Mute/eMi
Sounds of the Universe, cea mai recenta creatie a celor de la Depeche Mode a iscat
imediat dupa lansare o groaza de controverse.
Mai întai au fost fanii formatiei, care s-au împartit în doua tabere: cea a celor care se bucura de un album al favoritilor si tabara nemultumitilor.
Apoi au fost criticii, care în marea lor majoritate au apreciat albumul, considerandu-l foarte bun.
Revenind la controverse, trebuie spus ca atat fanii, cat si cei care au ceva cutura muzicala stiu deopotriva ca Depeche Mode înseamna de cele mai multe ori tocmai controversa, iar aceasta pentru ca orice nou album al formatiei a reprezentat un pas într-o directie noua si întotdeauna surprinzatoare.
Asa este si cazul SotU. La prima ascultare, pentru o ureche cat de cat antrenata, albumul se plaseaza – ca sound – undeva între Violator si Ultra.
La urmatoarele ascultari, capata si o esenta fina de Exciter, dar pe parcurs devine evident ca este totusi cu totul altceva. Este acel ceva nou cu care defileaza întotdeauna DM.
Si pentru ca este vorba de noutate, în primul rand trebuie spus ca SotU este un album
“pozitiv”. Daca pana acum Depeche Mode ne-a obisnuit numai cu “black”, “pain”,
“condemnation”, “suffering” si tot asa, de aceasta data ne ofera o creatie luminoasa,
optimista. Atmosfera deschisa, limpede, se simte în primul rand datorita revenirii
la instrumentele analogice ale “copilarieiformatiei si mai ales prin modul în care sunt
orchestrate piesele. Se adauga apoi elementul care i-a bulversat pe multi – interpretarea.
Aceasta se produce într-un cu totul alt registru decat pana acum, Gahan combinand
celebra sa interpretare “baritonala” cu abordarea unor note mai acute. Practic, asta
s-ar traduce în limbaj comun prin faptul ca el canta undeva “mai sus” decat de obicei.
Si - trebuie spus – îi iese foarte bine.
Desigur, liniile melodice marca Martin Gore sunt foarte reusite, piese precum In Chains,
Wrong, Perfect, Jezebel si Corrupt fiind reprezentative pentru stilul DM deja consacrat.
Lor li se alatura Fragile Tension, Come Back si Miles Away/The Truth Is, semnate
de Dave Gahan, care a progresat vizibil în ceea ce priveste compozitia de la albumul
precedent încoace. E adevarat ca la versuri ar mai fi putut lucra un pic, dar eu unul ma
declar în egala masura multumit si încantat de ce a reusit deocamdata. Mai ales ca daca
nu scria nicaieri, nici cei mai infl acarati fani n-ar fi putut distinge care dintre piesele de
pe album îi apartin si care sunt semnate de Martin Gore.
Mai departe, trebuie spus ca ritmul albumului este în general unul bun, cu mentiunea
ca pe undeva pe la jumatate materialului i se poate reprosa ca pierde un pic din tonus.
Revine însa în forta cu piesa Peace – un extras pe single surprinzator pentru multi, dar
si alegerea logica pentru cei care înteleg cu adevarat “controversa” DM de care vorbeam
un pic mai sus.
Ca o concluzie, trebuie sa spun ca as recomanda SotU si unora care n-au ascultat niciodata DM, iar ca fan nu mi-ar fi deloc rusine. Asta pentru ca Depeche Mode nu
înseamna numai Personal Jesus si Enjoy the Silence pe care le auzim la radio.
Depeche Mode este în egala masura o experienta si un experiment ce merita toata atentia