Înainte ca Audi să pună sloganul “Vorsprung durch Technik” (“Progres prin tehnologie”) lângă cele patru cercuri din siglă, muzica învăţa să încapă pe caseta audio. Asta după ce s-a întins pe mai multe formate de discuri din policlorură de vinil. Pe măsură ce a trecut timpul producţiile fonografice au trebuit să se “strângă” pentru a ajunge şi pe caseta DAT, pe CD, pe MiniDisc şi memory stick. Cu ajutorul acestor suporturi am reuşit să facem rost, să colecţionăm, să ne mândrim cu muzica pe care o avem acasă dar pentru a o cunoaşte a trebuit să o ascultăm la radio, să o vedem la televizor sau să o căutăm pe internet. Este foarte uşor să ajungem la muzică (sau ea la noi, depinde cât de Mahomed ne dorim să fim) şi ştim foarte bine că n-a fost deloc aşa întotdeauna. În 1762 Mozart (în vârstă de doar 6 ani pe vremea aceea) a trebuit să cânte în “Spiegelsaal” (Sala Oglinzilor) din Palatul Schonbrunn, Viena, pentru a-şi face cunoscute aptitudinile, astăzi acelaşi artist ar fi ajuns celebru plecând de la un cont pe MySpace şi nişte upload-uri – nu neapărat a unor videoclipuri oficiale – pe YouTube. Drumul spre faimă şi bani e mai scurt acum dar nu se poate spune că asta face parte din progres.
Prima transmisie radio în scopuri comerciale (fără a avea publicitate), prima staţie radio cu o grilă de programe aşa cum toate au astăzi, primul post pe care s-a auzit o reclamă. Toate acestea au apărut la interval de câteva luni în 1920 în Statele Unite. A trebuit să mai treacă un deceniu pentru ca radioul să ajungă în casele consumatorilor, două din cinci case americane aveau un receptor radio în 1931 pentru ca în 1938 raportul să fie de 4 la 5. “Marea depresie” din 1929, criza din care Statele Unite au reuşit să iasă la mijlocul anilor ’30, coroborată cu creşterea în popularitate a radioului a dus la scăderea cifrei de afaceri în industria muzicală de la 75 de milioane de dolari în 1929 la 26 milioane de dolari în 1938. Frica label-urilor de a rămâne fără bani din afacerea cu muzică a dus la modificarea legii drepturilor de autor, la crearea “American Society of Composers, Authors and Publishers” ca societate de colectare a drepturilor de difuzare a single-urilor la radio.
Dacă în 1923 ASCAP reuşea să strângă de la radiouri între 230 şi 5.000 de dolari (staţiile mari) pe an ca drepturi de difuzare a muzicii, în 2009 a ajuns la o “cifră de afaceri” de peste un miliard de dolari, banii venind în mare parte de la cele peste 15.000 de posturi de radio din Statele Unite. “American Society of Composers, Authors and Publishers” a fost creată pentru a apăra drepturile artiştilor dar în dorinţa de a o face cât mai bine a reuşit să şi derapeze de câteva ori. În 1996, “Girl Scouts Of The USA” şi “Boy Scouts Of America” au fost chemate în justiţie de ASCAP pentru că tinerii aflaţi în taberele celor două asociaţii ale cercetaşilor cântau piese licenţiate fără a plăti pentru asta. Cazul a atras o mulţime de comentarii negative în media americană, fapt ce a dus la retragerea plângerii. Bine (pentru public) s-a terminat şi cazul ringtone-urilor de pe telefoanele mobile. Este OK ca firmele care produc asemenea tonuri să plătească la ASCAP o anumită sumă dar de ce era nevoie să plătească şi proprietarul unei telefon mobil din care se aude în public o piesă (ca ringtone)? Tocmai de aceea, în octombrie 2009, a fost emisă o hotărâre judecătorească în care se specifica: “atunci când un telefon sună în public iar tonul de apel este o piesă licenţiată, cel sunat este exceptat de la orice plată a drepturilor de folosire a muzicii din acel ton de apel”.
Chiar dacă anii '50, '60 ai secolului trecut fac parte din anii de aur ai radioului, perioada în cauză a însemnat şi un “upgrade” pentru sunet. “Ataşarea” de imagini sunetelor. În acele vremuri, televiziunea i-a adus în casele oamenilor pe Elvis (în 1956, filmat de la brâu în sus pentru că mişcările regelui rock 'n' roll nu era agreate de moraliştii vremii) şi pe The Beatles (prestaţia de la “Ed Sullivan Show” din 1964 a avut ratinguri uriaşe), cele două evenimente punându-i pe gânduri pe cei care căutau cât mai multe oportunităţi pentru creşterea audienţelor şi satisfacerea mai multor categorii de privitori. Aşa s-a ajuns la “Radio With Pictures”, primul program tv totalmente muzical. Postul TVNZ din Noua Zeelandă l-a lansat în 1976 după 10 ani în care marile case de discuri au trimis companiei publice de radio şi televiziune videoclipuri pentru a fi transmise fără nicio ulterioară plată a difuzărilor (mulţi artişti au şi făcut lungul grup la Antipozi pentru a apărea live în acest program). Modelul a trecut Oceanul Pacific, a ajuns la Warner Cable în 1977 pentru ca patru ani mai târziu să stea la baza postului tv care avea să devină un icon al multor generaţii, MTV.
În aproape 30 de ani, cel mai cunoscut canal de muzică din lume a ajuns peste tot, chiar şi în ţările conduse de regimuri totalitare, Bill Roedy – actualul CEO al MTV Networks International – fiind cel care s-a zbătut foarte mult pentru asta. După ce, în noiembrie 1989, ar fi trebuit să aibă o discuţie finală cu oamenii din Politburo-ul Berlinului de Est pentru difuzarea MTV Europe în RDG dar n-a mai avut cu cine, toată lumea fiind cu ochii la zidul care se prăbuşea, Bill i-a convins pe comuniştii chinezi în anii '90 să aibă propriul MTV deşi nu se reuşeşte întotdeauna ca în programe să se evite “cei trei T” (Tian An Men, Tibet, Taiwan), cele mai mari “bube” ale Chinei. Dincolo, însă, de entertainment-ul oferit de muzică sau programele muzicale pe tv, nu se poate trece atât de uşor peste faptul că s-a ajuns la show-uri hilare de tipul “Pop Idol” în care orice zugrav sau gospodină ajunge vedetă. Costel Busuioc sau Susan Boyle pretind să fie consideraţi oameni în business (Busuioc a rupt contractul cu label-ul care l-a reprezentat pentru că... nu l-a reprezentat corespunzător) sau măcar muzicieni doar pentru că prestaţiile lor au ajuns şi pe internet – cu milioane de vizualizări.
MySpace, YouTube, Facebook, Twitter, torrenti, hub-uri, toate aceastea ar putea intra – folosind o sintagmă din IT – în “Music. Version 3.0” (“a treia cale”, după radio şi televiziune). Discuri nelansate fizic ajung (“cuşer” sau nu) în calculatoarele noastre, descărcările legale de mp3-uri au început să fie luate în calcul în realizarea clasamentelor, fiecare piesă nouă a unui artist (în orice treaptă a evoluţiei lui, de la cvasinecunoscut la megastar) ajunge rapid pe internet, iar prin reţele de socializare aflăm în orice moment ce fac, de ce nu fac, când vor face ceva stimaţii cântători. Artiştii cer părerea fanilor despre noile piese (unele aflate chiar în versiuni demo) pe paginile personale dar casele de discuri nu acceptă ca videoclipurile să ajungă pe site-urile specializate (la vizionare, nu la download) fără a se plăti o taxă minimă. Nici măcar faptul că prin browsing-ul pe site-urile care găzduiesc muzică (prin streaming audio sau video) duc în mare parte (din ce în ce mai mare) la cumpărarea de muzică online nu a convins marile case de discuri să lase la liber ascultarea/vizionarea. Ce n-au înţeles marile label-uri e că dacă se doreşte postarea muzicii pe net sau posibilitatea descărcării ei gratuite, ilegale dar gratuite... se poate. Se poate cu mult înainte ca artistul să se prindă că muzica lui e pe net. Asta în cazul în care n-a pus-o el acolo. Preventiv. Pentru un mic buzz în presă.
Cele trei cazuri expuse mai sus nu fac un serviciu muzicii, cu atât mai puţin consumatorilor. Consumatorii vor mult şi cât mai ieftin. Atenţie, ieftin dar nu neapărat gratis. Coldplay şi Radiohead au făcut o superafacere lăsând la latitudinea cumpărătorilor dacă producţiile lor merită plătite şi cu cât. Dar cum lumii îi place să găsească un ţap ispăşitor, întotdeauna vor fi artişti care să se plîngă de faptul că nu sunt plătiţi suficient pentru difuzarea operelor care le aparţin, coafeze care consideră că au talent dar nu le vede nimeni sau case de discuri care se simt furate. Consumatorii se plâng dar au întotdeauna soluţii. Artiştii şi casele de discuri, din păcate pentru ele, doar se plâng.
Cetin RAŞIT