mötley Crüe însă m-am plictisit când singurele fraze care ieşeau din gura solistului Vince Neil erau „Can i get a HELL YEAH, Hellfest??” şi „Lemme hear you say FUCK YEAH, Hellfest!”. Şi ăştia-s headlineri??

Sâmbătă a.k.a. a doua zi a început cu o surpriză plăcută: Grand Magus. Îmi plăceau mai demult aceşti doomeri, însă acum că i-am văzut live cu un sunet de invidiat, comunicare bună cu publicul şi riffuri puternice, chiar pot să mă declar fan. O altă supriză au fost Skinless. Uău, o formaţie de brutal death extraordinară, m-au surprins în mod foarte plăcut, riffuri foarte groovy, comunicare excelentă cu publicul, solistul a făcut şi crowd-surfing...felicitări Skinless! După Skinless au urmat DevilDriver care au fost foarte buni, însă mă aşteptam la puţin mai multă energie din partea solistului Dez Fafara...oricum, a fost un concert reuşit, şi au avut un public destul de numeros. M-am grăbit la cortul Terrorizer pentru a-i urmări pe englezii de la The Business. Oi Punk în adevăratul sens, moshpit destul de paşnic, nimic special. În paralel cu The Business au cîntat şi Cradle Of Filth, al căror recital mi s-a părut mai bun decât la Sziget 2006 sau la noi în Vama Veche. Păcat că solistul Dani Filth e un ticălos. La 20:00 au cântat simultan Amebix şi Immolation iar eu fiind fan al ambelor formaţii a trebuit din nou să mă împart între două scene. La Amebix a fost prea puţină lume prezentă pentru cât de legendari sunt, majoritatea alegând Immolation. Ambele concerte mi-au plăcut foarte mult, chiar dacă la Amebix comunicarea cu publicul a fost 0...Unor formaţii nu li se potriveşte comunicarea cu cei de faţă şi a fost mai „crust punk” aşa. Nu am stat foarte mult la Gojira care sunt un fel de Iris sau Phoenix pentru francezi (judecând după numărul celor prezenţi) pentru că am vrut să prind locuri în faţă la The Misfits, un alt motiv principal pentru care am venit la Hellfest. Unul din cele mai bune concerte pe care le-am văzut vreodată, a ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam, eu fiind fan Misfits de la 11 ani. Aspecte ce l-au făcut de neuitat au fost că au cântat şi 3-4 cântece Black Flag (tobarul Robo şi chitaristul Dez fiind foşti membri Black Flag), a fost invitat şi Dave Chandler de la Saint Vitus pe scenă şi între cântece bassistul Jerry Only urla doar titlul melodiei următoare, urmat de „1, 2, 3, 4” şi cântecul începea, exact în stilul Ramones. Chiar dacă nu există Misfits fără papa Glenn Danzig, mă declar mulţumit de ce am văzut. După ce Machine Head au început cu „Imperium” am plecat să mă pregătesc pentru Sacred Reich. În afară de Saint Vitus, Sacred Reich cred că au avut nu numai cel mai bun sunet din toate trupele festivalului, ci şi unul din cele mai bune sunete live pe care le-am auzit vreodată. N-a lipsit nici cover-ul „War Pigs” de la Black Sabbath, şi la un moment dat a fost invitat pe scenă bateristul Dave McClain (momentan în Machine Head, ex-Sacred Reich) pentru vreo 2 cântece. Un concert de nota 10. După cum vedeţi, pe toată durata festivalului au fost tot felul de apariţii speciale pe scene, un alt aspect care a făcut din Hellfest 2009 să fie unul memorabil. Au urmat hardcoriştii de la Cro-Mags care au cântat în faţa unui public mult prea redus. Comunicare foarte bună cu publicul, agitaţie maximă din partea solistului John Joseph şi un sunet destul de bun. Marilyn Manson a cântat ultimul în seara a doua a festivalului şi nu m-a convins deloc, îmi pare rău.

Duminică, ultima zi a festivalului, a început cu una din formaţiile mele preferate de progressive metal, francezii de la Adagio. Muzicieni excelenţi cum era de aşteptat, însă cireaşa de pe tort a fost solistul lor finlandez care a avut una din cele mai bune prezenţe scenice pe care le-am văzut vreodată. Bravo Adagio! Au urmat bătrânii francezi de heavy/speed metal ADX însă nu prea mi-au plăcut...cam consumaţi. La 15:10 fix şi-au făcut apariţia suedezii de la Pain Of Salvation care nici nu m-au dezamăgit, nici nu m-au cucerit. A urmat o altă surpriză extrem de plăcută pentru mine şi anume italienii de psychedelic/sludge metal de la Ufomammut. Sfinte Sisoe, ce experienţă psihedelică! Trei oameni care au cântat piese mai mult instrumentale dar când venea vorba de voce, era procesată printr-un efect foarte ciudat cu reverbul şi delayul date la maxim. Un sunet perfect pentru sludge: greoi, supărat...per ansamblu un concert extraordinar. Au urmat prietenii mei de la Pestilence care la rândul lor s-au bucurat de un sunet bun, piese alese atât de pe noul album cât şi câteva de pe cele clasice. Tony Choy (bass, Atheist, ex-Cynic), Patrick Mameli şi Patrick Uterwijk (ambii chitară) au dovedit că sunt nişte muzicieni şi showmeni veritabili. Nu a lipsit un solo de tobe din partea lui Peter Wildoer (Darkane, ex-Arch Enemy, ex-Soilwork, ex-Time Requiem). Am urmărit puţin din concertele Orange Goblin şi Stratovarius însă nu m-am simţit atras, în afară de muzicienii din Stratovarius care au sunat ceas, la fel ca cei de la Dragonforce. Am urmărit alături de Tony Choy recitalul Queensryche care m-a cam dezamăgit, aceştia cântând doar un cântec sau două de pe Operation: Mindcrime şi vocea lui Geoff Tate fiind acoperită de restul instrumentelor. Păcat...
Au urmat Cathedral cu un concert bunicel însă cam monoton după câteva cântece. La Europe eram curios să văd câţi se strâng la „The Final Countdown”; după cum mă aşteptam, toţi oamenii prezenţi la festival erau cu mâinile sus la acest cântec. Cred că până şi Moonspell au coborât de pe scenă şi le-au zis fanilor „Haideţi cu toţii la The Final Countdown şi cântăm Opium când ne întoarcem!!” Au urmat Suicidal Tendencies care mie nu mi-au plăcut niciodată dar au avut un public numeros, ba chiar pe la sfârşit, trupa a invitat vreo 100 de oameni pe scenă să cânte melodia cu refrenul obsedant „S/T”. Au urmat Electric Wizard care m-au cam dezamăgit, mi s-a părut că Ufomammut le-a dat clasă, aşa că m-am dus să urmăresc Dream Theater. Un recital mai bun decât cel din 2007, mai ales că de data aceasta au încheiat concertul cu capodopera „Metropolis Pt. 1”. Am urmărit şi puţin din Hatebreed dar nu sunt adeptul acestui gen de new-wave hardcore. Nu au lipsit circle-piturile şi „wall of death”. Altă surpriză extrem de plăcută din ultima seară au fost deatherii legendari Brutal Truth. Dan Lilker la bass (Exit-13, Nuclear Assault, S.O.D., Hemlock, ex-Anthrax), un solist nebun de legat, un baterist evadat din aceeaşi instituţie...a fost un concert foarte dur şi energic, o experienţă foarte interesantă. Au făcut chiar şi un cover în maniera grind al excelentei formaţii The Minutemen. Nota 10! Noaptea s-a terminat cu Manowar care se tot laudă că sunt cea mai zgomotoasă formaţie din lume, însă vă spun sincer s-a auzit totul mai încet decât la restul formaţiilor, din spate nu prea se auzea deloc, iar din faţă se auzea foarte slab. Noaptea şi festivalul s-au terminat cu artificii. Din păcate am auzit zvonuri că locuitorii din Clisson ar dori ca festivalul să nu mai aibă loc de acum încolo deci sunt foarte curios să văd ce ne pregatesc tinerii organizatori Hellfest pentru 2010, cu siguranţă o altă ediţie incendiară.
Matei Tibacu

Prima impresie a fost că Limp Bizkit a venit la Bucureşti mult (prea târziu) din păcate pentru o generaţie care le devora muzica acum 10 ani, o trupă care dacă ar fi venit la timpul potrivit probabil trebuia pusă să cânte pe un stadion. În 2009 Limp Bizkt cântă pentru cei care au copilărit cu ei .. şi cam atât, astfel că în tribunele Arenelor Romane au intrat în jur de 2500 de spectatori. Pe scenă Limp Bizkit se prezintă ca o trupă profesionistă, cu un show bine pus la punct şi cu un playlist care a adus a „best of”. Astfel ca am ascultat My generation, Rollin, Break stuff, Faith, Re-arranged, Nookie sau Take a look around, piese care au sunat la fel de bine pe scena ca pe Cd lumea fiind foarte receptivă şi prietenoasă cu trupa din Jacksonville. Nici măcar ploaia care a căzut pe tot timpul concertului nu a făcut ca cineva să se clintească până la final. O părere de bine că trupa a fost în România şi o părere de rău că anul nu a fost 2001.
HEFE

După o absenţă de 11 ani de pe scena muzicii rock cunoscuta trupă Faith No More îşi surprinde fanii şi porneşte unul dintre cele mai aşteptate turnee de reuniune din toate timpurile. Totul a început anul trecut atunci când au apărut primele zvonuri despre o posibilă reuniune a trupei pentru un singur şi unic turneu. Era prea frumos să fie adevărat, dar cum orice zvon are şi un sâmbure de adevăr toţi am sperat să fie ceva real în el. La începutul anului 2009 zvonul a devenit realitate şi iată că avem ocazia să vedem pe scenă una din cele mai importante şi frumoase trupe americane de rock alternativ ale anilor 90. În primul rând eu cred că un turneu de reuniune este cu două tăişuri. În primul rând se poate ca publicul să nu mai cunoască atât de bine trupa având în vedere perioada destul de lungă de absenţă şi să nu fie foarte interesat de ceea ce se întâmplă pe scenă, dar totodată poate fii un real succes. Pe data de 19 iunie la Nova Rock Festival în Austria cei de la Faith no More au fost primiţi şi trataţi regeşte de către public. Acelaşi răspuns a venit şi din partea formaţiei care din mometul în care s-a suit pe scenă a părut că nu a existat nici o pauză în cariera lor. Totul a mers perfect încă de la prima piesă un cover după Peaches& Herb a celebrei piese de la sfârşistul anilor 70 „Reunited” care probabil a introdus cel mai bine lumea în atmosfera evenimentului. Solistul Mike Patton îmbrăcat într-un costum roşu a ridicat publicul în picioare din prima secundă iar Bill Gould, Roddy Bottum, John Hudson şi Mike Bordin au participat cu o bucurie de a cânta de neimaginat la aceasta „petrecere”oferită de cei de la Faith No more. Au urmat The Real Thing, From Out Of Nowhere, Land Of Sunshine, Caffeine, Evidence (cântată jumătate în limba italiană), Surprise! You're Dead!, celebra Easy, Last Cup Of Sorrow, Midlife Crisis, Cockoo For Caca, The Gentle Art Of Making Enemies, King For Day, Malpractice, Jizzlobber, Be Aggressive, Pristina şi Epic. A fost unul din acele concerte care nu vrei să se termine iar la final te întrebi de ce a durat aşa de puţin.Un concert la care a participat toată lumea. În primele rânduri cântau împreună puşti (care probabil aveau 5 ani atunci când apăreau cele mai de succes albume Faith no More) alături de oameni trecuţi de 30 de ani fapt care a demonstrat cel mai bine succesul acestui turenu. Partea cea mai frumoasă este că Faith no More vine şi la Bucureşti pe data de 15 august la Sala Polivalentă iar dacă lipsiţi s-ar putea să vă pară rău toată viaţa.
HEFE

De George DURBĂLĂU

Trebuie să recunosc, nu-mi plănuisem în mod clar să ajung la Kraftwerk! Am ascultat câteva albume, sunt familiarizat cu hiturile lor, dar am păstrat întotdeauna trupa germană undeva într-un con de umbră, cu respectul de rigoare şi conştient de rolul ei în dezvoltarea ulterioară a genului electronic, însă nu am depăşit din câte îmi amintesc, linia decentă a unei lecturi lucide a muzicii lor. Adică, sincer, nu îmi imaginam cum poţi fi fan înrăit Kraftwerk...

Deja povestea, după cum vă puteţi da seama, are iz de îndrăgosteală cumva! Păi cum să rămâi în acelaşi stadiu lucid, când germanii vin să îţi arate cum stă treaba cu live-ul, de fapt? Deci m-am dus ascultător şi m-am întors fan, cu acea expresie gravă ce subliniază o mare descoperire, nebănuită şi neaşteptată. Ziua de 12 iunie, zi toridă, plină de praf şi sudoare, pregătea un concert german, cu sunete artificiale, roboţi şi visual art.

La intrare, te îmbia un 3D DJ set, însă parcă nu îmi ardea de electronice made in 2009, setat fiind pe ceva mai retro, mai minimal, pentru că astea îmi antrenasem urechile să audă în seara cu pricina. Intru în sală şi prima surpriză – răcoare, aer condiţionat. Zic, ok, e de bine! Mă descurc greu cu rândul şi numărul locului de pe bilet, mă aşez confortabil şi...încep să aştept. Între timp, scanând cu ochii persoanele ce populau sala, fără prea mare supriză constatam că eram undeva la capătul de jos al mediei de vârstă, ce creştea simţitor cu fiecare individ ce pătrundea în sală! Evident, o trupă grea şi veche nu poate să nu aibă un public cu o plajă de vârstă extinsă îmi zic şi mă gândesc că îmi e mai uşor să număr tinerii din sală! Minutele trec, oamenii încep să depene amintiri despre anii în care ascultau piesele Kraftwerk, ce făceau, cum se distrau şi cum le suna lor muzica asta atunci. După ceva tras cu urechea, luminile intră într-un scurt fade.out şi bum! mă loveşte sunetul în creştet şi mă ameţeşte instantaneu... „Man Machine” întra cu nişte başi şi nişte medii impecabil egalizate. Brusc, m-am trezit luat pe sus de sunetul Kraftwerk live – şi aşa a început revelaţia, piesă după piesă, orgasmul sonor se prelungea apoteotic, făcând audienţa să dea din cap şi membre mai ceva ca pe hip-hop...câţiva tineri la capătul rândului s-au ridicat pioniereşte şi au început să danseze – imagine uşor neverosimilă cu câteva zeci de minute înainte – acum perfect integrate şi înţelese! După câteva piese lumea începe să aplaude frenetic şi să urle din toţi rărunchii – semn că începuse „Computer Love” (aa, ca să nu uit – majoritatea pieselor au fost globalizate, adicătelea, germana s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit engleză, semn suprem că ne globaliză, adică dacă şi germanii o dau pe limba lui Shakespeare, e clară treaba!) după care tensiunea se menţine cu un „Das Model” uluitor. Sar pe scaun, mă mişc, aplaud, mă agit, îmi trag respiraţia – wow, m-a luat valul cu varianta live! Pe la jumatea show-ului se trage cortina şi pauză...nelămurire, aplauze...pauză, agitaţie, cortina se retrage şi muzica continuă cu cei patru artişti înapoi la pupitre – să fie bis-ul? Da de unde, pe scenă bisul era interpretat de ...roboţi care se mişcau pe ritmurile piesei „The Robots”. Piesa se termină, roboţii sunt aplaudaţi la scenă deschisă şi parcă unul îmi zâmbeşte şi-mi face cu ochiul... Mă trezesc din transa cibernetică şi artiştii, îmbrăcaţi în costume de omul păianjen, cu liniuţele fluorescente, aliniaţi şcolăreşte la sculele lor, continuă showul de sunet şi iamgine pănâ la final, cu piesa „Music Non Stop”. Un „noapte bună” scurt şi showul se termină. Îmi trag două perechi de palme, mă asigur că nu visez şi mă ridic greu de pe scaun, încercând să reţin în memoria sonoră experienţa care a năvălit cam prin intermediul fiecărui simţ. Derulez momentul în care pe „Showroom Dummies”-au rostit cuvinte în română („mergem în club, vrem să ne distrăm”...etc.), memorez de asemenea ecranul uriaş de 64 de metri pătraţi şi visual-surile de excepţie. Dar, mai mult decât atât şi depăşind orice aşteptare – sunetul de live, cu subwoofer-e prin sală, cu frecvenţele atât de bine reglate încât după un astfel de live îţi imaginezi că aşa ar trebui să sune muzica în raiul inginerilor de sunet!!! Pe de altă parte, un astfel de şoc audio îţi setează nişte standarde atât de înalte încât piaţa locală în materie de live devine brusc un fel de jucărie stricată.

Şi aşa am devenit fan, după numai două ore de live. Şi când te gândeşti că atunci când au început cei patru să facă muzică, nici nu aveau computere în dotare (pentru că nu prea erau!). Iar ingineria nemţească, chiar dacă a intrat ca formulă în derizoriu, când dai faţă-n-faţă cu ea, îţi regândeşti poziţia şi te înclini. Respekt!