Valentin Moraru

Anastacia a făcut cunoştinţă cu România uitându-se la televizor la evoluţiile Nadiei Comăneci. După mai mulţi ani se declară încântată că în sfârşit poate cânta în faţa fanilor români. După un concert deosebit, nouă nu ne-a rămas decât să ne declarăm şi noi încântaţi şi să vă prezentăm un interviu realizat doar cu câteva ore înaintea concertului.

În primul rând, bine ai venit la Bucureşti! Pentru că de obicei lumea ne cunoaşte mai mult după mitul lui Dracula, spune-mi te rog ce ştii despre România?
Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la România este ...Nadia Comăneci. Eu şi sora mea am fost fani ai Nadiei. Ne uitam tot timpul la campionatele de gimnastică şi desigur la Olimpiadă, iar Nadia era absolut divină, ne hipnotiza. Chiar ne gândeam că România e o ţară atât de mică în comparaţie cu a noastră şi iată ce poate oferi întregii lumi. Sunteţi norocoşi că aveţi asemenea oameni care culeg admiraţie oriunde în lume. În fine, ăsta a fost primul meu contact cu România – la televizor, urmărind-o pe Nadia. Anii au trecut şi am ajuns să filmez chiar şi un videoclip aici. Ţin minte că era iarnă şi a fost atât de frig... Zăpadă peste tot. Acum mi se pare că arată altfel, mai văd şi eu câte un petec de iarbă...

Ai fost pretutindeni prin lume. Ai vreun loc preferat? O ţară sau un oraş anume?
Mi-e greu să aleg. Îmi plac foarte multe ţări, oraşe... Îmi plac cele din Franţa, din Italia, îndeosebi pentru moştenirea culturală pe care o dezvăluie. Pentru mine unele oraşe sunt ca în filme, ca în poveşti… cu acele clădiri vechi şi frumoase. Îmi place şi Germania, deşi este clar diferită. Sunt oraşe care au arată atât de bine, sunt diferite faţă de Berlin, de exemplu. Dacă te duci la Munchen, ţi se pare că eşti într-un parc, dacă te duci la Hamburg totul e înconjurat de ape, e superb. În final pot spune că iubesc Europa şi mai ales ţările care sunt altfel decât America. Din păcate noi avem creierele spălate, suntem “americanizaţi” şi trăim mai mult prin televizor… Unii chiar cred că America înseamnă lumea… Aşa că mă consider fericită că pot călători, pot vedea locuri noi şi pot cunoaşte oameni atât de diferiţi.

Acum despre muzică… Ţi-ai definit stilul folosind cuvântul “sprock” (sintagmă care combină soul, pop şi rock într-un cuvânt? Spune-mi te rog, cum se combină mai multe stiluri muzicale într-unul singur? Cum se face asta, care-i soluţia?
Da, aşa este. Am făcut asta pentru a mă defini ca artist, în felul meu unic şi mi-am denumit stilul “sprock”. Bine, acum cu acest nou album, pot spune că e şi puţin funk în formulă. Evident, n-am să-mi modific sintagma pentru treaba asta… Revenind, pot spune că am făcut asta pentru că la începutul carierei, toată lumea vroia să ştie cine sunt şi ce cânt. Se simţea nevoia unei etichete. Le spuneam pop, apoi rock şi soul, mă bâlbâiam… Dar până la urmă le-am dat eticheta, într-un singur cuvânt.

Care-i secretul pentru a deveni un bun muzician? Este cumva pregătirea în domeniu? Cunoştinţele muzicale? Talentul? O voce bună? Muncă multă? Toate acestea?
Probabil că toate acestea, însă cred că depinde pe ce te poţi baza mai mult. Eu, de exemplu, mă bazez pe vocea mea. Apoi pe capacitatea de a compune. Alţii se bazează pe arta scenică, pe haine şi alţii scriu muzică dar nu o cântă niciodată live… Aşadar depinde de mulţi factori. Eu ştiu că punctul meu forte este vocea specială, uşor de recunoscut, iar un altul este reprezentat de versurile pe care le scriu. Se pare că prind foarte bine la public.

De unde îţi vine inspiraţia când scrii? Care sunt principalele temele? Viaţa? Dragostea?
În principal, viaţa oferă inspiraţia. Oricum, inspiraţie înseamnă să ai mai multe elemente şi să foloseşti câte puţin din fiecare astfel încât să-ţi iasă un întreg bun. Ca la bucătărie… Când scriu un album, în primul rând îmi adun gândurile şi toate experienţele pe care le-am avut. Toate astea generează sentimente pe care apoi mi-e uşor să le exprim poetic şi muzical.

Ce-ţi place să faci mai mult – să lucrezi în studio sau să cânţi pe scenă?
Pentru a mă simţi bine când urc pe scenă, trebuie să merg mai întâi în studio, să fac un album bun şi abia apoi mă pot bucura cu adevărat. Îmi place să ofer publicului un spectacol adevărat, un show de calitate. Pentru mine, nimic nu se compară cu a oferi fanilor ceva deosebit. Numai asta mă face să mă simt bine pe scenă. În altă ordine de idei, a fi în studio sau pe scenă înseamnă lucruri atât de diferite. Dacă în studio nu ai (sau măcar nu ar trebui să ai) mulţi oameni în jur, pe scenă evident lucurile sunt invers. Ai muzicieni alături şi ai un public în faţă. Acelea sunt momente în care singurul sprijin vine din instictul artistic al celor de pe scenă. Toţi muzicienii fac un corp comun şi muzica trebuie să curgă către public. E ceva organic aş putea spune…
În plus – ceva ce poate părea ciudat – îmi place ca atunci când sunt pe scenă, fanii să fie cei care să mă distreze pe mine, nu neapărat eu pe ei! Îmi place să mă bucur de fani, să râd cu el, să-l ascult… Adică exact ce în mod normal ar trebui să fac eu pentru public.

Ce trebuie să aştepte publicul de la unul din spectacolele tale? Ştiu că pentru Heavy Rotation l-ai cooptat pe Kim Gavin ca director şi producător al tuneului…
Da, el a pus la punct un spectacol care consider că mă reprezintă foarte bine. Contribuţia lui se vede şi prin faptul că a reuşit să facă invizibile diferenţele dintre albumele mele. Trecerile de la o piesă la alta sunt acoperite foarte inteligent, totul este foarte bine regizat, aranjat, pentru a crea o atmosferă deosebită. Ce vreau să spun este că de exemplu, dacă asculţi de pe CD o melodie de pe primul album, iar apoi una de pe cel mai recent, ţi se vor părea foarte diferite. Pe scenă, sunt în acelaşi ton, diferenţele sunt insesizabile.

În final, un mesaj pentru cititorii revistei Sunete?
Mă bucur foarte mult că sunt în sfârşit în România, pentru un spectacol. Nu am niciun fel de aşteptări, dar sunt foarte încântată. După zece ani de activitate, am în sfârşit ocazia să mă uit în ochii fanilor mei din România. Sunt onorată să fiu aici pentru cei care m-au aşteptat şi au crezut întotdeauna în mine. Sper să le placă spectacolul. Sper să nu-i dezamăgesc deloc. Şi le mulţumesc.