De George DURBĂLĂU

Trebuie să recunosc, nu-mi plănuisem în mod clar să ajung la Kraftwerk! Am ascultat câteva albume, sunt familiarizat cu hiturile lor, dar am păstrat întotdeauna trupa germană undeva într-un con de umbră, cu respectul de rigoare şi conştient de rolul ei în dezvoltarea ulterioară a genului electronic, însă nu am depăşit din câte îmi amintesc, linia decentă a unei lecturi lucide a muzicii lor. Adică, sincer, nu îmi imaginam cum poţi fi fan înrăit Kraftwerk...

Deja povestea, după cum vă puteţi da seama, are iz de îndrăgosteală cumva! Păi cum să rămâi în acelaşi stadiu lucid, când germanii vin să îţi arate cum stă treaba cu live-ul, de fapt? Deci m-am dus ascultător şi m-am întors fan, cu acea expresie gravă ce subliniază o mare descoperire, nebănuită şi neaşteptată. Ziua de 12 iunie, zi toridă, plină de praf şi sudoare, pregătea un concert german, cu sunete artificiale, roboţi şi visual art.

La intrare, te îmbia un 3D DJ set, însă parcă nu îmi ardea de electronice made in 2009, setat fiind pe ceva mai retro, mai minimal, pentru că astea îmi antrenasem urechile să audă în seara cu pricina. Intru în sală şi prima surpriză – răcoare, aer condiţionat. Zic, ok, e de bine! Mă descurc greu cu rândul şi numărul locului de pe bilet, mă aşez confortabil şi...încep să aştept. Între timp, scanând cu ochii persoanele ce populau sala, fără prea mare supriză constatam că eram undeva la capătul de jos al mediei de vârstă, ce creştea simţitor cu fiecare individ ce pătrundea în sală! Evident, o trupă grea şi veche nu poate să nu aibă un public cu o plajă de vârstă extinsă îmi zic şi mă gândesc că îmi e mai uşor să număr tinerii din sală! Minutele trec, oamenii încep să depene amintiri despre anii în care ascultau piesele Kraftwerk, ce făceau, cum se distrau şi cum le suna lor muzica asta atunci. După ceva tras cu urechea, luminile intră într-un scurt fade.out şi bum! mă loveşte sunetul în creştet şi mă ameţeşte instantaneu... „Man Machine” întra cu nişte başi şi nişte medii impecabil egalizate. Brusc, m-am trezit luat pe sus de sunetul Kraftwerk live – şi aşa a început revelaţia, piesă după piesă, orgasmul sonor se prelungea apoteotic, făcând audienţa să dea din cap şi membre mai ceva ca pe hip-hop...câţiva tineri la capătul rândului s-au ridicat pioniereşte şi au început să danseze – imagine uşor neverosimilă cu câteva zeci de minute înainte – acum perfect integrate şi înţelese! După câteva piese lumea începe să aplaude frenetic şi să urle din toţi rărunchii – semn că începuse „Computer Love” (aa, ca să nu uit – majoritatea pieselor au fost globalizate, adicătelea, germana s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit engleză, semn suprem că ne globaliză, adică dacă şi germanii o dau pe limba lui Shakespeare, e clară treaba!) după care tensiunea se menţine cu un „Das Model” uluitor. Sar pe scaun, mă mişc, aplaud, mă agit, îmi trag respiraţia – wow, m-a luat valul cu varianta live! Pe la jumatea show-ului se trage cortina şi pauză...nelămurire, aplauze...pauză, agitaţie, cortina se retrage şi muzica continuă cu cei patru artişti înapoi la pupitre – să fie bis-ul? Da de unde, pe scenă bisul era interpretat de ...roboţi care se mişcau pe ritmurile piesei „The Robots”. Piesa se termină, roboţii sunt aplaudaţi la scenă deschisă şi parcă unul îmi zâmbeşte şi-mi face cu ochiul... Mă trezesc din transa cibernetică şi artiştii, îmbrăcaţi în costume de omul păianjen, cu liniuţele fluorescente, aliniaţi şcolăreşte la sculele lor, continuă showul de sunet şi iamgine pănâ la final, cu piesa „Music Non Stop”. Un „noapte bună” scurt şi showul se termină. Îmi trag două perechi de palme, mă asigur că nu visez şi mă ridic greu de pe scaun, încercând să reţin în memoria sonoră experienţa care a năvălit cam prin intermediul fiecărui simţ. Derulez momentul în care pe „Showroom Dummies”-au rostit cuvinte în română („mergem în club, vrem să ne distrăm”...etc.), memorez de asemenea ecranul uriaş de 64 de metri pătraţi şi visual-surile de excepţie. Dar, mai mult decât atât şi depăşind orice aşteptare – sunetul de live, cu subwoofer-e prin sală, cu frecvenţele atât de bine reglate încât după un astfel de live îţi imaginezi că aşa ar trebui să sune muzica în raiul inginerilor de sunet!!! Pe de altă parte, un astfel de şoc audio îţi setează nişte standarde atât de înalte încât piaţa locală în materie de live devine brusc un fel de jucărie stricată.

Şi aşa am devenit fan, după numai două ore de live. Şi când te gândeşti că atunci când au început cei patru să facă muzică, nici nu aveau computere în dotare (pentru că nu prea erau!). Iar ingineria nemţească, chiar dacă a intrat ca formulă în derizoriu, când dai faţă-n-faţă cu ea, îţi regândeşti poziţia şi te înclini. Respekt!