Înainte ca Audi să pună sloganul “Vorsprung durch Technik” (“Progres prin tehnologie”) lângă cele patru cercuri din siglă, muzica învăţa să încapă pe caseta audio. Asta după ce s-a întins pe mai multe formate de discuri din policlorură de vinil. Pe măsură ce a trecut timpul producţiile fonografice au trebuit să se “strângă” pentru a ajunge şi pe caseta DAT, pe CD, pe MiniDisc şi memory stick. Cu ajutorul acestor suporturi am reuşit să facem rost, să colecţionăm, să ne mândrim cu muzica pe care o avem acasă dar pentru a o cunoaşte a trebuit să o ascultăm la radio, să o vedem la televizor sau să o căutăm pe internet. Este foarte uşor să ajungem la muzică (sau ea la noi, depinde cât de Mahomed ne dorim să fim) şi ştim foarte bine că n-a fost deloc aşa întotdeauna. În 1762 Mozart (în vârstă de doar 6 ani pe vremea aceea) a trebuit să cânte în “Spiegelsaal” (Sala Oglinzilor) din Palatul Schonbrunn, Viena, pentru a-şi face cunoscute aptitudinile, astăzi acelaşi artist ar fi ajuns celebru plecând de la un cont pe MySpace şi nişte upload-uri – nu neapărat a unor videoclipuri oficiale – pe YouTube. Drumul spre faimă şi bani e mai scurt acum dar nu se poate spune că asta face parte din progres.
Prima transmisie radio în scopuri comerciale (fără a avea publicitate), prima staţie radio cu o grilă de programe aşa cum toate au astăzi, primul post pe care s-a auzit o reclamă. Toate acestea au apărut la interval de câteva luni în 1920 în Statele Unite. A trebuit să mai treacă un deceniu pentru ca radioul să ajungă în casele consumatorilor, două din cinci case americane aveau un receptor radio în 1931 pentru ca în 1938 raportul să fie de 4 la 5. “Marea depresie” din 1929, criza din care Statele Unite au reuşit să iasă la mijlocul anilor ’30, coroborată cu creşterea în popularitate a radioului a dus la scăderea cifrei de afaceri în industria muzicală de la 75 de milioane de dolari în 1929 la 26 milioane de dolari în 1938. Frica label-urilor de a rămâne fără bani din afacerea cu muzică a dus la modificarea legii drepturilor de autor, la crearea “American Society of Composers, Authors and Publishers” ca societate de colectare a drepturilor de difuzare a single-urilor la radio.
Dacă în 1923 ASCAP reuşea să strângă de la radiouri între 230 şi 5.000 de dolari (staţiile mari) pe an ca drepturi de difuzare a muzicii, în 2009 a ajuns la o “cifră de afaceri” de peste un miliard de dolari, banii venind în mare parte de la cele peste 15.000 de posturi de radio din Statele Unite. “American Society of Composers, Authors and Publishers” a fost creată pentru a apăra drepturile artiştilor dar în dorinţa de a o face cât mai bine a reuşit să şi derapeze de câteva ori. În 1996, “Girl Scouts Of The USA” şi “Boy Scouts Of America” au fost chemate în justiţie de ASCAP pentru că tinerii aflaţi în taberele celor două asociaţii ale cercetaşilor cântau piese licenţiate fără a plăti pentru asta. Cazul a atras o mulţime de comentarii negative în media americană, fapt ce a dus la retragerea plângerii. Bine (pentru public) s-a terminat şi cazul ringtone-urilor de pe telefoanele mobile. Este OK ca firmele care produc asemenea tonuri să plătească la ASCAP o anumită sumă dar de ce era nevoie să plătească şi proprietarul unei telefon mobil din care se aude în public o piesă (ca ringtone)? Tocmai de aceea, în octombrie 2009, a fost emisă o hotărâre judecătorească în care se specifica: “atunci când un telefon sună în public iar tonul de apel este o piesă licenţiată, cel sunat este exceptat de la orice plată a drepturilor de folosire a muzicii din acel ton de apel”.
Chiar dacă anii '50, '60 ai secolului trecut fac parte din anii de aur ai radioului, perioada în cauză a însemnat şi un “upgrade” pentru sunet. “Ataşarea” de imagini sunetelor. În acele vremuri, televiziunea i-a adus în casele oamenilor pe Elvis (în 1956, filmat de la brâu în sus pentru că mişcările regelui rock 'n' roll nu era agreate de moraliştii vremii) şi pe The Beatles (prestaţia de la “Ed Sullivan Show” din 1964 a avut ratinguri uriaşe), cele două evenimente punându-i pe gânduri pe cei care căutau cât mai multe oportunităţi pentru creşterea audienţelor şi satisfacerea mai multor categorii de privitori. Aşa s-a ajuns la “Radio With Pictures”, primul program tv totalmente muzical. Postul TVNZ din Noua Zeelandă l-a lansat în 1976 după 10 ani în care marile case de discuri au trimis companiei publice de radio şi televiziune videoclipuri pentru a fi transmise fără nicio ulterioară plată a difuzărilor (mulţi artişti au şi făcut lungul grup la Antipozi pentru a apărea live în acest program). Modelul a trecut Oceanul Pacific, a ajuns la Warner Cable în 1977 pentru ca patru ani mai târziu să stea la baza postului tv care avea să devină un icon al multor generaţii, MTV.
În aproape 30 de ani, cel mai cunoscut canal de muzică din lume a ajuns peste tot, chiar şi în ţările conduse de regimuri totalitare, Bill Roedy – actualul CEO al MTV Networks International – fiind cel care s-a zbătut foarte mult pentru asta. După ce, în noiembrie 1989, ar fi trebuit să aibă o discuţie finală cu oamenii din Politburo-ul Berlinului de Est pentru difuzarea MTV Europe în RDG dar n-a mai avut cu cine, toată lumea fiind cu ochii la zidul care se prăbuşea, Bill i-a convins pe comuniştii chinezi în anii '90 să aibă propriul MTV deşi nu se reuşeşte întotdeauna ca în programe să se evite “cei trei T” (Tian An Men, Tibet, Taiwan), cele mai mari “bube” ale Chinei. Dincolo, însă, de entertainment-ul oferit de muzică sau programele muzicale pe tv, nu se poate trece atât de uşor peste faptul că s-a ajuns la show-uri hilare de tipul “Pop Idol” în care orice zugrav sau gospodină ajunge vedetă. Costel Busuioc sau Susan Boyle pretind să fie consideraţi oameni în business (Busuioc a rupt contractul cu label-ul care l-a reprezentat pentru că... nu l-a reprezentat corespunzător) sau măcar muzicieni doar pentru că prestaţiile lor au ajuns şi pe internet – cu milioane de vizualizări.
MySpace, YouTube, Facebook, Twitter, torrenti, hub-uri, toate aceastea ar putea intra – folosind o sintagmă din IT – în “Music. Version 3.0” (“a treia cale”, după radio şi televiziune). Discuri nelansate fizic ajung (“cuşer” sau nu) în calculatoarele noastre, descărcările legale de mp3-uri au început să fie luate în calcul în realizarea clasamentelor, fiecare piesă nouă a unui artist (în orice treaptă a evoluţiei lui, de la cvasinecunoscut la megastar) ajunge rapid pe internet, iar prin reţele de socializare aflăm în orice moment ce fac, de ce nu fac, când vor face ceva stimaţii cântători. Artiştii cer părerea fanilor despre noile piese (unele aflate chiar în versiuni demo) pe paginile personale dar casele de discuri nu acceptă ca videoclipurile să ajungă pe site-urile specializate (la vizionare, nu la download) fără a se plăti o taxă minimă. Nici măcar faptul că prin browsing-ul pe site-urile care găzduiesc muzică (prin streaming audio sau video) duc în mare parte (din ce în ce mai mare) la cumpărarea de muzică online nu a convins marile case de discuri să lase la liber ascultarea/vizionarea. Ce n-au înţeles marile label-uri e că dacă se doreşte postarea muzicii pe net sau posibilitatea descărcării ei gratuite, ilegale dar gratuite... se poate. Se poate cu mult înainte ca artistul să se prindă că muzica lui e pe net. Asta în cazul în care n-a pus-o el acolo. Preventiv. Pentru un mic buzz în presă.
Cele trei cazuri expuse mai sus nu fac un serviciu muzicii, cu atât mai puţin consumatorilor. Consumatorii vor mult şi cât mai ieftin. Atenţie, ieftin dar nu neapărat gratis. Coldplay şi Radiohead au făcut o superafacere lăsând la latitudinea cumpărătorilor dacă producţiile lor merită plătite şi cu cât. Dar cum lumii îi place să găsească un ţap ispăşitor, întotdeauna vor fi artişti care să se plîngă de faptul că nu sunt plătiţi suficient pentru difuzarea operelor care le aparţin, coafeze care consideră că au talent dar nu le vede nimeni sau case de discuri care se simt furate. Consumatorii se plâng dar au întotdeauna soluţii. Artiştii şi casele de discuri, din păcate pentru ele, doar se plâng.
Cetin RAŞIT

E greu de spus ce te face „goth”. Termenul exprimă mai degrabă o identificare dar şi o tendinţă comună legată de muzică. Cu ştate vechi, această subcultură s-a remarcat printr-o capacitate ieşită din comun de a supravieţui într-o societate modernă şi diversificată. Poate faptul că este într-o continuă schimbare şi că accentul cade mai mult pe crearea unei imagini individuale si nu de grup a făcut ca goticul sa rămână aproape intact până în ziua de azi.
În peisajul post-punk de la sfârșitul anilor ‘70 a început să apară o alt fel de muzică, trecând de la atitudinea specifica punk, la una atmosferică și emoțională, care urma să fie denumită "gothic" (se pare că acest nou climat muzical a început să fie denumit astfel, pentru prima oară, fie de către managerul Tony Wilson, al trupei Joy Division, pentru a defini stilul formatiei, fie de către Siouxsie Sioux). Apariția a avut loc în Anglia între 1979 și 1983, dar este extrem de dificil de urmărit, întrucât rădăcinile sunt adânc îngropate în punk. Unii spun că sunetul gothic rock a fost creat pentru prima oară de către Siouxsie and the Banshees în albumul “Kaleidoscope”. Pe măsură ce unele trupe de punk au început să-și schimbe atitudinea, ele au fost etichetate ca făcând parte din "punk-ul pozitiv". Pentru a remarca diferenţele dintre gothic și punk, este suficientă o analiză succintă a „relațiilor” dintre Siouxsie Sioux și Sex Pistols... Mai departe, în 1977, la Manchester a apărut o nouă trupă de punk, numită Warsaw. Melodiile nu erau foarte bune, însă aveau un sound puternic, unic, plin de energie. Celebrul Tony Wilson a remarcat potenţialul trupei şi a insistat pentru o schimbare de stil. Aceasta s-a produs imediat, iar succesul a fost obţinut sub un nou nume: Joy Division.
Multe alte trupe au început sa fie atrase de acest stil, și astfel gothicul a început să devină din ce în ce mai popular. Se punea accentul mult mai mult pe percuție decât în punk, sunetul tobelor a început sa devină tribal, sunetele chitarelor au fost reduse și întinse, creând astfel un sunet mult mai atmosferic decat în punk. Cea mai mare schimbare a apărut odată cu conținutul versurilor, care era a căpătat o încărcătură emoţională, de multe ori morbidă, aflată în contrast cu mesajele politice ale punk-ului. Pe măsură ce muzica s-a schimbat, stilul vestimentar a suferit și el modificări considerabile. Hainele negre și "fața albă" au început să devină din ce în ce mai populare, atât printre cântăretii timpurii de gothic, cât și printre fanii acestui gen. Din acest scenariu au început să apară primele formatii gothice, reprezentative pentru acest gen, printre care Bauhaus, Siouxsie and the Banshees, Joy Division sau Sex Gang Children (aceastea au fost definite ca făcând parte din "first wave").
Istoria continuă cu deschiderea în 1982 la Londra a clubului Batcave, acesta fiind probabil unul dintre cei mai importanţi factori în crearea subculturii gotice, așa cum este ea cunoscută azi. Acesta nu numai că a fost un punct major pentru scena londoneză, dar a atras foarte mult atenția din partea presei, care a răspândit rapid ideea noii subculturi prin țară și prin lume. Încă de la deschiderea clubului Batcave, ideea unui club gotic s-a răspândit până la nivelul la care clubul era cea mai importantă arenă socială pentru subcultură. Deloc surprinzător, dacă ținem cont de faptul că gothicul se bazează în mare parte pe muzică.
Muzica industrială și subcultura industrială (denumită și Rivethead) a apărut cam în același timp cu gothicul. Exista păreri potrivit cărora gothicul este o sub-mișcare în cadrul istoriei muzicii industriale, însă legăturile dintre gothic și industrial sunt de multe ori puse la îndoială. Cu toate că sunt foarte diferite, au unele puncte comune, influențându-se reciproc. Ca și în cazul gothicului, "first wave" a apărut la începutul anilor ‘80 în Europa, cu trupe ca Einsturzende Neubauten sau Throbbing Gristle. Acestea au respins modul repetitiv al tehnologiei, cântând adesea la instrumente power, sau "sheet metal", și au încorporat aparate muzicale electrice într-o astfel de măsură încât au spart toate tiparele utilizării lor. Spre sfârșitul anilor ‘80 cele două subculturi se unesc, un merit deosebit avându-l confuzia creată de mass-media, care le distingea destul de greu.
Dacă gothicul a fost vreodată omogen, acum nu mai este sub nici o formă. Acest termen cuprinde acum o arie foarte mare de stiluri diferite, de atitudini, genuri muzicale și sub-genuri toate vag legate prin esteticul gothic. În cluburile gothice nu este ciudat să vezi vestimentații incepând de la jeans și tricouri negre, până la îmbrăcaminte medievală. Muzica gothic s-a împărtit în genuri cum ar fi gothic rock, deathrock, post-punk, industrial, psychobilly, gothabilly, neofolk , EBM, synth-pop, electro, ethereal, darkwave, dark ambiental etc. Fiind deja destul de în vârstă, această subcultură s-a remarcat printr-o capacitate ieșită din comun de a se menține în societatea modernă, fără doar și poate datorită faptului că este într-o continuă schimbare, precum și a faptului că pune accentul pe crearea unei imagini individuale.
În România, goticul a fost adus în anii ’90, iar promovarea a început odată cu noul mileniu si lansarea site-ului DarkRomania (închis prin 2007). Dar cum orice sfârşit reprezintă un nou început, Lux-Noctis a dat tonul apariţiei unor organizaţii dispuse să îl promoveze prin concerte. Printre acestea se numără Kogaionon cu Arcana, Ordo Rosarius Equilibrio şi multe altele la activ, susţinute în Casa Reduta din Braşov precum şi primul festival Dark din România (First Romanian Darkfest, organizat de Viva Music şi Kompas Events), care a înregistrat un succes extraordinar.
Scena se dezvoltă la fel de promiţător, laolaltă cu numărul de concerte. The Legendary Pink Dots, Das Ich, Diary of Dreams au putut fi văzute deja iar luna decembrie a anului trecut a furnizat primul festival ethereal/neo-folk. Mai departe, Umbra et Imago a concertat la Bucureşti în februarie 2010.
Tudor Hila

Când rosteşti termenul „thrash metal”... primul lucru la care te gândeşti este... Mă rog...ok...Metallica... dar la ce altceva te mai gândeşti? Exact: la SLAYER! Considerată una din cele patru trupe de thrash care compun „the big four” (Metallica, Slayer, Anthrax şi Megadeth), Slayer au jucat un rol important atât în dezvoltarea subgenului cât şi în urcarea muzicii metal cu un nivel mai sus. O contribuţie enormă la extremizarea metalului. De câte ori, când eraţi singuri în cameră, aţi dat volumul la maxim şi aţi încercat să-i imitaţi ţipătul strident solistului Tom Araya de la începutul melodiei „Angel Of Death”? Sau de câte ori aţi auzit diferite formaţii cum intră brusc dintr-un cântec în celebrul riff al cântecului „Raining Blood”? Cred că deja v-aţi dat seama ce încerc să spun: Slayer ne înconjoară... aşa că haideţi să-i cunoaştem mai bine.
Fondată în Huntington Park, California în anul 1981, americanii au început activitatea lor concertistică la diverse petreceri în casele prietenilor lor sau invitaţi de alţii. După ce chitariştii fondatorii Jeff Hanneman şi Kerry King l-au cooptat pe bassistul/solistul Tom Araya (care mai cântase cu King într-o formaţie înainte) şi pe tobarul Dave Lombardo (care le-a atras atenţia într-o zi când livra pizza), Slayer prestau cover-uri ale unor trupe precum Iron Maiden şi Judas Priest înainte să înceapă să scrie propriile lor cântece. Prima dată când Slayer au apărut pe o înregistrare cu ceva original s-a petrecut când compilaţia lui Brian Slagel „Metal Massacre III” a fost scoasă pe piaţă, piesa căsăpitorilor intitulându-se „Aggressive Perfector”. Un mare succes în underground, piesa le-a adus membrilor un contract pentru înregistrarea unui album întreg sub egida (pe atunci) tinerei case de discuri Metal Blade, contract venit tot din partea jurnalistului Brian Slagel. Aşadar debutul „Show No Mercy” apare în sfârşit pe piaţă în 1983, finanţat în mare de banii strânşi de Tom Araya. Adoptând o imagine morbidă şi satanistă, Slayer abordau în cântecele lor numai subiecte precum magia neagră, anticristul şi bineînţeles, moartea. Un aspect interesant despre acest debut este că tobele au fost trase în două faze: prima dată tobele în sine fără cinele iar a doua oară numai cinelele, lui Brian Slagel fiindu-i frică de un distors prea mare dacă le-ar înregistra pe toate deodată. Un experiment interesant, nu? Acest album a devenit cel mai bine-vândut album de la Metal Blade în scurt timp aşa că trupeţilor li s-a oferit o altă ocazie să înregistreze ceva cântece. În 1984 Slayer lansează un EP intitulat „Haunting The Chapel” din care deja rezultă o schimbare, deja rezultă calea muzicală pe care aceştia urmau s-o paveze pentru ei. Cam de la „Haunting The Chapel” se poate spune că Slayer şi-au găsit propria personalitate. După un turneu în statele unite şi un concert în Europa (în deschidere pentru UFO) Kerry King a pălecat temporar din Slayer ca să-l ajute pe Dave Mustaine (ex-Metallica) cu noua sa trupă (poate aţi auzit de ea...Megadeth). Însă grijile lui Jeff Hanneman de a-şi găsi un nou chitarist au dispărut după 5 concerte cu Megadeth, când King s-a întors la Slayer, susţinând că Megadeth îi consumă prea mult din timp. Un alt turneu alături de Exodus şi Venom a urmat, precum şi primul album live intitulat „Live Undead”. Cu banii strânşi în urma vânzărilor albumului de debut, Slayer intră în studio să înregistreze al doilea album intitulat „Hell Awaits” care continuă după cum am zis pe linia a ceea ce au demonstrat pe „Haunting The Chapel”, însă de data aceasta versurile satanice şi structurile melodiilor au fost mult mai elaborate, mai lungi, mai mature. Concurând cu alte lansări thrash istorice ale acelui an precum debutul lui Joey Belladonna cu Anthrax, albumele de debut de la Megadeth, OverKill, Exodus, Artillery, S.O.D., Whiplash şi Possessed...Slayer’s „Hell Awaits” a fost cel mai bine recepţionat, considerându-se cel mai malefic efort muzical de la acea oră.
Anul 1986 este un alt an culminant pentru genul metalului extrem. King Diamond îşi lansează albumul solo de debut, Metallica lansează „Master Of Puppets” care avea să fie ultimul cu Cliff Burton la bas, Possessed lansează ultimul lor album din carieră, Kreator lansează „Pleasure To Kill”, Nuclear Assault lansează albumul de debut, Dark Angel lansează capodopera „Darkness Descends” despre care se spune că dacă ar fi apărut puţin mai înainte decât al treilea album Slayer, „Reign In Blood”...Dark Angel ar fi fost ce sunt Slayer acum. Dar cum nu a fost să fie, Slayer sunt ce sunt acum datorită acestui album, acestui monstru sonic: Reign In Blood. Mulţi consideră că acest album a dat naştere instantaneu unor subgenuri şi mai extreme precum death metal şi black metal, alţii susţin că thrash-ul nu a mai fost la fel după lansarea acestuia însă cert este că „Reign In Blood” este un album de referinţă până în ziua de astăzi şi conţine elemente cheie pentur dezvoltarea metalului extrem (precum pedala de dublu-bass extrem de rapidă, solo-urile de chitară atonale, strigătele inconfundabile ale lui Araya, versuri şi mai extreme decât înainte cum ar fi cele din „Angel Of Death” despre holocaust şi Josef Mengele, etc.). în mijlocul turneului pentru acest album bateristul Dave Lombardo a părăsit trupa din pricina lipsei de bani din urma vânzărilor, dacă tot au semnat cu o casă majoră de discuri (Def Jam Records...mai târziu American Recordings, sub egida căreia s-au aflat şi System Of A Down, Danzig, ZZ Top şi Johnny Cash). Dar scurt timp după aceasta, Dave s-a întors în trupă şi anul 1988 ne oferă al 4-lea album al trupei, album intitulat „South Of Heaven”, album cu tempo-uri mult mai lente decât pe „Reign In Blood” deoarece acest album era de neatins, de necomparat cu altele deci indiferent ce aveau Slayer să compună în coninuare, trebuia să fie diferit de acesta. Acest lucru le-a ieşit, „South Of Heaven” ajungând din prima săptămână pe locul 57 în topul Billboard Charts şi fiind până astăzi albumul care s-a bucurat de cel mai mare succes comercial.
În 1990 apare „Seasons In The Abyss” care marchează o întoarcere la intensitatea de pe albumul „Reign In Blood” dar dej amarchează o uşoară schimbare de stil, Slayer devenind mai melodici, mai influenţaţi puţin de ceea ce exista în jur şi era în deplină ascensiune (rock-ul alternativ, grunge-ul). Cu toate acestea, albumul a intrat pe locul 44 în topul Billboard. Însă în 1992 Dave Lombardo pleacă pe bune din trupă din pricina mai multor certuri cu restul membrilor Slayer, aşa că aceştia îl recrutează pe Paul Bostaph, tobar în superba trupă de thrash Forbidden. Cu acesta înregistrează „Divine Intervention” în 1994, care urgent intră pe locul 8 din topul Billboard (!!!). Un album de cover-uri numit „Undisputed Attitude” este înregistrat în 1996 dar nu a fost primit aşa de bine ca cele precedente...de altfel nici „Diabolus In Musica” lansat în 1998 nu a fost primit chiar cu braţele deschise de fani (chiar dacă a intrat pe locul 31 în topul Billboard), Slayer fiind acuzaţi că au început să incorporeze elemente de Nu Metal în muzica lor. Anul 2001 marchează ultimul album alături de tobarul Paul Bostaph care a trebuit să părăsească trupa în timpul turneului promovării albumului din cauza unei răni la mână.; un album foarte bun numit „God Hates Us All”, de pe care un cântec a fost şi nominalizat pentru premiile Grammy.
Între timp, Slayer au mai scos un live DVD intitulat „Still Reigning”, un album numit „Christ Illusion” (care a fost aclamat atât cu un premiu Grammy cât şi cu locul 5 în topul Billboard), au aprărut pe OST-ul filmului Saw III, au întreţinut numeroase turnee mondiale cu trupe precum Trivium, Lamb Of God, Mastodon, Marilyn Manson, Children Of Bodom, Amon Amarth şi Megadeth iar în momentul de faţă au un album lansat recent numit „World Painted Blood”. Slayer este o trupă esenţială pentru colecţia oricărui fan de metal, multe aspecte din muzica metal cum este cunoscută astăzi datorându-se acestei trupe. Este o trupă extraordinar de intensă în apariţiile live nu numai datorită muzicii lor, ci armatei de fani Slayer care o iau razna la auzitele şlagerelor de thrash metal prestate de Slayer. Este o trupă despre care s-a zvonit puţin mai devreme anul acesta că ar fi pe cale să se despartă, dar Kerry King a infirmat acest zvon aşa că trupa încă nu şi-a spus ultimul cuvânt fanilor dar ultimul cuvânt pe care fanii mereu îl rostesc trupei este unul atotcuprinzător şi cel cu care voi încheia şi acest articol: SLAAAYEEERRR!!!
Matei Tibacu & Hefe

Foarte multă lume nu înţelege de ce consider The Offspring ca fiind una din trupele mele preferate. Deşi aş vrea să pot da o explicaţie care să implice totuşi ceva mai mult decât un răspuns monosilabic, adevărul e că sunt unele trupe considerate ca fiind “de suflet”, caz în care orice explicaţie ulterioară ar fi inutilă. Dar la Offspring e mai mult de atât. Sunt convins că dacă m-aş fi născut în S.U.A. aş fi înţeles mult mai bine întregul fenomen, dar dacă stau bine să cuget, nici nu eram născut atunci când Offspring se formau ca trupă, sub numele de Manic Subsidal. În orice caz, The Offspring au reuşit să readucă în atenţia publicului punk rock-ul, transformat ulterior în pop-punk. Da, Offspring sunt o trupă comercială, dar care sună la fel de bine ca acum 25 de ani.

Ginecologia bate muzica
…Cel puţin din punctul de vedere al lui James Lilja, unul dintre primii toboşari ai trupei. Că tot veni vorba de componenţă, Dexter Holland (voce şi chitară) împreună cu Grek K (bass) au fost cei doi prieteni care au pus bazele a ceea ce urma să devină The Offspring. Alături de ei a venit Kevin “Noodles” Wasserman, care lucra ca om de servici în şcoala unde învăţaseră Greg şi Dexter. Adevărul este că cel puţin la momentul respectiv, decizia de a îl lua pe Noodles în trupă s-a datorat faptului că era singurul care trecuse de 21 de ani, deci putea să alimenteze formaţia cu bere. Înapoi la James Lilja, care la rândul lui îl înlocuise pe Jim Benton (toboşarul original, prieten cu Doug Thompson - primul vocal al trupei, care nu a rezistat prea mult), pentru că şi datorită lui Offspring au ajuns ceea ce sunt. În primul rând plecarea lui Thompson l-a făcut pe Dexter să îşi asume rolul de solist, iar decizia lui James de a renunţa la muzică în favoarea unei cariere de medic ginecolog a dus la cooptarea unui nou tobar, Ron Welty, care la momentul respectiv avea doar 16 ani.

Drumul spre mainstream
…A început odată cu înregistrările din anii ‘80, mai precis cu albumul self titled din 1985. “Offspring” este un album punk scurt şi furios, pe care fanii noi ai trupei cu greu l-ar putea recunoaşte ca fiind primul LP al celor patru. “Blackball” şi “Jennifer Lost the War” sunt fără îndoială cele mai reuşite piese de pe disc, deşi nici cu “Elders”, “Crossroads” sau “Demons” nu mi-ar fi ruşine. Ar fi amuzant de menţionat faptul că trupa a scos albumul iniţial în doar 1000 de exemplare şi au avut de aşteptat timp de doi ani până să le vândă pe toate. În mod ironic, acum vinilurile Offspring sunt de departe cele mai căutate şi mai greu de găsit dintre albumele formaţiei, valoarea lor crescând enorm pe parcursul anilor.
Începutul succesului a venit odată cu lansarea celui de-al doilea album. “Ignition” a ieşit pe piaţă în 1992 iar vânzările (şi evident, impactul) au făcut ca formaţia să înceapă un turneu alături de Pennywise şi No Doubt. Dar să ne întoarcem la albumul în sine. Încă de la primele acorduri de pe disc, care sunt precedate de Ron urlând din plămâni “fuck, fuck fuck fuck”, ne putem da seama de ce “Ignition” este printre cele mai bine cotate albume de la Offspring. Punk rapid şi furios fără pretenţii şi fără înflorituri. Exact ceea ce trebuia. Pe acest album avem o piesă de-a dreptul magică, după cum afirmă şi numele ei, “Dirty Magic”. Prima “baladă” Offspring este probabil şi cea mai reuşită a lor, versurile minunate ale lui Dexter fiind şi azi fredonate de toţii fanii la concerte. “Nothing from Something” a adus acel feeling bittersweet pe care îl vom regăsi ulterior pe Ixnay on the Hombre, “Kick Him When He’s Down”, “We are One” sau “L.A.P.D.” ţin capul de afiş alături de “No Hero” şi “Get it Right”.
Continuarea nu ar fi putut să fie mai frumoasă. Următorul album, “Smash” (lansat în 1994) a bătut toate recordurile pentru vânzările unui album scos la o casă de discuri independentă, fiind vândut în peste 16 milioane de exemplare. Succesul atins l-a determinat pe Noodles să nu părăsească trupa şi le-a deschis celor patru noi orizonturi. Sound-ul întunecat al discului, împreună cu versurile lui Dexter a reuşit să îmbine perfect riffurile adolescentine ale lui Noodles cu pop punk-ul care încet încet devenea un gen ideal pentru tinerii din lumea întreagă. Vă amintiţi de “Come Out and Play”, “Self Esteem” sau “Bad Habit”? Evident că răspunsul este “da” şi chiar dacă Offspring îşi schimbaseră un pic stilul, elementele noi prezente în muzica lor au reuşit să îi propulseze definitiv în galeria starurilor rock. “Smash” sună atât de simplu şi e un album atât de sincer, încât nu se poate să nu te cucerească după prima audiţie. Vocea spartă şi dogită a lui Dexter se potriveşte perfect cu instrumentalul săltăreţ, iar Ron Welty, un tobar subapreciat din punctul meu de vedere, se destrăbălează pe “Killboy Powerhead” sau “So Alone”. În schimb, traseul urmat de Offspring în continuare a reuşit să împartă fanii în două tabere. Asta pentru că după ce Dexter şi cu Greg au pus ţara la cale şi şi-au făcut propria casă de discuri, Nitro Records (unde printre primele albume scoase s-a numărat re-editarea primului lor LP), a urmat despărţirea de Epitaph Records în favoarea Columbia Records.

Trădare?
…S-au întrebat o grămadă de fani după surprinzătoarea hotărâre luată de trupă. Dar răspunsul formaţiei a fost pe măsură şi s-a numit “Ixnay on the Hombre”, album lansat în 1997, chiar de ziua lui Noodles. “Ixnay” a marcat pasul făcut de Offspring înspre rock-ul mainstream iar reacţile fanilor şi ale criticilor au fost împărţite. Greşeala celor dezamăgiţi a fost faptul că se aşteptau ca viitorul album să sune tot ca “Smash”. Ei bine, acesta sună total diferit, e mult mai bine lucrat, chiar dacă din punct de vedere calitativ e sub “Smash”. În cazul în care vă întrebaţi ce înseamnă titlul ciudat, chiar Dexter a spus că “Ixnay on the Hombre” înseamnă “fuck authority” sau “fuck the man”. Nu se poate trece cu vederea peste prezenţa lui Jello Biafra pe “Disclaimer”, un spoken word caracteristic artistului, prin care acesta îi ironizează pe cei care au luat prea în serios versurile de pe “Smash”. Că tot veni vorba de versuri, pe “Ixnay” Dexter a reuşit să compună cele mai bune poezii din viaţa sa, piese ca şi preferata mea de la Offspring, adică “Amazed” (cu tenta evidentă de grunge), “Gone Away” sau “Change the World”, demonstrând că dacă vor, cei patru pot compune şi altceva. Doar două lucruri au lipsit ca “Ixnay” să fie un album foarte reuşit. Semnul de Parental Advisory, care în ciuda înjurăturilor abundente nu a fost niciodată lipit pe coperţile CD-urilor sau casetelor şi piesa “Pay The Man”, care avea să ajungă totuşi pe următorul album, “Americana”, un an mai târziu.
Odată cu acesta din urmă, Offspring au intrat definitiv în sfera mainstreamului, în mare parte datorită posturilor de televiziune care difuzau non-stop “Pretty Fly (For A White Guy)”, “The Kids Aren’t Alright” sau “Why Don’t You Get a Job?” Dar trecând peste factorul de comercialitate (care nici măcar nu contează pentru că albumul este pur şi simplu excelent), “Americana” este o satiră la adresa societăţii americane. “Have You Ever” te cucereşte instantaneu prin vesuri şi tema delicioasă de bass, “Feelings” e acel cover pe care până şi bunicii noştri l-ar aprecia (oarecum), ţinând cont de faptul că melodia originala îi aparţine lui Morris Albert. “Walla Walla” e prea amuzantă şi stupidă să nu te facă să cânţi refrenul alături de Dexter, iar “Americana” şi “Staring at the Sun” sunt printre cele mai faine piese pentru o mosheală. Credeţi-mă pe cuvant când spun acest lucru, pentru că am simţit pe pielea mea ce se întâmplă când stai în faţa scenei alături de mii de fani Offspring, pregătiţi să rupă tot ce prind în cale. “Pay The Man”, cu ritmurile sale halucinante şi chitarele psihedelice este fără îndoială cea mai atipica piesă Offspring, tentele de stoner rock fiind evidente.

Perioada post 2000
A început chiar în 2000, când “Conspiracy of One” a fost lansat. Nu online, deşi acesta era planul, pentru că Sony (care au impus de fapt acest lucru casei de discuri Columbia) le-a interzis acest privilegiu. Replica Offspring a fost perfectă, tricourile cu logo Napster pe ele, scoase de trupă, s-au vândut ca pâinea caldă, iar fondurile au fost donate lui Shawn Fanning, nimeni altul decât părintele Napsterului. LP-ul sună bine şi închegat, elementele de hip-hop (o surpriză plăcută) îmbinându-se perfect cu tentele grunge şi acel pop-punk marca Offspring. Piesele serioase în schimb reprezintă factorul care m-a determinat să consider Conspiracy ca fiind în top trei albume preferate pentru mine (evident, vorbind despre Offspring, nu despre albume all-time). “Vultures” este “continuare” mult aşteptată de la Dirty Magic, “Denial, Revisited” este probabil singura piesă Offspring care te poate lăsa cu ochii în lacrimi după o singura audiţie, iar “Million Miles Away” împreună cu “Living In Chaos” sună atât de revigorant încât mai că nu te îndeamnă să începi să sari prin cameră. Plus “Want You Bad”, acest imn adolescentin, cu clipul genial şi logoul Offspring pe toba mare.
Cu toate acestea, “Conspiracy” marchează sfârşitul unei ere, pentru că este ultimul album Offspring pe care apare Ron Welty. Desigur, nimeni nu ştia acest lucru în 2000, dar vestea că Ron a părăsit trupa i-a luat prin surprindere pe fani, făcându-i să cugete serios la ce va urma.
Şi a urmat o perioadă dificilă, pentru că după plecarea lui Ron, cei trei rămaşi nu au găsit un înlocuitor pe măsură, astfel optând (ce alegere!) pentru marele Josh Freese, la înregistrările pentru “Splinter”. Pe 1 aprilie 2003 Dexter spunea că numele albumului va fi “Chinese Democrazy”, o evidentă parodie la adresa albumului Guns N’Roses “Chinese Democracy”, care la momentul respectiv era tot la stagiul de zvon. Cu toate acestea LP-ul s-a numit “Splinter” şi spre deosebire de maestrul Splinter din Teenage Mutant Ninja Turtles, nu a reuşit să obţină tot ce şi-a propus. “Splinter” e un album destul de reuşit, dar lungimea acestuia (doar jumătate de oră) plus trio-ul diabolic condus de “The Worst Hangover Ever”, “Neocon” şi “When You’re in Prison” aproape că reuşesc să demoleze părţile bune. Care sunt la rândul lor destule, în frunte cu melodii gen “Da Hui”, “Never Gonna Find Me”, “(Can’t Get My) Head Around You” şi “Lightning Rod”. “Spare Me the Details” te face să zâmbeşti cu nostalgie după ce asculţi versurile, iar “Hit That” cu feelingul ei de “Sonic the Hedgehog” nu are cum să nu te binedispună. Unde a eşuat pe plan muzical, Splinter a reuşit prin versuri, pentru că Dexter şi-a dat drumul la scris.

La fel de tari ca la început
Aşa sunt Offspring acum, în anul de graţie 2009. Chiar dacă “Rise and Fall, Rage and Grace” a ieşit în 2008, la cinci ani după “Splinter”, perioada de aşteptare a meritat, pentru că Offspring au revenit la rădăcini. Cu Josh Freese în spatele bateriei, din nou, deşi Atom Willard, adus în locul lui Ron, încă făcea parte din trupă în perioda înregistrărilor. Pete Parada (din Face to Face) a apărut ulterior în peisaj ca noul toboşar, dar nu doar el defineşte perioada ultimilor ani pentru progenitură. Încă de la primele acorduri din “Half-Truism” îţi dai seama că Offspring sună la fel de bine ca acum 15 ani. Melodicitate cum nu au mai avut până acum, chitare heavy şi ritmuri săltăreţe din nou, cu versuri reuşite şi Dexter care cu tot cu vocea sa dogită şi spartă reuşeşte să îşi transmită mesajul atât de sincer şi de tăios. “Hammerhead” are toate şansele ca în timp să devină un imn pentru fanii trupei, la fel cum în urmă cu 15 ani, “Self Esteem” şi “Come Out and Play” reuşeau acelaşi lucru. “Takes Me Nowhere”, “Trust in You” şi “Stuff is Messed Up” păstrează celebrele “yeah-uri” de pe refren, iar riffurile lor invariabil te fac fie să baţi ritmul cu piciorul în podea, fie să dai din cap. În special când îl auzi pe Dexter urlând “I’m telling you, shit is fucked up”. “Rise and Fall, Rage and Grace” ne-a reamintit tuturor ce trupă sunt Offspring şi de ce după atâţia ani, plăcerea de a cânta nu a dispărut pentru cei patru. Offspring sună cel puţin la fel de bine acum, la final de deceniu, ca în perioada lor de glorie de la mijlocul anilor ‘90. Iar eu abia aştept să iasă albumul de anul viitor, cu Bob Rock (care că tot veni vorba, a produs RFRG) şi Pete Parada în prim plan.
Drept încheiere, cel mai bine ar fi să las un citat din Dexter, care defineşte perfect atitudinea Offspring şi motivul pentru care cei patru sunt atât de iubiţi de fanii lor, printre care, o spun cu mândrie, mă număr şi eu.
"Who decides what is and what isn't punk? I want to write songs that people hear and feel and I want to be successful and reach a big audience. I'm not trying to be the coolest guy in the world, I'm trying to write songs that mean something to people. As you get successful, sometimes you lose one set of fans and gain another."

Cele cinci păcate capitale ale muzicii. Reinventate.

Să încerci să scrii concluziile muzicale ale unui an precum 2009 este o încercare fără nici o şansă de concretizare. Revoluţia digitală ne-a adus, pe lângă posibilitatea de a accesa curente şi artişti care, pe vremuri, nu aveau cum să evadeze dintr-un spaţiu limitat geografic, şi o imposibilitate – aceea de funcţiona după criterii tradiţionale. Şi vorbesc aici de tot arsenalul cu care cultura populară şi-a setat, până în această epocă, emanaţiile: topuri, critică, PR, mitografie (biografie + mitologie) etc. Pe undeva, 2009 a fost, simptomatic, şi anul unui clivaj egal ca simbolistică cu un transfer de putere. Michael Jackson e mort, Madonna se agaţă din răsputeri de visul unei tinereţi veşnice care, din nefericire pentru ea, e rezervată doar personajelor din basme, Kylie Minogue, Britney Spears, Christina Aguillera, Robbie Williams, Justin Timberlake sunt doar umbrele idolilor care s-au plimbat cândva pe covoarele roşii ale tuturor balurilor muzicii. Marile staruri ale celor trei decenii MTV se văd replicate după un model propovăduit de noua (dez)ordine mondială, inconsistent şi, poate, ironic, în timp ce însăşi catedrala muzicii de consum a renunţat la propria filosofie, învinsă de un model în care fanii nu mai stau pe canapele, ci se refugiază în desişul reţelelor sociale, iar star-urile nu mai sunt fabricate de tubul catodic şi de paginile revistelor, ci de YouTube&Co., medii care le adaugă un factor de perisabilitate egal cu însăşi rata de upload.

SEXUL: Madonna vs. Lady GaGa
Sexul nu s-a vândut atât de bine până la apariţia unei preotese pop care a călcat în picioarele toate tabuurile timpurilor pe care le-a trăit. Madonna Louise Ciccone a traversat cu nonşalanţă trei decenii în care şi-a permis orice, de la a-i supăra teribil pe venerabilii apărători ai catolicismului până la a zgândări umorile rasiale ale publicului român. Cu un model atât de perfect, domnişoara Joanne Angelina Germanotta nu putea ţinti mai bine: Madonna acestui an se numeşte, pe scenă, Lady GaGa. Artista nu-şi ascunde sursele de inspiraţie – "şi eu, şi Madonna suntem italo-americance, amândouă am început în underground-ul newyorkez şi am devenit faimoase doar după ce ne-am vopsit blonde”, spunea ea pentru The Times – şi nu se fereşte de scandaluri şi controverse pentru un moment de glorie care va fi, cel mai probabil, simbolic egal cu cele 15 minute ale lui Andy Warhol.

APOCALIPSA: Marilyn Manson vs. Tokio Hotel
Antieroii pop ai vremurilor acestea vin de undeva din Germania şi sunt o încrucişare nereuşită de gangsteri la pubertate şi cavaleri ai Apocalipsei lăcrimoşi, cântând lipsa de speranţă, tristeţea socială şi incapacitatea de a supravieţui a propriei generaţii. Departe de maşinăria infernală numită Marilyn Manson, Tokio Hotel sunt exponenţii unei iconografii care nu mai are legătură cu declinul Occidentului civilizat, aşa cum se ordona retorica americanului, ci cu lipsa de angst a adolescenţilor lumii de astăzi. Acolo unde Manson injecta cultura populară cu ură şi cu dorinţa revizionistă de a arde umanitatea din temelii, Tokio Hotel se abandonează pentru a accesa o singură şi imparabilă cale: suicidul ca metaforă şi ca pluton de execuţie a depresiei.

PARANOIA: Slayer vs. Sunn O)))
Metal-ul a fost, parţial, un galop continuu pentru proslăvirea zgomotului şi a furiei, numărul de decibeli fiind sensibil egal cu notorietatea unei trupe. Nu întâmplător, dicţionarele urbane au asimilat o sintagmă, “Slayer loud”, venită din mijocul mulţimii venite la un concert al trupei lui Tom Araya. În fapt, exact asta înseamnă muzica celor de la Slayer: zgomot, brutalitate, agresiune şi o lume pictată în cele mai sumbre culori, ale războiului, ale urii, ale violenţei, ale întunericului. Veniţi, narativ, din acelaşi tablou, Sunn O))) au împins limitele estetice ale genului căruia i se subsumează dincolo de orice linie imaginabilă acum câţiva ani. Muzica lor, una dezbrăcată totuşi de obsesia pentru viteză a thrash metal-ului, e grea şi extremă, claustrofobică şi provocatoare de anxietate, fiind, orice s-ar spune, staţia finală a unei experienţe sonice începute cu primul album semnat de Black Sabbath.

FRIVOLITATEA: Robbie Williams vs. Mika
La debutul său solo, în 1996, Robbie Williams aducea un aer complet respirabil în atmosfera unei muzici până atunci îmbâcsite de Shania Twain, Celine Dion sau Bryan Adams. Pop-ul redevenea neserios şi inteligent şi reîncepea să facă cu ochiul epocilor care au precedat acel moment. Libanezo-americanul Mika pare a fi făcut din acelaşi aluat şi pare a se servi de aceleaşi clovnerii ca Williams. În fapt, Mika este star-ul pop 2.0 perfect, aşa cum fostul membru al Take That a fost star-ul pop 1.0 prin definiţie: multifaţetat, perisabil, ultra-referenţial, incapabil să-şi găsească o identitate între mulţimea de măşti.

REVOLUŢIA: Radiohead vs. Animal Collective
În deja lunga sa istorie, Radiohead s-a confundat cu toate avatarurile unui gen numit, în lipsa unui termen mai inspirat, rock alternativ. Deopotrivă vizionari şi conformişti, Thom Yorke&Co. au simţit mereu de unde bate vântul, situându-se în avangarda schimbărilor, fie ele sonore sau de sistem, şi jonglând între brilianţă şi mediocritate cu o graţie mai mult decât stimabilă. Pe de altă parte, Animal Collective, star-urile absolute ale muzicii alternative de astăzi – în condiţiile în care “alternativ” poate fi definit doar în opoziţie cu tendinţa dominantă –, au venit să continue calea deschisă de trupa din Oxford, cu o diferenţă: ceea ce englezii au realizat off-line (exceptând momentul In Rainbows), americanii au reuşit on-line.

De PAUL BREAZU

Masă de apă care înaintează prin mişcări oscilatorii la suprafaţa unei mări, a unui fluviu etc., formând creste şi adâncituri. Aceasta este definiţia unui val pe care o găsim în dicţionarul explicativ al limbii române. Prin val mai poate fi exprimat şi ce este la modă, ce a fost, ce este dar şi ce va urma. Să ne aducem aminte ce muzică am ascultat în 2009, unde ne-am distrat bine sau nu în 2009, ce ne-a impresionat sau nu în 2009. Dar mai mult voi expune aspecte ce tin de mişcarea muzicală electronică autohtonă. Nu voi jigni pe nimeni pentru că nu este frumos şi nici de datoria mea.
Început
Primele luni ale oricărui ani sunt încărcate de optimism, iz de sarmale, firmituri de cozonac şi ghiocei. S-ar zice că în primele săptămâni ale lunii ianuarie nimeni nu face nimic, cluburile sunt închise şi străzile pustii. Tradiţia spune că trebuie să ne pregătim de viitor, să facem planuri şi să ne odihnim. Surpriză, pe data de 2 ianuarie 2009 căsuţele poştale electronice erau pline cu mesajul „ Mâine seară e petrecere la Fabrica”. Folosindu-se de sintagma „NYE Recovery” , Tomasan, VRT şi Tony031R au provocat petrecăreţii bucureşteni să ignore tradiţia şi să iasă la party. Nu s-au făcut schimburi de bucate culinare, dar s-a dansat până la răsăritul soarelui pe ritmuri house, garage, 2step, dubstep, breakbet şi drum and bass. Valul a fost lansat. O săptămână mai tarziu Mc Coppa, Dan Habarnam (dacă nu aţi aflat deja, piesele lui sunt prezente in compilaţii apărute la casa de discuri Hospital), Cypher, N`Smart, Gojira, Tomasan, Rapala, Tony031R şi Hazee arătau ce piese noi urmau să iasă spre vânzare în 2009. Atrag atenţia asupra faptului că nu încerc să fac o recenzie sau o simplă înşiruire de nume şi date, fiţi răbdători, ideea generală se va contura în cele ce urmează.
Conţinut
Ultimele două petreceri menţionate au fost organizate de către Bass Power Movement şi Foo Events. În lunile ce au urmat aceste două brand-uri au dispărut de pe piaţă, fapt ce mi-a sădit o singură întrebare: „Ce se întâmplă?”. Dacă în anii precedenţi publicul cerea cât mai multe party-uri, muzică din ce în mai variată şi dj-ei sau producători renumiţi, în 2009 s-a petrecut ceva ciudat. Au apărut actori noi pe scena evenimentelor organizate în Bucuresti, petrecerile au devenit o constantă pentru zilele de vineri şi sâmbătă iar pofta de a asculta pe viu producători sau dj-ei pe care-i savurezi acasă la căşti a fost pe deplin satisfăcută. Teebee, Bong-Ra, Chris.Su, JFB, Plump Djs, Suv, Kraak & Smaak, Benny Page, Black Sun Empire, Caspa, Tes La Rok, Robyn Chaos, Dylan, Chase & Status, Zion Train, Skream, Limewax, Noisia, Beardyman, General Midi, Coki, Benga, Deadmau5, DubFX, Stanton Warriors, Vegas, Cotti, State Of Mind, Shy Fx, Joker sunt numele pe care mulţi au aşteptat să le vadă pe un afiş autohton. Unele evenimente au avut succes, altele nu. Logaritmul de calcul a fost buclucaş de fiecare dată, variabila ce poate fi blamată fiind publicul. Nu mă întelegeţi greşit, nu vreau să fiu sarcastic ci doar să atrag atenţia asupra unui fenomen. Cu siguranţă şi în această industrie a evenimentelor se aplică legile vânzărilor, pentru că se oferă un produs care este plătit. Mai exact muzică, acele sunete pe care producătorii se chinuie ore, săptămâni chiar luni de zile să le aşeze în aşa fel încât pe tine ca şi ascultător să te facă să dansezi în club, să transpiri suficient de mult încât să-ţi potoleşti setea consumând produse din barul oferit de către organizatorul evenimentului, plătind astfel prestaţia Disk Joker-ului pe care ai venit să-l asculţi. Este un cerc vicios care se bazează pe fiecare dintre noi, gurmand auditiv sau simplu petrecăreţ. Atunci când ceva întrerupe această linie continuă, lucrurile încep să meargă prost. Organizatorii de evenimente falimentează din pricina datoriilor cumulate, cluburile se închid în lipsa profitului, dj-ul are o prestaţie din ce în ce mai proastă iar publicul este nemulţumit şi nu-şi mai face prezenţa în cadrul evenimentelor.
Să digerăm conţinutul
Lucrurile nu stau totuşi atât de rău pe cât le-am făcut să pară în rândurile de mai sus.Frecvenţa petrecerilor a fost cel puţin satisfăcătoare, publicul a devenit mai numeros, totul se îndreaptă într-o direcţie firească. Şi asta pentru că schimbarea este naturală indiferent de modul în care se manifestă. Cum spuneam mai devreme, au apărut organizatori noi, care au făcut treabă. Nu voi da calificative, pentru că este prematur în acest moment. În schimb, dacă mi se permite, voi face o paralelă între o petrecere şi o cină. Dacă uităm să aşezăm tacâmurile corespunzător în faţa invitaţilor, vom face de la început o părere proastă. Avem însă o scăpare, mâncarea. Dacă aceasta nu este gustoasă, prezentabilă sau nu stârneşte în niciun fel interesul, seara este compromisă. Să ne întoarcem la petreceri. Poate că promovarea unui eveniment nu este punctul forte al echipei organizatorice, dar asta poate fi trecut cu vederea sau nu. Legile vânzării spun că un rol foarte important este jucat de către ambalaj. Recunoaşteţi, vi s-a întâmplat cel puţin o dată să mâncaţi o ciocolată gustoasă împachetată prost sau să mergeţi la o petrecere deloc promovată sau insuficient. Produsul de bază este muzica, indiferent de efectul pe care-l provoacă, plăcut sau nu. În 2009 putem spune mai multe ca oricând că există muzică electronică românească. Producători ca Mesmer, TRG, Junkyard, Suie Paparude, Minus şi Dan Habarnam sunt la fel de cunoscuţi peste hotare pe cât este Nicolae Ceauşescu. Dacă ne gândim la climatul economic actual, ar trebui să încurajăm şi să susţinem produsele autohtone, pentru că dacă vom merge într-un club din Anglia şi vom menţiona numele de mai sus reacţiile vor fi pozitive. Mi-am permis să fac trimitere către Anglia, pentru că mulţi consideră drept etalon ce se întâmplă acolo pe plan muzical. Ca fapt divers, în multe din cluburile engleze condiţiile din sunt similare cu cele prezente în România, plecând de la dotarea sonoră şi ajungând la produsele oferite în bar. Aşadar cei care se lamentează nu au dreptate. Putem aprecia în schimb efortul depus în 2009 de către organizatori şi patroni de club, pentru că lucrurile stau suficient de bine la acest capitol. Atât timp cât în continuare există evenimente ce fac melomani din alte oraşe să străbată sute de kilometrii doar pentru a auzi timp de două ore un anumit artist, personal am pretenţia de la oricine să străbată trei kilometrii doar pentru a auzi timp de aceleaşi două ore acelaşi artist. Pentru că indiferent de timpul petrecut pe drumul până la eveniment, faci parte din public, acel val care influenţează scena muzicală. La fel cum Dunărea înregistrează cote scăzute în anumite perioade ale anului (procnozele zilnice pot fi auzite încă la postul de radio naţional), la fel şi scena muzicală are un public numeros sau nu. Scepticii vor spune că nu are nicio legatură, dar voi prezenta un alt aspect. În mod normal la orice eveniment sunt invitaţi cel puţin doi artişti care-l prefaţează respectiv preced pe cel principal. Acesta din urmă este programat invariabil între orele 00:30 şi 03:30. Dacă majoritatea publicului soseşte la eveniment cu 10 minute înainte de acest interval şi pleacă spre casă cu 10 minute dupa terminarea lui, atmosfera generală este proastă. Vă aduc aminte de comparaţia cu cina servită invitaţilor. Pentru o digestie sănătoasă medicul recomandă o dietă completă, care să conţină supe şi desert. Sunt de acord, probabil că în viitor vom servi o singură masă pe parcursul întregii zile compusă dintr-un pliculeţ ce va conţine toate cele necesare bunei funcţionări fizice (pachetul fără dar şi poate va fi comestibil) şi vom asculta un singur artist în cadrul unui eveniment muzical ce va dura doua zeci de minute. Dar asta se va întâmpla poate doar în viitor.
Sarut mâna pentru masă
În 2009 s-a ascultat multă muzică electronică, de toate genurile. Nu le voi înşira pentru că voi umple din nou patru rânduri, aşa cum am făcut când am enumerat o parte dintre artiştii internaţionali pe care am avut ocazia să-i vedem în carne şi oase, pe o scenă românească. Indiferent de numărul publicului, fiecare dintre ei a fost plăcut impresionat de reacţia oamenilor prezenţi la faţa locului. Veţi spune poate că au făcut-o din politeţe, dar nu este cazul. Ospitalitatea românească este un fapt concret, la fel cum este şi pofta nebună de relaxare pe care orice om o manifestă. Nu este o revistă cu profil vânătoresc, deci sunteţi cu adevărat melomani dacă citiţi Sunete, aşa că vă provoc în 2010 să ieşiţi şi mai mult din casă, să vă faceţi prezenţa la şi mai multe evenimente muzicale, să ovaţionaţi, să fluieraţi, să urlaţi de fiecare dată când auziţi o piesă care vă gâdilă auzul într-un club. Pe scurt să fiţi o piesă din puzzle-ul scenei muzicale, pentru că orice mâncare bună are nevoie de toate ingredientele din care este compusă reţeta. Pot fi acuzat că mi-am exprimat frustrările personale, dar de fapt am vrut să atrag atenţia asupra altui fapt: dacă acum câţiva ani am fi copiat casete audio cu artiştii preferaţi, am fi aşteptat să apară pe piaţa neagră o casetă vhs pentru a vedea un cântăreţ sau ne-am fi rugat să nu se rupă banda magnetofonului în timp ce ascultam o melodie, astăzi putem savura muzica făra a ne gândi la cele de mai sus, cu un efort minim. Datoria melomanului contemporan este să caute pe Internet magazinele on-line de unde poate cumpăra muzica preferata şi de a merge la concerte atunci când se iveşte ocazia. Cârcotaşii vor spune acum că un dj-ei nu susţine un concert. Nu-i voi contrazice, îmi permit doar să-i corectez. Dj-ul susţine o prestaţie artistică, oferind spre ascultare piese pe care poate nu le putem asculta acasă sau care în acel moment nu au fost oferite spre vânzare. Cum în ultimii ani tehnica a jucat un rol important în manifestările artistice de orice fel, nu poate fi denigrat un eveniment susţinut doar de dj-ei.
Încheiere
La sfărşit de an, atât baieţii cât şi fetele încearcă sa afle ce le rezervă viitorul, cel mai probabil consultând predicţiile astrale. Nu este cazul nostru însă, dar personal nu văd decât cu ochi buni 2010. Am făcut trimitere preponderent către public pentru că el joacă rolul cel mai important. De el depinde scena muzicală (oricare ar fi, indiferent de stadiul în care se află ea). Dacă în acest moment în care citiţi aceste rânduri un producător a terminat o piesă, mai mult ca sigur veţi dori să o auziţi, deci motivaţia unui eveniment muzical există. Căile materiale prin care poate fi realizat sunt şi ele accesibile. În 2009 există suficiente locaţii care pot găzdui seri dedicate muzicii electronice atât la nivel tehnic cât şi la nivel logistic. Rog încă o dată scepticii să se abţină. Îmi aduc aminte de o discuţie legată de scena muzicală românească, concluzia în acel moment fiind că este inexistentă. În acest moment însă lucrurile nu mai stau la fel. Avem producători autohtoni (care primesc recenzii pozitive atât în ţară cât şi peste hotare), avem case de discuri care promovează atât artişti naţionali cât şi internaţionali, avem festivaluri naţionale constante, avem din ce în ce mai multe petreceri şi evenimente muzicale, posturi radio de profil, site-uri şi publicaţii care susţin muzica electronică şi nu în ultimul rând un public mai numeros ca niciodată. Nu am uitat cum în urmă cu ceva ani aşteptam chiar şi luni de zile un eveniment care nu se bucura de artişti atât de numeroşi cum este cazul în 2009, şi nu pot decât să mă bucur. În această perioadă artişti importanţi au fost prezenţi în România chiar şi în zile de miercuri sau joi, pentru simplul motiv că zilele de vineri sau sâmbătă ofereau artiştii cel puţin la fel de importanţi şi valoroşi. Este un semn de maturizare şi multă decenţă, pentru că organizatorii au înţeles că nu au decât de câştigat în urma colaborării. Singurul avantajat este publicul pentru că în 2010 va putea alege în funcţie de preferinte. Sunt convins că oferta muzicală va fi cel puţin la fel de variată pe cât a fost în 2009. La final vă sfătuiesc să nu exageraţi în perioada sărbătorilor de iarnă în niciun fel, nici alimentar dar nici finaciar. Indigestiile dăunează grav petrecăreţului contemporan, cu atât mai mult cu cât au fost anunţate deja evenimente pentru datele de 9 ianuarie 2010 şi 15 ianuarie 2010. Aviz amatorilor de breakbeat şi drum and bass.
Mihai Costin aka Reash

În urmă cu câţiva ani am citit într-o revistă un interviu cu Corey Taylor din Slipknot, în care reporterul îl întreba de ce poartă cu toţii măşti. Corey a răspuns că prin acest mod, lumea vine la concertele lor să îi audă, nu să îi vadă şi practic prin acest mod se elimina posiblitatea ca trupa lor să atragă publicul doar prin faptul că arată bine sau că tatuajele lor sunt mega cool. Un răspuns poate ironic, poate chiar ipocrit la un moment dat, dar istoria trupelor mascate este mult mai complexă şi foarte interesantă, pentru că nu Slipknot au fost primii oameni cu măşti. Nici pe departe, pentru că The Residents se ocupau cu asta de când Slipknot erau de abia embrioni.

Dacă tot am adus vorba despre The Residents, să încercăm să aruncăm un ochi înspre această trupă misterioasă, despre care nici în ziua de azi nu se ştiu prea multe. Cel puţin teoretic, trupa provine din Louisiana şi s-a stability în San Mateo. Spun teoretic pentru că informaţiile provin de la The Cryptic Corporation (echipa de management a formaţiei, care a declarat în repetate rânduri că nu este trupa în sine), ceea ce înseamnă că pot fi informaţii false. The Residents au fost, foarte probabil, printre primele formaţii cu măşti menite să ascundă identitatea membrilor săi. Trupa a avut de-a lungul timpului măşti care înfăţişau ochi imenşi, cranii, capul lui Richard Nixon şi masca lui Darth Vader (cine credeţi că au fost primii care au purtat aşa ceva?).
Continuând drumul mascaţilor, trecând peste Kiss care nu mai au nevoie de nicio prezentare (menţionăm totuşi că în 1983 au renunţat la machiaj) ajungem tot în anii ‘70, înspre finalul acestui deceniu ce-i drept, la The Haters. GX Jupitter-Larsen este artistul care înseamnă The Haters, deşi de regulă o sumedenie de alţi artişti îl ajută la apariţiile live. Un show live The Haters implică cel puţin doi oameni, dintre care unul este întotdeauna GX Jupitter-Larsen, doi mascaţi care distorsionează şi amplifică la maxim zgomotele produse de diverse maşinării, producând noise pur, care nu trebuie confundat cu noise-ul ca gen muzical.
Trecând peste The Haters, ajungem în anul în care autorul acestor rânduri abia învăţa să gângăvească. În 1985 apar atât Gwar cât şi Mr. Bungle, deşi punctul comun dintre cele două trupe rămâne doar anul apariţiei. Gwar au şocat o lume întreagă când au apărut cu costumele lor imbecile, făcute din latex şi cauciuc, membri trupei arătând ca nişte monştri retardaţi veniţi din spaţiu cu scopul de a împroşca audienţa cu lichide greţoase. De neuitat showurile lor live când toţi din formaţie alcătuiau un pattern dubios, o insectă gigantică cu două antene formate din doi oameni fiind exemplul elocvent care îmi vine acum în minte. Evident, costumele lor sunt diverse şi cât mai şocante posibil, dar uneori la bisuri, trupa vine pe scenă fără ele. Lordi se pare că au fost inspiraţi destul de mult de către Gwar, deşi finlandezii susţin că punctul de plecare pentru costumele lor ar fi Kiss.
La Mr. Bungle lucrurile stau un pic diferit. Iniţial Spruance, Patton şi compania purtau măşti pentru a îşi ascunde identitatea faţă de public. Se pare că pur şi simplu băieţii nebuni din Euraka, CA nu voiau ca lumea să ştie cine sunt şi cum arată. Măştile lor de la începutul carierei, până prin 1990-1991 erau suspecte şi relativ morbide. Eu unul nu o să uit prea uşor cum arăta Spruance costumat în călău, sau Patton într-un papă malefic. Lisa Simpson, Darth Vader (din nou), Richard Nixon s-au perindat pe capetele celor din Bungle, plus încă câteva zeci sau chiar sute de măşti de clovni. Într-adevăr, Bungle aveau măşti de clovni cu mult înainte de Slipknot. Ulterior, înspre finalul anilor 90, Bungle apăreau costumaţi pe scenă, dar fără măşti, cid oar abordând diverse stiluri mai trăznit, cum ar fi costumele hawaiiene, sau cele tradiţionale din Austria. A se nota faptul că Trevor Dunn purta o rochie de Heidi, împreună cu o perucă blondă cu două cosiţe imense care mai că nu îi atârnau peste fretul de la bass.
Los Straitjackets au apărut înspre finalul anilor ‘80, direct din Nashville, Tennessee şi la concerte, toţi membri trupei se îmbracă identic, cu haine negre, medalioane de aur şi măşti de luchadori personalizate. Rey Mysterio ar fi mândru de ei, fără doar şi poate. Trecem peste Green Jell˙, deşi costumele lor retardate merită văzute măcar odată, depăşim şi momentul Motograter şi ajungem la întrebarea care îi macină pe mulţi. Slipknot sau Mushroomhead? Care au fost primii, care au fost primii cu măşti şi pe care din ei să îi crezi? Logoul X Face Mushroomhead a fost şi încă este imaginea trupei de foarte mulţi ani încoace. Iniţial membrii Mushroohead purtau măşti pentru a nu fi recunoscuţi şi pentru a nu intra în diverse conflicte cu fostele lor trupe, dar pe parcursul anilor povestea măştilor a evoluat, ajungând să fie din ce în ce mai complexă. Măştile lor reprezintă povestea fiecărui membru al trupei şi evoluează odată cu persoana în sine. Sună cunoscut? Poate pentru că Slipknot susţin exact acelaşi lucru, fapt care în 1999 a dat naştere la un conflict între cele două formaţii pe de-o parte şi între fanii lor pe de altă parte. Totuşi este amuzant că Roadrunner Records voiau să semneze un contract cu Mushroomhead înainte de a îi semna pe Slipknot, dar capetele de ciuperci au refuzat propunerea. Jason Popson, fost solist Mushroomhead chiar a declarat într-un inverviu că aceste “coincidenţe”, cum ar fi măştile şi numărul membrilor formaţiei, nu ar fi întâmplătoare, şi că Slipknot au “împrumutat” din imaginea Mushroomhead.
Slipknot sunt cunoscuţi pentru celebrele lor salopete şi măştile diferite purtate de fiecare membru al trupei. Cu fiecare album măştile se schimbă la ei, chiar dacă diferenţele nu sunt atât de mari între un album şi următorul, mai degrabă fiind doar îmbunătăţiri. Cel mai ciudat lucru referitor la aspectul lor ar putea fi apariţia unor membri Slipknot fără măşti în diverse proiecte muzicale (Stone Sour de exemplu). Cu toate acestea măştile vor fi întotdeauna un factor de neînlocuit în tot ceea ce înseamnă Slipknot, după cum declara #6, Shaun clovnul malefic.
Mudvayne ar putea să fie încadraţi la categoria trupe cu măşti, deşi cei patru se prezintă mai degrabă machiaţi pe scenă. Cu toate acestea nu ai cum să ignori la ei acel iz demenţial de Jason/Hellraiser. The Locust sunt şi mai bătuţi în cap, că tot veni vorba de trupe formate înspre mijlocul anilor 90. Oamenii aceştia apar pe scenă în costume de nailon, care formează imaginea unor lăcuste gigantice, cu tot cu ochii lor bulbucaţi cu tot. Nu departe sunt Magic Mosquitos din Ungaria, pe care i-am descoperit întamplător de curând, iar respectivii poartă pe scenă ochelari suspecţi în formă de ochi de ţânţari. Hollywood Undead sunt destul de noi, apăruţi abia prin 2005, şi se remarcă prin măştile de hochei purtate de toţi membrii trupei. Ar fi nedrept să nu îl menţionăm pe Wes Borland aici, chitaristul acela genial care pe lângă imaginaţia lipsită de limite cu ajutorul căreia a născut proiecte gen Big Dumb Face sau Black Lights Burn are zeci de măşti în arsenalul său de scenă şi nu numai. La fel pot spune şi despre The Knife, chiar dacă muzical vorbind nu se numără printre preferinţele mele. Într-una din cele mai cunoscute şedinţe foto ale suedezilor, cei doi poartă măşti veneţiene “medico della peste”, inspirate de măştile cu cioc (în care erau îndesate diverse ierburi) pe care le purtau doctorii pe vremuri, când tratau bolnavii de ciumă.
Evident că acest mic documentar nu acoperă toate trupele care au purtat măşti, dar intenţia mea nu a fost nici pe departe aceasta. Am omis intenţionat formaţii/artişti gen Insane Clown Posse, Immortal sau Infernus, pentru că facepainting-ul nu este chiar acelaşi lucru cu o mască. Şi sunt chiar foarte curios unde se va ajunge în viitor cu acest truc, pentru că surse de inspiraţie există, încă foarte multe. În mod cert, cât timp Slipknot mai scot albume, suntem asiguraţi.
Raul Cojocaru

Se poate spune că începutul mişcării hip-hop din România s-a datorat în mare parte lui DJ Sleek, care promova tot ce mişca, avea emisiune hip hop la radio şi organiza eventuri. Trebuie menţionat şi Francis Rebelu, care concerta împreună cu Panterele Negre prin 92-96. Dar nu putem să spunem despre începuturile hip hop din ţară fără a menţiona poate cel mai important nume. R.A.C.L.A este trupa (era să zic creuzetul că veni vorba, dar voi ajunge un pic mai târziu la acest lucru) care a scos primul album oficial de rap de la noi. R.A.C.L.A., inspiraţi de formaţii gen Fu-Schnickens au dus lirica ghiduşă (să îl citez pe marele Vexx) la un alt nivel, iar K.R.A.S.H. X (Rimaru) şi Big Demmo (Clonatu) au arătat lumii că se poate cânta şi despre altceva decât gangsteri, băieţaşi de cartieri, peşti şi curve. Că veni vorba despre lucrurile enumerate mai sus, cred că toată lumea şi-a dat seama că acestea erau temele preferate ale Cartelului. Cartelul? Da, este vorba despre B.U.G. Mafia, La Familia, M&G sau Il-Egal. Ei bine, Sindicatul R.A.N.-S. au fost tot timpul mişcarea de rezistenţă împotriva curentului west-coast care invada România pe la mijlocul anilor 90.
Iniţial din R.A.N.-S făceau parte R.A.C.L.A, Da Hood Justice, Klansmen şi Paraziţii. După doar doi ani Klansmen şi Paraziţii au plecat din sindicat, în locul lor venind Delikt şi Getto Daci. O mişcare câştigătoare, pentru că în Delikt era Vexxatu Vexx, iar în Getto Daci erau Deceneu şi Piele printre alţii. R.A.N.-S. nu au scos niciodată un album oficial (cel puţin nu în acea perioadă) dar au fost suficiente colaborări demenţiale pe diverse albume, unde se destrăbălau rând pe rând membri sindicatului. Cine nu îşi aminteşte de geniala “Zecimale” de pe “Cei care te calcă pe cap”, ironia nu chiar atât de fină la adresa Mafia şi Paraziţii revărsându-se din versurile lui Piele, Os şi Clonatu. De asemenea nu putem să trecem pe lângă “Jocul negru al morţii”, “Nu mai sus de umăr”, sau “Niquaganxta”. Sindicatul a adus pe lângă un suflu nou şi acel sound a la New York, caracteristic trupelor East Coast din S.U.A. Lucru de înţeles de altfel, pentru că mai tot timpul East-Coast-ul s-a remarcat prin negative mai underground şi versuri bine gândite, pline de ironii subtile. Un lucru caracteristic în special la Vexxatu Vexx, care pe vremea când făcea parte din Methadon 3000 a cântat cu Da Hood Justice pe geniala “Supersonic”. “Mereu ironic, acţionez mai rapid ca apelul telefonic”. O ţineţi minte, nu? Dacă nu “desenaţi o şuncă, un cat, o lampă, un pat”. “Citiţi şi veţi fi entuziasmaţi de rezultat”. “R.A.N.-S. partea 1 şi partea “doua” ne-au adus acel sound “mai underground ca minerii din Jiu” şi “clonele lirice” ale lui Vexxatu şi Clonatu. Piele ne zicea că e “campionul curăţeniei ca Rex, iar când aude rima de doi bani e mai vexxat ca Vexx”. Punct ochit, punct lovit, pentru că Piele a demonstrat în repetate rânduri că MC ca el mai rar.
Îi urăm mult noroc Rimarului căci pleacă la drum şi nu e lesne şi ne ridicăm maxilarul picat la podea după rimele lui Vexx din “Rimedebine”. “Lumea sare-n sus, eu sunt de un calm imperturbabil, ştiu că sunt ghiduş şi valabil”. Corect, nu? Brugner ne spunea că pândeşte mişcarea rap ca Silviu Brucan, iar “Vorba Frizerului” ne spune să ţinem capul sus. “Am făcut o poartă nouă, uită-te prelung la ea” ne mai spune Piele, care a venit, a rimat, a învins. Vae Victis. Fără îndoială, aş putea adăuga. Să nu uităm nici de “Recidivişti”, printre cele mai “grele” piese de pe “Cei care te calcă pe cap”. Cine oare mai cânta în acea perioadă despre mizerile din sistemul politic românesc şi cine avea oare tupeul să zică că vrea să îi schinguiască până se sting şi mor?
Tot de la R.A.N.-S avem răspunsul. “Pentru cine nu ştie vin acum, Sindicatul R.A.N.-S. cel mai bun” ne urla Naighba. Iar Rimaru ne spunea că “atata timp cât vom cânta “Deşteaptă-te române”, fără îndoială în subteran şi R.A.N.-S.-ul va rămâne”. Fie nu mai cântăm imnul, fie soarele nu mai răsare din Est, dar Sindicatul şi-a dat ultima suflare cândva pe la finalul anilor 90. Au trebuit să treacă încă vreo 8 ani până în 2007, când spre bucuria imensă a miilor de fani, Sindicatul s-a reunit. Din păcate fără Vexx care a decis să renunţe la proiect din motive personale. Au părăsit Sindicatul şi Nişte Getto Daci (puţinii Getto Daci rămaşi în activitate), iar formula finală s-a stabilizat cu DJ Dox, Brugner, Stoe, Naighba şi Rimaru. Surpriza a venit din fericire tot din partea lui Vexx, care s-a răzgândit şi a declarat că în măsura timpului disponibil va cânta cu Sindicatul. A urmat în sfârşit un mixtape oficial, numit sugestiv (mai ţineţi minte ce ziceam mai sus?) “Creuzetul”. Piese noi sunt doar trei, dar aşa-i că nu strică să existe o compilaţie cu cele mai bune înregistrări ale Sindicatului? Cel puţin teoretic urmează “Reuniune de Clasă”, dar rămâne de văzut ce urmează. Un lucru este sigur totuşi. “Sindicatul făcea hip, de când tu te jucai cu moşul în nisip”.
Cel mai bun lucru care s-a întâmplat pentru hip hopul românesc încă este în viaţă. Şi dacă avem noroc, R.A.N.-S.-ul urmează să învie de tot.
Word!

Raul Cojocaru

Selectia naturală. Supravieţuiesc doar cei puternici, cum ar veni. Exceptând cazurile în care era vorba de boli grave şi chiar incurabile, mulţi artişti şi-au găsit sfârşitul pentru că şi-au dorit. Sună cinic? Nu mai cinic decât celebrele vorbe ale lui Sir Winston Churchill: “Nimeni nu este de neînlocuit. Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”. Supradoze de droguri, alcool, medicamente sau chiar mâncare (există şi aşa ceva, se ştie), accidente mai mult sau mai deloc stupide sunt doar câteva din motivele pentru care nume mari din muzică au ajuns “six feet under”. Oricare dintre dispariţii au fost ca nişte “zile de salariu” venite în avans pentru casele de discuri. Cât de celebru era 2 Pac înainte de a muri? Un glonţ, un singur glonţ a contribuit la faima unei trupe din Seattle care n-a fost niciodată prea departe de secţiunea “one hit wonder”. Oamenii care petrec la cârciumă mai mult timp decât acasă au o vorbă care vine în sprijinul hobby-ului lor: “un beat bun este un beat mort”. Cât de bun este un artist mort (la propriu)? Un Michael Jacskon mort a fost cu 42% mai bun - doar în Statele Unite - în prima săptămână după dispariţie decât un Michael Jackson “obişnuit”.

500.000 de dolari este suma pentru care Elsie Poncher a scos pe eBay un loc de veci în “Westwood Village Memorial Park” din Los Angeles la jumătatea lunii august a acestui an. Fiind chiar deasupra locului unde se odihneşte Marilyn Monroe, licitaţia a ajuns în mai puţin de o săptămână la suma de 2,5 milioane de dolari. Richard Poncher, cel care a cumpărat locul de la Joe DiMaggio, a fost “fericitul” care a stat pe(ste) blondă 23 de ani. Să recunoaştem, este o perioadă mai mare decât toate relatiile la un loc ale divei iubitoare de bărbaţi din spiţa Kennedy şi ar fi fost şi mai mare dacă Elsie, soţia lui Richard, n-ar fi avut nevoie de bani pentru a-şi plăti ipoteca în aceste vremuri de criză. Ei, criză! Suma este destul de mare ca să te facă să înţelegi că nu este vorba de aşa ceva ci despre dorinţa de a fi “celebrity related”. Dacă oferta de a-ţi găsi odihna veşnică lângă Marilyn este una de nerefuzat, un loc – chiar şi pentru o urnă – lângă mormântul lui Elvis Presley este de negăsit. Graceland este doar pentru regele rock 'n' roll, cel mai profitabil artist... mort, unul care doar în 2005 a adunat 45 de milioane de dolari, cea mai mare parte din bani revenind din drepturile obţinute din vânzarea discului “ELV1S: 30 #1 Hits” lansat de Sony Music cu trei înainte.
Un singur artist a îndrăznit până acum să-i ia titlul de “cel mai profitabil artist mort” lui Elvis dar a făcut-o doar pentru un an. Kurt Donald Cobain, cel care a fost găsit mort în locuinţa din Seattle în urma combinaţiei dintre medicamente şi glonţul plecat dintr-o armă de vânătoare, i-a luat locul “regelui” în 2006 când Courtney Love a vândut pentru o sumă exorbitantă o parte din drepturile de autor pentru catalogul Nirvana. Fosta membră a trupei Hole mai deţine peste 100 de benzi ale lui Cobain cu sau fără ceilalţi membri de trupă. O parte a apărut pe compilaţia “With The Lights Out” în noiembrie 2004, fără mare succes de piaţă însă. O mai mare trecere au avut producţiile lui Christopher George Latore Wallace cunoscut în muzică sub numele de Notorious B.I.G. Rapper-ul a devenit un icon al genului abia după moarte, a fost numit „salvatorul hip-hop-ului de pe Coasta de Est”, atât MTV cât şi VH1 oferindu-i spaţii largi de emisie pentru această realizare. Piesele artistului al cărui prim album poartă numele „Ready To Die” (ciudată „premoniţie”) au fost cântate de-a lungul vremii de Jay-Z, 50 Cent, Ja Rule, Alicia Keys, Usher dar şi de P. Diddy, cel mai bun prieten al decedatului. Moartea lui Notorious B.I.G. a survenit la puţină vreme după dispariţia unui alt nume din acelaşi gen muzical, Tupac Shakur, nu puţine fiind suspiciunile conform cărora există o legătură strânsă între cele două evenimente nefericite. Şi succesul postum este asemănător. Tupac a lansat cinci albume în perioada vieţii, albume care au obţinut nenumărate discuri de platină, alte cinci fiind aruncate pe piaţă după moartea lui.
Nu întotdeauna casele de discuri vin cu materiale „noi” (exceptând compilaţii de piese demo sau înregistrări din concert) după moartea artiştilor cu care aveau contract. Uneori, nici nu este nevoie de aşa ceva pentru că discurile lansate în perioada vieţii a acelor artişti merg bine şi după 10 sau 20 sau chiar mai mult ani. „Never Mind The Bollocks, Here’s The Sex Pistols”, singurul album de studio al punk-erilor de la Sex Pistols se vinde şi acum în număr mare de exemplare chiar dacă au trecut 32 de ani de la apariţia iniţială. Moartea bassistului Sid Vicious, considerat multă vreme simbolul mişcării punk, a contribuit mult, foarte mult la succesul albumului. Dacă în 1977 materialul a primit „discul de aur” în Marea Britanie, în 1988 obţine (tot „acasă”) „discul de platină” iar în 1992 este din nou „platinat”, de data aceasta în Statele Unite. Al patrulea album britanic în clasamentul all-time realizat de revista „New Musical Express” în 2006, a fost relansat de Virgin Records şi în 2007. În acelaşi an 2007 au fost relansate şi cele două discuri apărute în foarte scurta viaţă a trupei Joy Division. „Unknown Pleasure” şi „Closer” au ajuns să se vândă în milioane de exemplare, multe milioane după ce Ian Curtis, solistul şi liderul trupei, s-a spânzurat pe 18 mai 1980.
Uneori s-a întâmplat ca moartea unui artist să dea naştere unor mişcări greşite de marketing, mult mai greşite decât lansarea pe piaţă a unor piese neterminate, înregistrări mai mult sau mai puţin bune din performanţe live. După ce Michael Hutchence a fost găsit fără suflare într-o cameră de hotel, ceilalţi membri ai trupei au tot căutat un nou solist ajungându-se la situaţia hilară de-al alege în urma unui concurs televizat de tipul “Megastar”. Recţiile au fost negative încă de la început, Jimmy Barnes, un artist australian care a colaborat cu INXS în anii ’80, a catalogat programul drept “a broadband urination on Michael Hutchence's grave” (sună foarte descriptiv în engleză pentru a fi tradus în română). Alegerea lui JD Fortune în locul lui Huchence n-a fost una proastă la început. Canadianul care şi-a petrecut mare parte din adolescenţă în maşina lui personală a compus câteva piese care au ajuns pe singurul disc (“Switch”) lansat după dispariţia vechiului solist, ba chiar a reuşit să intre şi în inima fanilor. În special a fanelor. Trei ani a stat JD Fortune alături de INXS. Trei ani în care revedenise un toxicoman, acest lucru fiind cel care a contat în decizia luată de ceilalţi oameni din trupă, decizia de-al da afară.
Telefonul primit de operatorii de la 911 pe 25 iunie 2009 la ora locală 12:22 a dat startul cele mai recente “goane după aur”. Una la nivel planetar. E drept că locatarul de pe North Carolwood Drive din Holmby Hills, Los Angeles a fost cel mai bine vândut artist din toate timpurile. Celor peste 350 de milioane de discuri vândute ca muzician solo şi alte 150 de milioane de exemplare împreună cu trupa Jackson 5 li s-au adăugat rapid alte milioane. De dolari. Deşi artistul în cauză era plin de datorii. Vânzările de discuri au sărit de la 10.000 de exemplare în săptămâna anterioară dispariţiei artistului la 422.000 doar în Statele Unite în săptămâna în care s-a produs tragicul eveniment. Sony Music a primit doar până la sfârşitul lunii iunie comenzi uriaşe: 3 milioane de la retailer-ii americani şi alte 5 milioane de la clienţi aflaţi în alte părţi ale globului. “Billie Jean” a adunat un milion de vizualizări pe YouTube doar în primele 24 de ore de după moartea lui Michael Jackson. iTunes a raportat tot a doua zi că 10 dintre cele mai bine vândute 15 albume şi 13 din cele mai descărcate 25 de cântece îi aparţin megastarului.
E greu de învinovăţit casele de discuri pentru profitul pe care îl obţin de pe urma unui artist mort. Să nu uităm că principala lor activitate este cea de vânzare a produselor fonografice. Că se întâmplă să se atingă prea tare şi de prea multe ori pe coarda sensibilă, ţine de natura umană. Una care vrea ca “mai mult” să ia locul lui “mult” de fiecare dată. Tocmai de aceea lumea se întreabă acum: “Cine ar mai putea să aibă un asemenea impact?”. Un retailer citat de Reuters a încercat să dea un răspuns: “Dylan? Nu cred. Madonna, Sting sau Bono ar avea ceva impact dar nu la nivelul ăsta. Poate Paul McCartney să se apropie. Dar, la urma urmei, cine a mai rămas?”
Cetin RAŞIT

O întrebare de genul acesta nu-şi poate avea răspunsul în câteva rânduri. Există însă, cu certitudine, momente şi nume, trăiri şi poveşti care ne pot da indicii, tot atâtea teme de meditaţie câte adevăruri absolute am crede că găsim.
O înşiruire aparent logică ar arăta cam aşa: „blue” este o stare de spirit, o combinaţie între negrul lipsit de orizont ori cel al unei amintiri apăsătoare şi albastrul clar şi limpede al ideii libere. „Royal Blue” este deja nuanţa dată de felul aparte de a fi într-o lume căreia i-a venit, pur şi simplu, să înnobileze un om, o femeie, cu titlul de „Queen Of The Blues”. Un disc de platină şi un crez artistic. R.I.P. Koko Taylor. O moştenire impresionantă pentru orice om: a avut parte de toate marile distincţii muzicale, oraşul Chicago a declarat ziua de 3 martie ca fiind o zi care să-i poarte numele şi, poate lucrul cel mai important, a lăsat în urmă un model, un testament inatacabil, arta sa. Ascultaţi „Old School”, albumul ei din 2007, în care, la 79 de ani, vorbeşte despre trecut şi viitor deopotrivă, despre rădăcini, despre suişuri şi coborâşuri, despre viaţă. Ascultaţi cu mintea şi cu sufletul deschise pentru a descoperi acel grăunte care poate opri timpul în loc şi care, odată înghiţit, te face să simţi adevăratele valori ale vremurilor.
„Cînd am pierdut-o pe Koko Taylor, lumea a pierdut o ADEVĂRATĂ legendă. Ea a deschis calea pentru multe femei-artist, nu numai aici în U.S., ci în întreaga lume. Fără ea, multe dintre noi n-am fi fost ce suntem acum. Am pierdut un prieten, un mentor şi o mamă.” Sunt cuvintele de despărţire ale unei alte artiste, cu 50 de ani mai tânără, Shemekia Copeland. Una dintre multele femei care s-au încumetat să-i poarte testamentul, poate mai puţin cunoscută pe bătrînul continent. La nici 30 de ani lista muzicienilor cu care a colaborat este impresionantă: turnee cu Buddy Guy, B.B. King şi Taj Mahal încă de la debut, un disc produs de Dr. John pe care apar ca invitaţi trio-ul Medeski,Martin & Wood (acelaşi cu care a colaborat şi John Scofield), 3 nominalizări la Grammy şi două distincţii în materie de blues, un ultim album, „Never Going Back” produs şi aranjat de Steve Cropper sunt destule motive pentru a fi considerată o adevărată moştenitoare a tronului.
Ce ar mai fi de spus despre o „puştoiacă” care la 14 ani are un album de debut împreună cu Johnny Lang, „Loud Guitar, Big Suspicions”, urmînd apoi un turneu cu apariţii alături de Keb Mo, John Mayall ori Santana. Shannon Curfman este cu siguranţă unul dintre numele care ne vor mai atinge conştiinţa, şi dacă tot ne pumem problema din titlu, atunci „Take It like A Man” poate fi unul dintre răspunsuri. „Are stilul acela funky de a cînta al lui Chaka Khan, şi asta mă sperie.” glumeşte Johhny Lang despre ea.
Debbie Davies e una dintre artistele care ne-a vizitat recent, pentru un recital la Sighişoara Blues Festival. Influenţată şi ea de inovaţia perpetuă a stilului Koko Taylor, alături de Bonnie Raitt, reprezintă o ramură importantă a blues-ului alb feminin. Şi dacă tot am ajuns aici, alte două nume merită o atenţie specială. Susan Tedeschi, soţia lui Dereck Trucks, sintetizează în arta sa funk, gospel, soul, iar amprentele de feeling marca Janis Joplin sunt vizibile de la prima audiţie. Trei nominalizări la best-urile Grammy, o discografie bogată şi variată, punînd la socoteală şi multele colaborări (de menţionat Allman Brothers, Eric Clapton ori Robben Ford), o voce aparte şi o trăire specială o aşează în topul artiştilor de gen.
Surpriza, pentru mulţi dintre noi, a fost distincţia de „Contemporary Blues Artist Of The Year” acordată Janivei Magness. „Are acea voce unică, clasică, atemporală, a tuturor marilor artiste, strecurînd melodia şi versurile direct în inima şi sufletul ascultătorului” sînt cîteva dintre aprecierile la adresa ei. „What Love Will Do” este un disc ce îţi poate schimba concepţia despre lume, sau măcar naşte întrebări al căror răspuns ţine de felul nostru de a aprecia lucrurile. Şi cum n-ar fi aşa, când vezi o femeie îmbrăcată în rochie de seară, cofată impecabil, cu un washboard de gât, cântând într-un mod cu totul special de la Robert Johnson la Rolling Stones
Pentru că, voit sau inconştient, apreciem performanţele unui artist în comparaţie cu alţii. Iar dacă acesta e femeie intervin şi alte amănunte, ca aspect fizic, comportament scenic şi alte asemenea, devenind mai critici tocmai acolo unde aceste detalii nu ar trebui să fie atât de importante. Uităm adeseori de modul lor special de a gândi, altfel, nici mai bun şi nici mai rău decît al nostru. Umbra aceasta de misoginism este depăşită deseori de sentimetele cu totul aparte care pot fi amplificate de delicateţea şi forta care se îmbină în arta lor. Şi pentru aceata schimbare de percepţie, şi pentru oportunitatea de a ne schimba în bine, şi pentru mulţumirea de a ne deschide perspectivele trebuie să-i mulţumim lui Koko Taylor, ca şi celorlalte femei din lumea noastră. Şi chiar atunci când nu le întelegem, să apreciem felul în care simt pentru noi.
Bobby Stroe