04/08: Faith No More - Album cu album
Category: Sunete Inside
Posted by: sunete
We Care a Lot este primul album Faith No More, pe care deşi lălăiala lui Chuck Mosley te poate scoate din sărite, se întrevăd deja elementele acelea geniale ale trupei, care aveau să izbucnească în anii următori. Totuşi, pe album avem instrumentalul furios “Pills for Breakfast”, superba “As the worm turns” care în varianta cu Patton din 1992 ne arată geniul compoziţional al lui Roddy, dubioasa disco-metal “The Jungle” sau “Mark Bowen”, o melodie oarecum dedicată unuia dintre foştii chitarişti FNM. Efortul trupei este lăudabil, dar ceva nu mişca aşa cum era cazul.
Iată că şi Chuck Mosley e bun la casa omului. După “We Care a Lot”, Faith No More au reuşit să scoată un album mult mai lucrat, mult mai închegat iar Chuck a reuşit cumva să îşi facă simţită prezenţă într-un mod constructiv. Introduce Yourself ne oferă în primul rând în sound mult mai plin şi mai curat, o variantă reînregistrată de la “We Care a Lot” care a avut şi primul lor videoclip. Billy Gould ne înebuneşte cu slap bass-ul din majoritatea melodiilor, în frunte cu “Anne’s Song” şi “The Crab Song”. “Chinese Arithmetic” e o piesă absolut genială cu tente thrash metal, iar Roddy se dezlănţuie pe “Spirit” şi “Blood”. Per ansamblu “Introduce Yourself” e un album foarte reuşit, dar totuşi, acel ceva încă lispea. Şi veriga lipsă avea să apară pe următorul album al trupei.
The Real Thing e chiar the real thing. Nu mai avem de-a face cu Chuck, Roddy îşi consolidează poziţia de lider neoficial al trupei, Billy e în formă maximă, Big Jim îşi permite să aducă soundul lui metalic specific, iar Puffy, pe lângă dreadurile lui tot şi tot mai lungi, începe să folosească pedala dublă aşa cum era şi cazul. Dar marele câştig al albumului este Mike Patton. Omul fără de care Faith No More nu ar fi fost niciodată acea trupă inuman de faină, fără de care nu am fi avut parte în ziua de azi de Korn, Incubus, DFD sau System of a Down. “Falling to Pieces”, “From out of nowhere”, “Zombie Eaters” şi “Underwater Love” sunt fără discuţie printre cele mai reuşite piese de pe album, iar vocea (pe atunci nazală) lui Patton aduce exact ceea ce le lipsea celor patru instrumentişti pentru a face saltul de la o trupă bună la una genială. Cu toate acestea, TRT nu e nici pe departe capodopera Faith No More. Patton mai avea nevoie de puţină vreme să intre în pâine, iar Angel Dust urma să demonstreze cum poate o formaţie să inventeze ceva ce nu poate fi inventat.
Începând în forţă cu riffurile sacadate din “Land of Sunshine”, Angel Dust ne arată din prima că ceva se schimbase de la The Real Thing încoace. Vocea lui Patton în primul rând, pentru că Mike nu mai are timbrul vocal nazal cu care, tot ce-i adevărat, făcuse furori înspre finalul anilor 80. Angel Dust este un album perfect, plin de urlete inumane, bass apăsător, ritmuri tribale şi cu o clapă care tronează imperial peste amestecul greu de digerat. Din păcate Jim Martin începea să aibă o implicare tot şi tot mai scăzută în cadrul formaţiei, el contribuit practic doar la “Jizzlobber”. Dar ce monstru de piesă a ieşit din creierul lui Jim. “Caffeine” ne spune despre singurul drog de care abuzează Mike, “RV” e o naraţiune despre ceea ce înseamnă să fi “trailer trash”, “Midlife Crisis” este despre Madonna, iar “Malpractice” ne aduce pasaje de death metal suprapuse cu nişte samples geniale de la the Kronos Quartet. Versurile lui Patton sunt mult mai complexe şi mai pătrunzătoare, chiar dacă Mike a declarat în repetate rânduri că de multe ori alege un cuvânt pentru rimă mai mult decât pentru înţeles. “Be Aggressive” a fost punctul de plecare pentru mOBSCENE-ul lui Manson, iar “Kindergarten” mă face să mă gândesc cu nostalgie la anii de liceu de fiecare dată când o ascult. Angel Dust este apogeul unor muzicieni de excepţie, dar concedierea lui Jim (prin fax, că veni vorba) a declanşat lent dar sigur începutul sfârşitului.
Caseta mea cu KFAD cumpărată din piaţă e de multă vreme pierdută, dar nu o să uit niciodată impactul pe care l-a avut albumul asupra mea. Am rămas şocat de “Cuckoo for Caca” şi “Ugly in the Morning”, înţelegând de ce au declarat Korn de atâtea ori că sunt fani Bungle şi FNM. M-am gândit de sute de ori cât de fain ar fi să iau parte la un mosh pit pe “Digging the Grave” sau “The Gentle Art of Making Enemies” şi am retrăit prin “Ricochet” moartea lui Cobain. M-am distrat de funk-ul din “Star A.D.” şi de blues-ul din “Evidence”. Am privit neclintit din faţă ecranelor celebrul live de la “What a Day” când Patton face un salt genial şi ratează căzătura. “Take This Bottle” şi “Just a Man” au demonstrat a câta oară că Patton este cel mai versatil solist rock al ultimelor decenii şi m-am bucurat că nu am rămas “The Last to Know” că Roddy îşi revenea cât de cât după anii oribili petrecuţi dependent fiind de droguri. Trey Spruance ar fi trebuit să fie chitaristul perfect pentru Faith No More, dar se pare că două genii de nivelul lui Patton nu pot co-există în două trupe diferite. Nici chiar într-o singură trupă, pentru că şi Bungle s-au spart în 2000, dar despre acest lucru altă dată. KFAD este un album pe care găseşti orice stil cauţi, poate mai puţin închegat ca Angel Dust, dar cu siguranţă inovator şi eclectic. Ce a urmat după KFAD a fost sfârşitul FNM. Trey a părăsit formaţia, în locul lui a venit Dean Menta care a plecat şi el după turneul de promovare al albumului. În cele din urmă a rămas la chitară Jon Hudson. Roddy urma să scape definitiv de dependenţa de droguri, dar preţul a fost oarecum implicarea sa tot şi tot mai mult în Imperial Teen. Puffy a început să cânte cu Ozzy şi a intrat în Black Sabbath, Patton s-a mutat în Italia cu nevasta, iar Billy şi cu Jon s-au văzut singuri.
Nu a fost să fie chiar Album of the Year, dar titlul predestinat morţii unei mari trupe a fost bine ales. Venise vremea pentru un album nou, dar viitorul era sumbru pentru Faith No More. Bordin şi Gould au înregistrat nişte demouri, le-au trimis lui Patton care a rămas complet dezamăgit de rezultat. În cele din urmă cei cinci au înregistrat separate bucăţile lor din melodii şi cum nimeni nu s-a oferit, Billy împreună cu Roli Mosimann şi-au însumat rolul de producător al albumului. AOTY ne-a adus un chitarist nou, Jon Hudson şi un Patton tot şi tot mai predispus la a încerca toate stilurile muzicale posibile. “She Loves me Not” e o piesă care le cam arată celor din Boyz II Men cum trebuie să sune un amestec de gospel şi pop, “Naked in front of the computer”, “Collision” sau “Got that Feeling” sunt pline de energie şi te îndeamnă la sărit şi dat din cap. Avem cea mai bunglesque piesă Faith No More, adică “Mouth to Mouth” cu ritmul ei suspect cu tot, cea mai liniştitoare şi relaxantă melodie FNM ever, adică “Stripsearch” şi un clip genial pentru “Last cup of sorrow”. Şi ce final mai frumos putea să fie, pentru trupa care a schimbat faţa rockului, decât “Pristina”, o piesă despre doi îndrăgostiţi despărţiti de evenimentele din Kosovo? Acesta a fost şi sfârşitul FNM, până în 2009, când spre bucuria mea şi nu numai, cei cinci (vorbim aici despre componenţa finală a formaţiei) s-au hotărât să mai schimbe încă odată faţa rockului. O să urmeze the next best thing. Sunt sigur de asta. Şi dacă i-am ratat în 97 la Sziget, anul acesta o să profit de toate ocazile şi o să vad finalmente live formaţia care mi-a încântat aproape 15 ani din viaţă.
