19/08: Cum simt femeile
Category: Sunete Inside
Posted by: sunete
O întrebare de genul acesta nu-şi poate avea răspunsul în câteva rânduri. Există însă, cu certitudine, momente şi nume, trăiri şi poveşti care ne pot da indicii, tot atâtea teme de meditaţie câte adevăruri absolute am crede că găsim.
O înşiruire aparent logică ar arăta cam aşa: „blue” este o stare de spirit, o combinaţie între negrul lipsit de orizont ori cel al unei amintiri apăsătoare şi albastrul clar şi limpede al ideii libere. „Royal Blue” este deja nuanţa dată de felul aparte de a fi într-o lume căreia i-a venit, pur şi simplu, să înnobileze un om, o femeie, cu titlul de „Queen Of The Blues”. Un disc de platină şi un crez artistic. R.I.P. Koko Taylor. O moştenire impresionantă pentru orice om: a avut parte de toate marile distincţii muzicale, oraşul Chicago a declarat ziua de 3 martie ca fiind o zi care să-i poarte numele şi, poate lucrul cel mai important, a lăsat în urmă un model, un testament inatacabil, arta sa. Ascultaţi „Old School”, albumul ei din 2007, în care, la 79 de ani, vorbeşte despre trecut şi viitor deopotrivă, despre rădăcini, despre suişuri şi coborâşuri, despre viaţă. Ascultaţi cu mintea şi cu sufletul deschise pentru a descoperi acel grăunte care poate opri timpul în loc şi care, odată înghiţit, te face să simţi adevăratele valori ale vremurilor.
„Cînd am pierdut-o pe Koko Taylor, lumea a pierdut o ADEVĂRATĂ legendă. Ea a deschis calea pentru multe femei-artist, nu numai aici în U.S., ci în întreaga lume. Fără ea, multe dintre noi n-am fi fost ce suntem acum. Am pierdut un prieten, un mentor şi o mamă.” Sunt cuvintele de despărţire ale unei alte artiste, cu 50 de ani mai tânără, Shemekia Copeland. Una dintre multele femei care s-au încumetat să-i poarte testamentul, poate mai puţin cunoscută pe bătrînul continent. La nici 30 de ani lista muzicienilor cu care a colaborat este impresionantă: turnee cu Buddy Guy, B.B. King şi Taj Mahal încă de la debut, un disc produs de Dr. John pe care apar ca invitaţi trio-ul Medeski,Martin & Wood (acelaşi cu care a colaborat şi John Scofield), 3 nominalizări la Grammy şi două distincţii în materie de blues, un ultim album, „Never Going Back” produs şi aranjat de Steve Cropper sunt destule motive pentru a fi considerată o adevărată moştenitoare a tronului.
Ce ar mai fi de spus despre o „puştoiacă” care la 14 ani are un album de debut împreună cu Johnny Lang, „Loud Guitar, Big Suspicions”, urmînd apoi un turneu cu apariţii alături de Keb Mo, John Mayall ori Santana. Shannon Curfman este cu siguranţă unul dintre numele care ne vor mai atinge conştiinţa, şi dacă tot ne pumem problema din titlu, atunci „Take It like A Man” poate fi unul dintre răspunsuri. „Are stilul acela funky de a cînta al lui Chaka Khan, şi asta mă sperie.” glumeşte Johhny Lang despre ea.
Debbie Davies e una dintre artistele care ne-a vizitat recent, pentru un recital la Sighişoara Blues Festival. Influenţată şi ea de inovaţia perpetuă a stilului Koko Taylor, alături de Bonnie Raitt, reprezintă o ramură importantă a blues-ului alb feminin. Şi dacă tot am ajuns aici, alte două nume merită o atenţie specială. Susan Tedeschi, soţia lui Dereck Trucks, sintetizează în arta sa funk, gospel, soul, iar amprentele de feeling marca Janis Joplin sunt vizibile de la prima audiţie. Trei nominalizări la best-urile Grammy, o discografie bogată şi variată, punînd la socoteală şi multele colaborări (de menţionat Allman Brothers, Eric Clapton ori Robben Ford), o voce aparte şi o trăire specială o aşează în topul artiştilor de gen.
Surpriza, pentru mulţi dintre noi, a fost distincţia de „Contemporary Blues Artist Of The Year” acordată Janivei Magness. „Are acea voce unică, clasică, atemporală, a tuturor marilor artiste, strecurînd melodia şi versurile direct în inima şi sufletul ascultătorului” sînt cîteva dintre aprecierile la adresa ei. „What Love Will Do” este un disc ce îţi poate schimba concepţia despre lume, sau măcar naşte întrebări al căror răspuns ţine de felul nostru de a aprecia lucrurile. Şi cum n-ar fi aşa, când vezi o femeie îmbrăcată în rochie de seară, cofată impecabil, cu un washboard de gât, cântând într-un mod cu totul special de la Robert Johnson la Rolling Stones
Pentru că, voit sau inconştient, apreciem performanţele unui artist în comparaţie cu alţii. Iar dacă acesta e femeie intervin şi alte amănunte, ca aspect fizic, comportament scenic şi alte asemenea, devenind mai critici tocmai acolo unde aceste detalii nu ar trebui să fie atât de importante. Uităm adeseori de modul lor special de a gândi, altfel, nici mai bun şi nici mai rău decît al nostru. Umbra aceasta de misoginism este depăşită deseori de sentimetele cu totul aparte care pot fi amplificate de delicateţea şi forta care se îmbină în arta lor. Şi pentru aceata schimbare de percepţie, şi pentru oportunitatea de a ne schimba în bine, şi pentru mulţumirea de a ne deschide perspectivele trebuie să-i mulţumim lui Koko Taylor, ca şi celorlalte femei din lumea noastră. Şi chiar atunci când nu le întelegem, să apreciem felul în care simt pentru noi.
Bobby Stroe
O înşiruire aparent logică ar arăta cam aşa: „blue” este o stare de spirit, o combinaţie între negrul lipsit de orizont ori cel al unei amintiri apăsătoare şi albastrul clar şi limpede al ideii libere. „Royal Blue” este deja nuanţa dată de felul aparte de a fi într-o lume căreia i-a venit, pur şi simplu, să înnobileze un om, o femeie, cu titlul de „Queen Of The Blues”. Un disc de platină şi un crez artistic. R.I.P. Koko Taylor. O moştenire impresionantă pentru orice om: a avut parte de toate marile distincţii muzicale, oraşul Chicago a declarat ziua de 3 martie ca fiind o zi care să-i poarte numele şi, poate lucrul cel mai important, a lăsat în urmă un model, un testament inatacabil, arta sa. Ascultaţi „Old School”, albumul ei din 2007, în care, la 79 de ani, vorbeşte despre trecut şi viitor deopotrivă, despre rădăcini, despre suişuri şi coborâşuri, despre viaţă. Ascultaţi cu mintea şi cu sufletul deschise pentru a descoperi acel grăunte care poate opri timpul în loc şi care, odată înghiţit, te face să simţi adevăratele valori ale vremurilor.
„Cînd am pierdut-o pe Koko Taylor, lumea a pierdut o ADEVĂRATĂ legendă. Ea a deschis calea pentru multe femei-artist, nu numai aici în U.S., ci în întreaga lume. Fără ea, multe dintre noi n-am fi fost ce suntem acum. Am pierdut un prieten, un mentor şi o mamă.” Sunt cuvintele de despărţire ale unei alte artiste, cu 50 de ani mai tânără, Shemekia Copeland. Una dintre multele femei care s-au încumetat să-i poarte testamentul, poate mai puţin cunoscută pe bătrînul continent. La nici 30 de ani lista muzicienilor cu care a colaborat este impresionantă: turnee cu Buddy Guy, B.B. King şi Taj Mahal încă de la debut, un disc produs de Dr. John pe care apar ca invitaţi trio-ul Medeski,Martin & Wood (acelaşi cu care a colaborat şi John Scofield), 3 nominalizări la Grammy şi două distincţii în materie de blues, un ultim album, „Never Going Back” produs şi aranjat de Steve Cropper sunt destule motive pentru a fi considerată o adevărată moştenitoare a tronului.
Ce ar mai fi de spus despre o „puştoiacă” care la 14 ani are un album de debut împreună cu Johnny Lang, „Loud Guitar, Big Suspicions”, urmînd apoi un turneu cu apariţii alături de Keb Mo, John Mayall ori Santana. Shannon Curfman este cu siguranţă unul dintre numele care ne vor mai atinge conştiinţa, şi dacă tot ne pumem problema din titlu, atunci „Take It like A Man” poate fi unul dintre răspunsuri. „Are stilul acela funky de a cînta al lui Chaka Khan, şi asta mă sperie.” glumeşte Johhny Lang despre ea.
Debbie Davies e una dintre artistele care ne-a vizitat recent, pentru un recital la Sighişoara Blues Festival. Influenţată şi ea de inovaţia perpetuă a stilului Koko Taylor, alături de Bonnie Raitt, reprezintă o ramură importantă a blues-ului alb feminin. Şi dacă tot am ajuns aici, alte două nume merită o atenţie specială. Susan Tedeschi, soţia lui Dereck Trucks, sintetizează în arta sa funk, gospel, soul, iar amprentele de feeling marca Janis Joplin sunt vizibile de la prima audiţie. Trei nominalizări la best-urile Grammy, o discografie bogată şi variată, punînd la socoteală şi multele colaborări (de menţionat Allman Brothers, Eric Clapton ori Robben Ford), o voce aparte şi o trăire specială o aşează în topul artiştilor de gen.
Surpriza, pentru mulţi dintre noi, a fost distincţia de „Contemporary Blues Artist Of The Year” acordată Janivei Magness. „Are acea voce unică, clasică, atemporală, a tuturor marilor artiste, strecurînd melodia şi versurile direct în inima şi sufletul ascultătorului” sînt cîteva dintre aprecierile la adresa ei. „What Love Will Do” este un disc ce îţi poate schimba concepţia despre lume, sau măcar naşte întrebări al căror răspuns ţine de felul nostru de a aprecia lucrurile. Şi cum n-ar fi aşa, când vezi o femeie îmbrăcată în rochie de seară, cofată impecabil, cu un washboard de gât, cântând într-un mod cu totul special de la Robert Johnson la Rolling Stones
Pentru că, voit sau inconştient, apreciem performanţele unui artist în comparaţie cu alţii. Iar dacă acesta e femeie intervin şi alte amănunte, ca aspect fizic, comportament scenic şi alte asemenea, devenind mai critici tocmai acolo unde aceste detalii nu ar trebui să fie atât de importante. Uităm adeseori de modul lor special de a gândi, altfel, nici mai bun şi nici mai rău decît al nostru. Umbra aceasta de misoginism este depăşită deseori de sentimetele cu totul aparte care pot fi amplificate de delicateţea şi forta care se îmbină în arta lor. Şi pentru aceata schimbare de percepţie, şi pentru oportunitatea de a ne schimba în bine, şi pentru mulţumirea de a ne deschide perspectivele trebuie să-i mulţumim lui Koko Taylor, ca şi celorlalte femei din lumea noastră. Şi chiar atunci când nu le întelegem, să apreciem felul în care simt pentru noi.
Bobby Stroe
