15/01: 2009 vs. 2009
Category: Sunete Inside
Posted by: sunete
Cele cinci păcate capitale ale muzicii. Reinventate.
Să încerci să scrii concluziile muzicale ale unui an precum 2009 este o încercare fără nici o şansă de concretizare. Revoluţia digitală ne-a adus, pe lângă posibilitatea de a accesa curente şi artişti care, pe vremuri, nu aveau cum să evadeze dintr-un spaţiu limitat geografic, şi o imposibilitate – aceea de funcţiona după criterii tradiţionale. Şi vorbesc aici de tot arsenalul cu care cultura populară şi-a setat, până în această epocă, emanaţiile: topuri, critică, PR, mitografie (biografie + mitologie) etc. Pe undeva, 2009 a fost, simptomatic, şi anul unui clivaj egal ca simbolistică cu un transfer de putere. Michael Jackson e mort, Madonna se agaţă din răsputeri de visul unei tinereţi veşnice care, din nefericire pentru ea, e rezervată doar personajelor din basme, Kylie Minogue, Britney Spears, Christina Aguillera, Robbie Williams, Justin Timberlake sunt doar umbrele idolilor care s-au plimbat cândva pe covoarele roşii ale tuturor balurilor muzicii. Marile staruri ale celor trei decenii MTV se văd replicate după un model propovăduit de noua (dez)ordine mondială, inconsistent şi, poate, ironic, în timp ce însăşi catedrala muzicii de consum a renunţat la propria filosofie, învinsă de un model în care fanii nu mai stau pe canapele, ci se refugiază în desişul reţelelor sociale, iar star-urile nu mai sunt fabricate de tubul catodic şi de paginile revistelor, ci de YouTube&Co., medii care le adaugă un factor de perisabilitate egal cu însăşi rata de upload.
SEXUL: Madonna vs. Lady GaGa
Sexul nu s-a vândut atât de bine până la apariţia unei preotese pop care a călcat în picioarele toate tabuurile timpurilor pe care le-a trăit. Madonna Louise Ciccone a traversat cu nonşalanţă trei decenii în care şi-a permis orice, de la a-i supăra teribil pe venerabilii apărători ai catolicismului până la a zgândări umorile rasiale ale publicului român. Cu un model atât de perfect, domnişoara Joanne Angelina Germanotta nu putea ţinti mai bine: Madonna acestui an se numeşte, pe scenă, Lady GaGa. Artista nu-şi ascunde sursele de inspiraţie – "şi eu, şi Madonna suntem italo-americance, amândouă am început în underground-ul newyorkez şi am devenit faimoase doar după ce ne-am vopsit blonde”, spunea ea pentru The Times – şi nu se fereşte de scandaluri şi controverse pentru un moment de glorie care va fi, cel mai probabil, simbolic egal cu cele 15 minute ale lui Andy Warhol.
APOCALIPSA: Marilyn Manson vs. Tokio Hotel
Antieroii pop ai vremurilor acestea vin de undeva din Germania şi sunt o încrucişare nereuşită de gangsteri la pubertate şi cavaleri ai Apocalipsei lăcrimoşi, cântând lipsa de speranţă, tristeţea socială şi incapacitatea de a supravieţui a propriei generaţii. Departe de maşinăria infernală numită Marilyn Manson, Tokio Hotel sunt exponenţii unei iconografii care nu mai are legătură cu declinul Occidentului civilizat, aşa cum se ordona retorica americanului, ci cu lipsa de angst a adolescenţilor lumii de astăzi. Acolo unde Manson injecta cultura populară cu ură şi cu dorinţa revizionistă de a arde umanitatea din temelii, Tokio Hotel se abandonează pentru a accesa o singură şi imparabilă cale: suicidul ca metaforă şi ca pluton de execuţie a depresiei.
PARANOIA: Slayer vs. Sunn O)))
Metal-ul a fost, parţial, un galop continuu pentru proslăvirea zgomotului şi a furiei, numărul de decibeli fiind sensibil egal cu notorietatea unei trupe. Nu întâmplător, dicţionarele urbane au asimilat o sintagmă, “Slayer loud”, venită din mijocul mulţimii venite la un concert al trupei lui Tom Araya. În fapt, exact asta înseamnă muzica celor de la Slayer: zgomot, brutalitate, agresiune şi o lume pictată în cele mai sumbre culori, ale războiului, ale urii, ale violenţei, ale întunericului. Veniţi, narativ, din acelaşi tablou, Sunn O))) au împins limitele estetice ale genului căruia i se subsumează dincolo de orice linie imaginabilă acum câţiva ani. Muzica lor, una dezbrăcată totuşi de obsesia pentru viteză a thrash metal-ului, e grea şi extremă, claustrofobică şi provocatoare de anxietate, fiind, orice s-ar spune, staţia finală a unei experienţe sonice începute cu primul album semnat de Black Sabbath.
FRIVOLITATEA: Robbie Williams vs. Mika
La debutul său solo, în 1996, Robbie Williams aducea un aer complet respirabil în atmosfera unei muzici până atunci îmbâcsite de Shania Twain, Celine Dion sau Bryan Adams. Pop-ul redevenea neserios şi inteligent şi reîncepea să facă cu ochiul epocilor care au precedat acel moment. Libanezo-americanul Mika pare a fi făcut din acelaşi aluat şi pare a se servi de aceleaşi clovnerii ca Williams. În fapt, Mika este star-ul pop 2.0 perfect, aşa cum fostul membru al Take That a fost star-ul pop 1.0 prin definiţie: multifaţetat, perisabil, ultra-referenţial, incapabil să-şi găsească o identitate între mulţimea de măşti.
REVOLUŢIA: Radiohead vs. Animal Collective
În deja lunga sa istorie, Radiohead s-a confundat cu toate avatarurile unui gen numit, în lipsa unui termen mai inspirat, rock alternativ. Deopotrivă vizionari şi conformişti, Thom Yorke&Co. au simţit mereu de unde bate vântul, situându-se în avangarda schimbărilor, fie ele sonore sau de sistem, şi jonglând între brilianţă şi mediocritate cu o graţie mai mult decât stimabilă. Pe de altă parte, Animal Collective, star-urile absolute ale muzicii alternative de astăzi – în condiţiile în care “alternativ” poate fi definit doar în opoziţie cu tendinţa dominantă –, au venit să continue calea deschisă de trupa din Oxford, cu o diferenţă: ceea ce englezii au realizat off-line (exceptând momentul In Rainbows), americanii au reuşit on-line.
De PAUL BREAZU
Să încerci să scrii concluziile muzicale ale unui an precum 2009 este o încercare fără nici o şansă de concretizare. Revoluţia digitală ne-a adus, pe lângă posibilitatea de a accesa curente şi artişti care, pe vremuri, nu aveau cum să evadeze dintr-un spaţiu limitat geografic, şi o imposibilitate – aceea de funcţiona după criterii tradiţionale. Şi vorbesc aici de tot arsenalul cu care cultura populară şi-a setat, până în această epocă, emanaţiile: topuri, critică, PR, mitografie (biografie + mitologie) etc. Pe undeva, 2009 a fost, simptomatic, şi anul unui clivaj egal ca simbolistică cu un transfer de putere. Michael Jackson e mort, Madonna se agaţă din răsputeri de visul unei tinereţi veşnice care, din nefericire pentru ea, e rezervată doar personajelor din basme, Kylie Minogue, Britney Spears, Christina Aguillera, Robbie Williams, Justin Timberlake sunt doar umbrele idolilor care s-au plimbat cândva pe covoarele roşii ale tuturor balurilor muzicii. Marile staruri ale celor trei decenii MTV se văd replicate după un model propovăduit de noua (dez)ordine mondială, inconsistent şi, poate, ironic, în timp ce însăşi catedrala muzicii de consum a renunţat la propria filosofie, învinsă de un model în care fanii nu mai stau pe canapele, ci se refugiază în desişul reţelelor sociale, iar star-urile nu mai sunt fabricate de tubul catodic şi de paginile revistelor, ci de YouTube&Co., medii care le adaugă un factor de perisabilitate egal cu însăşi rata de upload.
SEXUL: Madonna vs. Lady GaGa
Sexul nu s-a vândut atât de bine până la apariţia unei preotese pop care a călcat în picioarele toate tabuurile timpurilor pe care le-a trăit. Madonna Louise Ciccone a traversat cu nonşalanţă trei decenii în care şi-a permis orice, de la a-i supăra teribil pe venerabilii apărători ai catolicismului până la a zgândări umorile rasiale ale publicului român. Cu un model atât de perfect, domnişoara Joanne Angelina Germanotta nu putea ţinti mai bine: Madonna acestui an se numeşte, pe scenă, Lady GaGa. Artista nu-şi ascunde sursele de inspiraţie – "şi eu, şi Madonna suntem italo-americance, amândouă am început în underground-ul newyorkez şi am devenit faimoase doar după ce ne-am vopsit blonde”, spunea ea pentru The Times – şi nu se fereşte de scandaluri şi controverse pentru un moment de glorie care va fi, cel mai probabil, simbolic egal cu cele 15 minute ale lui Andy Warhol.
APOCALIPSA: Marilyn Manson vs. Tokio Hotel
Antieroii pop ai vremurilor acestea vin de undeva din Germania şi sunt o încrucişare nereuşită de gangsteri la pubertate şi cavaleri ai Apocalipsei lăcrimoşi, cântând lipsa de speranţă, tristeţea socială şi incapacitatea de a supravieţui a propriei generaţii. Departe de maşinăria infernală numită Marilyn Manson, Tokio Hotel sunt exponenţii unei iconografii care nu mai are legătură cu declinul Occidentului civilizat, aşa cum se ordona retorica americanului, ci cu lipsa de angst a adolescenţilor lumii de astăzi. Acolo unde Manson injecta cultura populară cu ură şi cu dorinţa revizionistă de a arde umanitatea din temelii, Tokio Hotel se abandonează pentru a accesa o singură şi imparabilă cale: suicidul ca metaforă şi ca pluton de execuţie a depresiei.
PARANOIA: Slayer vs. Sunn O)))
Metal-ul a fost, parţial, un galop continuu pentru proslăvirea zgomotului şi a furiei, numărul de decibeli fiind sensibil egal cu notorietatea unei trupe. Nu întâmplător, dicţionarele urbane au asimilat o sintagmă, “Slayer loud”, venită din mijocul mulţimii venite la un concert al trupei lui Tom Araya. În fapt, exact asta înseamnă muzica celor de la Slayer: zgomot, brutalitate, agresiune şi o lume pictată în cele mai sumbre culori, ale războiului, ale urii, ale violenţei, ale întunericului. Veniţi, narativ, din acelaşi tablou, Sunn O))) au împins limitele estetice ale genului căruia i se subsumează dincolo de orice linie imaginabilă acum câţiva ani. Muzica lor, una dezbrăcată totuşi de obsesia pentru viteză a thrash metal-ului, e grea şi extremă, claustrofobică şi provocatoare de anxietate, fiind, orice s-ar spune, staţia finală a unei experienţe sonice începute cu primul album semnat de Black Sabbath.
FRIVOLITATEA: Robbie Williams vs. Mika
La debutul său solo, în 1996, Robbie Williams aducea un aer complet respirabil în atmosfera unei muzici până atunci îmbâcsite de Shania Twain, Celine Dion sau Bryan Adams. Pop-ul redevenea neserios şi inteligent şi reîncepea să facă cu ochiul epocilor care au precedat acel moment. Libanezo-americanul Mika pare a fi făcut din acelaşi aluat şi pare a se servi de aceleaşi clovnerii ca Williams. În fapt, Mika este star-ul pop 2.0 perfect, aşa cum fostul membru al Take That a fost star-ul pop 1.0 prin definiţie: multifaţetat, perisabil, ultra-referenţial, incapabil să-şi găsească o identitate între mulţimea de măşti.
REVOLUŢIA: Radiohead vs. Animal Collective
În deja lunga sa istorie, Radiohead s-a confundat cu toate avatarurile unui gen numit, în lipsa unui termen mai inspirat, rock alternativ. Deopotrivă vizionari şi conformişti, Thom Yorke&Co. au simţit mereu de unde bate vântul, situându-se în avangarda schimbărilor, fie ele sonore sau de sistem, şi jonglând între brilianţă şi mediocritate cu o graţie mai mult decât stimabilă. Pe de altă parte, Animal Collective, star-urile absolute ale muzicii alternative de astăzi – în condiţiile în care “alternativ” poate fi definit doar în opoziţie cu tendinţa dominantă –, au venit să continue calea deschisă de trupa din Oxford, cu o diferenţă: ceea ce englezii au realizat off-line (exceptând momentul In Rainbows), americanii au reuşit on-line.
De PAUL BREAZU
