Dacă vara anului trecut a aparţinut concertelor pe mari stadioane, toamna şi iarna i-au adus pe cei de la Depeche Mode în intimitatea sălilor. În ton cu succesiunea anotimpurilor, trupa a cântat pe întreg continentul American (de la Nord la Sud) şi apoi a revenit pentru a cânta în cele mai mari şi mai elegante săli şi stadioane acoperite din Europa.

Teoretic nu intenţionam să mai merg la vreun concert din acest turneu decât dacă se întâmpla minunea ca DM să reprogrameze concertul de la Bucureşti. Din păcate, la noi stadionul e în lucru, la capitolul săli suntem în anii ’50 şi oricum nu s-a reprogramat niciun concert din această parte a Europei din seria celor anulate la debutul Tour of the Universe. Practic însă, am avut noroc şi pentru mine concertele Depeche Mode s-au înmulţit nesperat.

1 Decembrie 2009, Nürnberg
De ziua naţională a României m-am aflat la München, de unde m-am deplasat la Nürnberg pentru concert împreună cu doi prieteni. Am plecat cu maşina din capitala Bavariei şi în mai puţin de trei ore eram la Arena Nürnberger Versicherung. Era ora 12, iar la intrare erau doar vreo 20 de oameni. Ne-am aşezat strategic la coadă, ca să prindem primul val la intrarea în sală. Am aşteptat cu stoicism vreo şapte ore, timp în care am băut vreo zece sucuri, cinci cafele şi am mâncat plăcinte pe bandă rulantă. Am spus bancuri şi am dat tonul la cântare… Ne-am plimbat pe rând prin împrejurimi, ca să ne dezmorţim. Când mi-a venit rândul la plimbare, am vizitat patinoarul lipit de arenă, şi am aruncat un ochi şi la Frankenstadion (branduit easyCredit Stadion), unde evoluează echipa de fotbal locală. Tot lângă arenă se află şi celebrul Zeppelinfeld. Acest loc este celebru din două motive – unul bun şi unul rău: acolo se ţin concertele din cadrul festivalului Rock im Park şi tot acolo se desfăşurau în anii ’30-’40 şi marile mitinguri naziste. Locul are nişte dimensiuni impresionante, iar tribunele nu au mai fost atinse din 1945. Ca urmare, acolo cresc acum copaci, dar nu deranjează cu nimic peisajul, ba mai mult, acoperă o parte din ruşinea istorică a nemţilor.
Aşteptarea a meritat din plin. După ce am mai cântat de vreo cinci ori Peace, (iar grupul era acum de câteva sute de oameni şi a sunat de-a dreptul înălţător), porţile s-au deschis. Am zburat prin turnicheţi, am gonit cum se cuvine şi am prins cele mai bune locuri, în primul rând, la un metru şi jumătate de scenă. La câteva minute am observat în spatele meu două nemţoaice mici de înălţime, care se uitau la mine ca două pisici plouate. Le-am lăsat în faţă. Au prins bara ce separă publicul de scenă şi nu i-au mai dat drumul decât după concert… Revenind, mai aveam de aşteptat „doar” trei ore, din care una urma să fie îndulcită de Soulsavers, trupa care a cântat în deschidere. Ca urmare, ne-am aşezat claie peste grămadă pe jos şi dă-i discuţii. Am avut bucuria să revăd acolo fani pe care i-am cunoscut în vară la München pe Olympiastadion. Evident, băieţii erau în faţă, la loc de cinste, cu tatuajele lui Gahan la vedere, ca orice fan nebun cu acte în regulă care se respectă… Soulsavers au venit, au cântat şi au plecat, ce-i drept cu ceva mai multe aplauze la activ. La ora 22 fix a început concertul. Un In Chains impecabil, apoi Wrong, Hole To Feed ş.a.m.d. Martin a cântat Insight, ultima piesă de pe albumul meu preferat (Ultra), Home, iar apoi am avut ocazia să ascult Miles Away/The Truth Is, una din piesele preferate de pe Sounds Of The Universe. Concertul a curs natural cu hiturile care nu pot lipsi din set list, iar după o scurtă pauză Martin a revenit pe scenă cu One Caress. Încă două „clasice” şi apoi Personal Jesus de încheiere. Practic, n-ar mai fi nimic de adăugat deoarece se ştie prea bine că DM se simt mai bine în Germania decât în ţara natală. Iar asta s-a simţit din plin, ca de obicei. Ceea ce nu ştiam însă era că o să-mi revăd favoriţii şi la Londra peste fix două săptămâni.

15&16 decembrie, Londra
În actualul turneu, DM au cântat de patru ori la Londra. De trei ori la Arena O2 şi o dată la Royal Albert Hall. Am fost prezent la primele două concerte, pe 15 şi 16 decembrie şi pot spune că a meritat cu prisosinţă. Spuneam mai sus că DM se simt cel mai bine în Germania… Ei bine, concertul din prima seară mi-a depăşit complet aşteptările.
Parcă pentru a da o mare palmă criticilor englezi, care n-au avut niciodată ochi bun pentru ei, DM s-au autodepăşit în prima seară londoneză. A fost un concert care merita înregistrat şi vândut ca DVD. Totul a fost la superlativ. Am avut ocazia să văd pentru prima dată cum DM fac tot posibilul ca totul să fie perfect şi adaugă în ecuaţie şi un plus de tupeu – genul acela de tupeu care le dă şuturi în fund detractorilor. Totul a fost atât de bine calculat şi bine pus în practică încât am avut impresia că văd deja DVD-ul turneului. Excepţie au făcut doar câteva remarci ale lui Dave care n-ar fi fost potrivite într-un asemenea material, dar care au făcut deliciul „cunoscătorilor”. De exemplu, la un moment dat l-a prezentat pe Martin drept Jay-Z şi apoi a menţionat că în mod sigur Jay-Z nu va fi pe-acolo în seara aia… (Dave a mai avut răbufniri de acest gen şi prin Mexic, unde la sfârşitul unui concert, în timp ce se îndrepta spre culise, l-a imitat pe Bono cu un „this is not a rebel song” fornăit).
A doua seară la O2 a fost una de relaxare pentru DM. Ziarele din 16 decembrie scriau deja ce concert excelent a fost în seara precedentă, iar acest lucru s-a simţit. Toată lumea a fost mai relaxată decât de obicei. Bine, asta nu înseamnă că a fost un concert slab, dar nici nu se poate spune că ar fi rupt gura târgului dacă era cu o seară mai devreme. Punctul forte a fost de această dată prestaţia lui Martin, care cu ale sale Judas, Home şi Dressed In Black a cucerit cu lejeritate audienţa. Nici Dave n-a fost mai prejos, dar s-a zbătut vizibil mai puţin decât în seara trecută. Am avut parte şi de un punct slab, în persoana lui Peter Gordeno, care probabil că din dorinţa prea mare de a face treabă bună, a falsat de câteva ori. Aceste momente au trecut în general neremarcate datorită tehnicienilor care i-au reglat rapid microfonul. În final, am obţinut explicaţia prestaţiei mai „obosite” din a doua seară. Este vorba de petrecerea mamut de după…, una mare consumatoare de energie.
Per ansamblu, experienţa londoneză a meritat şi nu regret că în a doua seară am ales doar DM deşi puteam merge şi la meciul Chelsea – Portsmouth. Dacă mergeam să văd Lampard & Co., conform calculelor ratam cel puţin acel „aaah” de la In Chains, iar asta nu mi-aş fi iertat-o.

11 ianuarie 2010, Budapesta
Papp Laszlo Budapest Sportarena este una dintre cele mai moderne săli din această parte a Europei. Norocul nostru ca români este că-i aproape şi putem să mergem să vedem trupe şi artişti care nu ajung (şi) la Bucureşti. În cazul Tour of the Universe, DM sunt cel mai bun exemplu. Am zburat aşadar până la Oradea şi apoi împreună cu trei prieteni am luat drumul Budapestei cu maşina. Cu gândul la gulaş, bineînţeles.
După ce ne-am plimbat prin frumosul oraş am ajuns la sală, care ne-a primit cu tricouri şi alte bunătăţi DM la preţuri mult mai mici decât în alte părţi. Aşa cum era de aşteptat am văzut acolo fani români (mult mai puţini decât de obicei) şi m-am întâlnit cu prieteni veniţi din Bucureşti şi Cluj. Ne-am despărţit pentru a ne lua locurile în tribună cu câteva minute înainte de concert. Ştiam că va urma ceva deosebit şi nu ne-am înşelat deloc.
Aici voi face o paranteză pentru a spune că în deschidere au prestat Nitzer Ebb. Deşi au doar cu doi ani mai puţin decât DM ca „vârstă” şi cântă tot un fel de muzică electronică, pot spune că nu prea m-au impresionat.
Concertul DM însă, a fost unul la superlativ. Sunt convins că Gahan, Gore şi Fletcher au o slăbiciune pentru Ungaria. Nu întâmplător, primul lor concert dincolo de „Cortina de Fier” a fost la Budapesta… Practic, atunci când vin în oraş, acesta le aparţine. Din maşini răsună DM, petrecerile generice se ţin lanţ, iar totul capătă contur cu un concert (întotdeauna) excelent. Se simte când artistul pune cu adevărat suflet în ceea ce face.
Valentin Moraru