Emi
Să ne punem īn pielea lor. Au vrut să se numească Pectoralz, dar au decis să preia un nume oferit de un coleg care avea să devină solistul altui grup, pe nume Keane.
După trei albume au devenit un brand global dar şi o trupă respectabilă, cu o muzică absolut agreabilă, pe alocuri strălucitoare. Īn lumea īn care ideea de perfecţiune stīrneşte grimase ironice,
ei au īndrăznit să se apropie de idealul muzical contemporan.
După care, tot ei au sugerat că mai mult nu pot creşte. Nu au unde să meargă mai departe.
După un răstimp firesc, după ce „X&Y” a impregnat planeta cu viteza sunetului, a apărut zvonul unui nou album Coldplay. Era să zic Radiohead, nu ştiu de ce. Păi cum aşa? Ce să mai scoţi după ce ai dat de īnţeles că nu mai ai unde să mergi īn sus? Doar nu eşti nebun s-o porneşti īn jos.
Şi iată-ne deschizīnd carcasa unui album cu titlu de surogat latino. Da, „Viva La Vida”ar suna teribil de aiurea din partea unui britanic, ca un moft snob şi găunos, dar cu efect solar īntr-o zonă depresivă.
Am putea spune chiar că şi-au luat un producător „bling” dacă nu am afla că expresia este preluată de pe o pictură semnată de Frida Kahlo, care a īndurat poliomielita, coloana ruptă, abdomenul
perforat, cīteva zeci de operaţii şi dureri cronice timp de zeci de ani. Un semn al admiraţiei faţă de curaj sau ironie, titlul se răsfrīnge asupra celor 45 minute de muzică nouă oferită de Coldplay.
Trei sferturi de oră care vor avea un impact masiv asupra lumii muzicale dar şi asupra economiei.
Un album atīt de aşteptat poate avea efectul comercial al unei corporaţii.
Numai că din fericire ne putem bucura şi noi. Chiar avem de ce. Īncă de la intro-ul instrumental, de fapt o piesă īn toată regula, cu multe electronice, arpegii şi instrumente orientale, īncepem să simţim că sursa de piese bogate, suculente şi puternic adezive care poartă numele de Coldplay pare
departe de epuizare. Iar cīnd vezi, de fapt simţi că producător este Brian Eno, deja orizontul se luminează, relevīnd o colecţie de piese construite cu măiestrie şi emoţie, īntr-o paletă muzicală īmbogăţită cu corzi naturale, timpani şi un plus de groove faţă de ce-a fost. Chiar şi un plus de direcţii īn ce priveşte scriitura.
Dacă cineva porneşte cu ideea de a găsi defecte printre noile piese, cu īndīrjirea celui care s-a plictisit de leşinături vegetariene, va fi destul de descumpănit. Din nou surprind eficienţa mesajului
alcătuit din structuri necomplicate, emfaza calculată şi calitatea poetică a textelor. Se simte mediul intim, izolat de agitaţie īn care acest album a fost conceput, īn care sunetele au fost eliberate şi filtrate pīnă la esenţa curată.
Desprinzīndu-se de tipicul de grup şi de clişee, Coldplay şi-au reconstruit muzica. Şi au reuşit ceva
care le justifică dimensiunea īn expansiune. Fluenţa care le-a făcut albumele atīt de ascultabile devine mai organică, ideea de a lega uneori cīte două teme oferindu-ne schimbări delicate de direcţie chiar īn mijlocul piesei.
Titlul complet, „Viva La Vida Or Death And All His Friends” trimite īn text şi īn textură ideea juxtapunerii contrastelor dintre viaţă şi moarte, drept şi strīmb, lux şi mizerie sau resemnare şi revoluţie, protejate de permanenta preocupare de a păstra curat sentimentul afecţiunii sub
diferitele sale forme. Bineīnţeles că băieţii se mai alintă cu puţin regret contrastat de un optimism strident, dar tot prin muzică o fac pentru a īntări ideea că perfecţiunea e doar problema
zeilor.
După ce ai scos cīteva albume de succes, presiunea şi aşteptarea īţi pot tăia aripile iar riscul unui fiasco este destul de mare, de aceea noul album Coldplay pare cu atīt mai special, miraculos de bun şi scos cu aparentă lejeritate.
Chiar şi cei care din reflex caută nod īn papură la tot ce apare trebuie să se obişnuiască cu ideea că
vor asculta de multe ori acest album.
Īn cele din urmă Coldplay rămīne una din trupele momentului, mult mai bună decīt majoritatea celor care ni se bagă pe gīt.