11/09: HELLFEST 2009 – The Last Tango?
Category: Recenzii concerte live
Posted by: sunete
Pentru profani, Hellfest este un festival de muzică axat în principal pe genurile metal, punk şi hardcore, care de la an la an a avut un line-up din ce în ce mai straşnic. Anul 2009 este al doilea an în care îmi plănuiesc vara în jurul acestui festival, declarând în 2007 când am fost prima oară că Hellfest este festivalul meu preferat de muzică. Anul acesta, însă, cred că organizatorii s-au depăşit pe ei înşişi deoarece în opinia mea a fost cel mai bun line-up de până acum; din cauză că se suprapuneau, nu prea puteam urmări nici o formaţie în întregime fără a o rata pe alta. Un aspect demn de reţinut este că nici un concert nu s-a abătut de la orele din program nici măcar cu o secundă, pentru trei zile la rând! Locul amenajat pentru camping se afla la distanţă de 10 minute faţă de locul festivalului. Ce dulce, s-au gândit ei şi la cei cu spirit mai pensionar care vroiau să se culce mai devreme fără să audă zomotul amplificatoarelor care dominau aerul sau tropotele metaliştilor umpluţi de adrenalina sonoră a formaţiilor participante. Aşadar vineri (prima zi a festivalului) îmi fac şi eu apariţia în faţa scenelor pe la ora 14:00. Prima formaţie pe care am urmărit-o a fost God Forbid, pionieri americani ai genului New Wave of American Heavy Metal (deci un amalgam între death metal melodic, thrash şi hardcore). Sunetul bun, entuziasm tipic americanilor care vin în Europa şi observă că sunt mai respectaţi de publicul european decât de cel de acasă de la ei... un concert reuşit pentru stilul prestat. La 15:10 fix apare pe scenă trupa de sludge metal Eyehategod. Sunet extraordinar de clar, volumele date la un nivel perfect pentru sludge, chitările acordate probabil în Do (foarte jos)... americanii au prestat foarte bine şi vi-i recomand cu căldură dacă sunteţi fani Melvins, Down sau Sleep. Mai mult de 50% din motivul pentru care am ales să merg la acest festival a fost faptul că Pentagram au confirmat prezenţa la Hellfest. Însă la 16:40 eram când mă aflam în faţa scenei, aşteptând să îi văd pe regii dark rock/doom-ului, se aude o voce în franceză care ne anunţă că Pentagram nu vor mai cânta, deoarece a intervenit o problema cu unul dintre membri. Am aflat ulterior de la membrii din Saint Vitus că Bobby Liebling, solistul şi esenţa trupei Pentagram, a fost internat pe la ora 13:00 la spital în urma unei supradoze. Când am vorbit cu el (prin email) după festival m-a anunţat că nu acela a fost motivul pentru care nu au mai cântat, ci altul mai logic pe care totuşi m-a rugat să nu-l divulg încă. Vă sfătuiesc să ascultaţi Pentagram dacă nu aţi făcut-o până acum deoarece au fost socotiţi de mulţi de-a lungul timpului ca „următorii Black Sabbath”. La 18:15 au apărut pe scenă canadienii de la Voivod, trupă pe care vroiam să o văd de când eram foarte tânăr. Din păcate sunetul nu a fost suficient de clar pentru rock-ul psihedelic/progresiv prestat de Voivod dar concertul în sine a fost cum mă aşteptam: ciudat (în sensul bun, exact ca muzica Voivod). Chitaristul Daniel Mongrain de la excepţionala trupă canadiană de death tehnic Martyr, are rolul de a-l înlocui pe fostul chitarist şi creier al trupei Voivod, Denis „Piggy” D’Amour (decedat în 2005). Daniel era deja unul din chitariştii mei preferaţi, însă în afară de Paul Gilbert, nu am văzut în viaţa mea un chitarist să cânte atât de impecabil la chitară pentru un concert intreg. După Voivod am urmărit recitalul Papa Roach, care m-a surprins plăcut. M-a bucurat să văd că este o trupă la fel de bună live cât este şi în studio. Am văzut apoi şi puţin din Entombed şi W.a.s.p. care m-au cam dezamăgit, ambele oferind un show monoton cu un sunet care a lăsat de dorit...dar de dorit altceva, că despre cele două trupe ţmi făcusem deja o idee. A urmat o altă surpriză plăcută: Down. Mă aşteptam ca Phil Anselmo să aibe aere de vedetă şi live să fie un rock-star sictirit, însă a fost exact opusul. Comunicare foarte bună cu publicul, energie, sărituri şi agitaţie la maxim, glume, vocea puternică deja legendară...a fost un concert extrem de reuşit iar Phil Anselmo a crescut în ochii mei. Au urmat Anthrax şi Repulsion simultan, însă după vreo 2 piese Repulsion care au fost mai mult crust/punk decât grindcore, m-am stabilit în faţa scenei cu Anthrax. Dacă sunteţi la curent cu Anthrax, vă daţi seama că am văzut unul din ultimele concerte cu noul (momentan ex-) solist Dan Nelson, solist care chiar dacă nu atingea nivelul minunatului Joey Belladona, s-a descurcat foarte bine abordând o voce amestecată între Phil Anselmo şi Joey Belladona. De restul trupei ce să mai zic...este uimitor să-l vezi pe Scott Ian făcând paşii de gorilă crossover în timp ce cântă la chitară şi sare. Rar am mai văzut asemenea energie! Dacă Pentagram nu a fost să fie, a urmat primul punct culminant al serii: Heaven & Hell. Din păcate am ratat întreg recitalul Jarboe (solista de avant garde, ex-Swans) care s-a desfăşurat în paralel cu H&H. Unii cred în Dumnezeu, alţii în Buddha, etc. Eu însă cred în Dio, şi acest recital mi-a confirmat loialitatea faţă de vocalistul meu preferat. O divinitate sub formă omenească a cărei voce nu s-a schimbat încă de la primele sale albume, este tot cea mai puternică voce din lume, vocea raţiunii şi glasul conştiinţei. S-au cântat melodii atât de pe noul album, cât şi de pe cele trei albume lansate sub egida Black Sabbath. A fost o experienţă superbă. Pe la ultimele acorduri din Heaven & Hell eu mă aflam deja în faţa scenei unde Saint Vitus urmau să apară, Saint Vitus fiind celălalt procentaj major (40%) pentru care am venit la festival. Era cât pe-aci ca Wino, solistul Saint Vitus, să nu apară la timp şi cântecele să fie cântate de mai mulţi muzicieni, inclusiv Dave Chandler (chitaristul şi creierul formaţiei) şi Phil Anselmo, fan înfocat Saint Vitus. Însă acesta a apărut în timpul recitalului Down şi lucrurile au decurs normal. A fost un concert de neuitat, să auzi sunetul de chitară al lui Dave Chandler care se aude identic ca pe albume, sunet ce nu poate fi imitat de nimeni altcineva...nu am foarte multe cuvinte să descriu ce am simţit în timpul concertului decât că sunetul, execuţia şi atmosfera au fost perfecte! Cu adevărat un vis împlinit pentru mine, să văd regii doomului live. Am urmărit puţin şi din recitalul Mötley Crüe însă m-am plictisit când singurele fraze care ieşeau din gura solistului Vince Neil erau „Can i get a HELL YEAH, Hellfest??” şi „Lemme hear you say FUCK YEAH, Hellfest!”. Şi ăştia-s headlineri??
Sâmbătă a.k.a. a doua zi a început cu o surpriză plăcută: Grand Magus. Îmi plăceau mai demult aceşti doomeri, însă acum că i-am văzut live cu un sunet de invidiat, comunicare bună cu publicul şi riffuri puternice, chiar pot să mă declar fan. O altă supriză au fost Skinless. Uău, o formaţie de brutal death extraordinară, m-au surprins în mod foarte plăcut, riffuri foarte groovy, comunicare excelentă cu publicul, solistul a făcut şi crowd-surfing...felicitări Skinless! După Skinless au urmat DevilDriver care au fost foarte buni, însă mă aşteptam la puţin mai multă energie din partea solistului Dez Fafara...oricum, a fost un concert reuşit, şi au avut un public destul de numeros. M-am grăbit la cortul Terrorizer pentru a-i urmări pe englezii de la The Business. Oi Punk în adevăratul sens, moshpit destul de paşnic, nimic special. În paralel cu The Business au cîntat şi Cradle Of Filth, al căror recital mi s-a părut mai bun decât la Sziget 2006 sau la noi în Vama Veche. Păcat că solistul Dani Filth e un ticălos. La 20:00 au cântat simultan Amebix şi Immolation iar eu fiind fan al ambelor formaţii a trebuit din nou să mă împart între două scene. La Amebix a fost prea puţină lume prezentă pentru cât de legendari sunt, majoritatea alegând Immolation. Ambele concerte mi-au plăcut foarte mult, chiar dacă la Amebix comunicarea cu publicul a fost 0...Unor formaţii nu li se potriveşte comunicarea cu cei de faţă şi a fost mai „crust punk” aşa. Nu am stat foarte mult la Gojira care sunt un fel de Iris sau Phoenix pentru francezi (judecând după numărul celor prezenţi) pentru că am vrut să prind locuri în faţă la The Misfits, un alt motiv principal pentru care am venit la Hellfest. Unul din cele mai bune concerte pe care le-am văzut vreodată, a ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam, eu fiind fan Misfits de la 11 ani. Aspecte ce l-au făcut de neuitat au fost că au cântat şi 3-4 cântece Black Flag (tobarul Robo şi chitaristul Dez fiind foşti membri Black Flag), a fost invitat şi Dave Chandler de la Saint Vitus pe scenă şi între cântece bassistul Jerry Only urla doar titlul melodiei următoare, urmat de „1, 2, 3, 4” şi cântecul începea, exact în stilul Ramones. Chiar dacă nu există Misfits fără papa Glenn Danzig, mă declar mulţumit de ce am văzut. După ce Machine Head au început cu „Imperium” am plecat să mă pregătesc pentru Sacred Reich. În afară de Saint Vitus, Sacred Reich cred că au avut nu numai cel mai bun sunet din toate trupele festivalului, ci şi unul din cele mai bune sunete live pe care le-am auzit vreodată. N-a lipsit nici cover-ul „War Pigs” de la Black Sabbath, şi la un moment dat a fost invitat pe scenă bateristul Dave McClain (momentan în Machine Head, ex-Sacred Reich) pentru vreo 2 cântece. Un concert de nota 10. După cum vedeţi, pe toată durata festivalului au fost tot felul de apariţii speciale pe scene, un alt aspect care a făcut din Hellfest 2009 să fie unul memorabil. Au urmat hardcoriştii de la Cro-Mags care au cântat în faţa unui public mult prea redus. Comunicare foarte bună cu publicul, agitaţie maximă din partea solistului John Joseph şi un sunet destul de bun. Marilyn Manson a cântat ultimul în seara a doua a festivalului şi nu m-a convins deloc, îmi pare rău.
Duminică, ultima zi a festivalului, a început cu una din formaţiile mele preferate de progressive metal, francezii de la Adagio. Muzicieni excelenţi cum era de aşteptat, însă cireaşa de pe tort a fost solistul lor finlandez care a avut una din cele mai bune prezenţe scenice pe care le-am văzut vreodată. Bravo Adagio! Au urmat bătrânii francezi de heavy/speed metal ADX însă nu prea mi-au plăcut...cam consumaţi. La 15:10 fix şi-au făcut apariţia suedezii de la Pain Of Salvation care nici nu m-au dezamăgit, nici nu m-au cucerit. A urmat o altă surpriză extrem de plăcută pentru mine şi anume italienii de psychedelic/sludge metal de la Ufomammut. Sfinte Sisoe, ce experienţă psihedelică! Trei oameni care au cântat piese mai mult instrumentale dar când venea vorba de voce, era procesată printr-un efect foarte ciudat cu reverbul şi delayul date la maxim. Un sunet perfect pentru sludge: greoi, supărat...per ansamblu un concert extraordinar. Au urmat prietenii mei de la Pestilence care la rândul lor s-au bucurat de un sunet bun, piese alese atât de pe noul album cât şi câteva de pe cele clasice. Tony Choy (bass, Atheist, ex-Cynic), Patrick Mameli şi Patrick Uterwijk (ambii chitară) au dovedit că sunt nişte muzicieni şi showmeni veritabili. Nu a lipsit un solo de tobe din partea lui Peter Wildoer (Darkane, ex-Arch Enemy, ex-Soilwork, ex-Time Requiem). Am urmărit puţin din concertele Orange Goblin şi Stratovarius însă nu m-am simţit atras, în afară de muzicienii din Stratovarius care au sunat ceas, la fel ca cei de la Dragonforce. Am urmărit alături de Tony Choy recitalul Queensryche care m-a cam dezamăgit, aceştia cântând doar un cântec sau două de pe Operation: Mindcrime şi vocea lui Geoff Tate fiind acoperită de restul instrumentelor. Păcat...
Au urmat Cathedral cu un concert bunicel însă cam monoton după câteva cântece. La Europe eram curios să văd câţi se strâng la „The Final Countdown”; după cum mă aşteptam, toţi oamenii prezenţi la festival erau cu mâinile sus la acest cântec. Cred că până şi Moonspell au coborât de pe scenă şi le-au zis fanilor „Haideţi cu toţii la The Final Countdown şi cântăm Opium când ne întoarcem!!” Au urmat Suicidal Tendencies care mie nu mi-au plăcut niciodată dar au avut un public numeros, ba chiar pe la sfârşit, trupa a invitat vreo 100 de oameni pe scenă să cânte melodia cu refrenul obsedant „S/T”. Au urmat Electric Wizard care m-au cam dezamăgit, mi s-a părut că Ufomammut le-a dat clasă, aşa că m-am dus să urmăresc Dream Theater. Un recital mai bun decât cel din 2007, mai ales că de data aceasta au încheiat concertul cu capodopera „Metropolis Pt. 1”. Am urmărit şi puţin din Hatebreed dar nu sunt adeptul acestui gen de new-wave hardcore. Nu au lipsit circle-piturile şi „wall of death”. Altă surpriză extrem de plăcută din ultima seară au fost deatherii legendari Brutal Truth. Dan Lilker la bass (Exit-13, Nuclear Assault, S.O.D., Hemlock, ex-Anthrax), un solist nebun de legat, un baterist evadat din aceeaşi instituţie...a fost un concert foarte dur şi energic, o experienţă foarte interesantă. Au făcut chiar şi un cover în maniera grind al excelentei formaţii The Minutemen. Nota 10! Noaptea s-a terminat cu Manowar care se tot laudă că sunt cea mai zgomotoasă formaţie din lume, însă vă spun sincer s-a auzit totul mai încet decât la restul formaţiilor, din spate nu prea se auzea deloc, iar din faţă se auzea foarte slab. Noaptea şi festivalul s-au terminat cu artificii. Din păcate am auzit zvonuri că locuitorii din Clisson ar dori ca festivalul să nu mai aibă loc de acum încolo deci sunt foarte curios să văd ce ne pregatesc tinerii organizatori Hellfest pentru 2010, cu siguranţă o altă ediţie incendiară.
Matei Tibacu
Sâmbătă a.k.a. a doua zi a început cu o surpriză plăcută: Grand Magus. Îmi plăceau mai demult aceşti doomeri, însă acum că i-am văzut live cu un sunet de invidiat, comunicare bună cu publicul şi riffuri puternice, chiar pot să mă declar fan. O altă supriză au fost Skinless. Uău, o formaţie de brutal death extraordinară, m-au surprins în mod foarte plăcut, riffuri foarte groovy, comunicare excelentă cu publicul, solistul a făcut şi crowd-surfing...felicitări Skinless! După Skinless au urmat DevilDriver care au fost foarte buni, însă mă aşteptam la puţin mai multă energie din partea solistului Dez Fafara...oricum, a fost un concert reuşit, şi au avut un public destul de numeros. M-am grăbit la cortul Terrorizer pentru a-i urmări pe englezii de la The Business. Oi Punk în adevăratul sens, moshpit destul de paşnic, nimic special. În paralel cu The Business au cîntat şi Cradle Of Filth, al căror recital mi s-a părut mai bun decât la Sziget 2006 sau la noi în Vama Veche. Păcat că solistul Dani Filth e un ticălos. La 20:00 au cântat simultan Amebix şi Immolation iar eu fiind fan al ambelor formaţii a trebuit din nou să mă împart între două scene. La Amebix a fost prea puţină lume prezentă pentru cât de legendari sunt, majoritatea alegând Immolation. Ambele concerte mi-au plăcut foarte mult, chiar dacă la Amebix comunicarea cu publicul a fost 0...Unor formaţii nu li se potriveşte comunicarea cu cei de faţă şi a fost mai „crust punk” aşa. Nu am stat foarte mult la Gojira care sunt un fel de Iris sau Phoenix pentru francezi (judecând după numărul celor prezenţi) pentru că am vrut să prind locuri în faţă la The Misfits, un alt motiv principal pentru care am venit la Hellfest. Unul din cele mai bune concerte pe care le-am văzut vreodată, a ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam, eu fiind fan Misfits de la 11 ani. Aspecte ce l-au făcut de neuitat au fost că au cântat şi 3-4 cântece Black Flag (tobarul Robo şi chitaristul Dez fiind foşti membri Black Flag), a fost invitat şi Dave Chandler de la Saint Vitus pe scenă şi între cântece bassistul Jerry Only urla doar titlul melodiei următoare, urmat de „1, 2, 3, 4” şi cântecul începea, exact în stilul Ramones. Chiar dacă nu există Misfits fără papa Glenn Danzig, mă declar mulţumit de ce am văzut. După ce Machine Head au început cu „Imperium” am plecat să mă pregătesc pentru Sacred Reich. În afară de Saint Vitus, Sacred Reich cred că au avut nu numai cel mai bun sunet din toate trupele festivalului, ci şi unul din cele mai bune sunete live pe care le-am auzit vreodată. N-a lipsit nici cover-ul „War Pigs” de la Black Sabbath, şi la un moment dat a fost invitat pe scenă bateristul Dave McClain (momentan în Machine Head, ex-Sacred Reich) pentru vreo 2 cântece. Un concert de nota 10. După cum vedeţi, pe toată durata festivalului au fost tot felul de apariţii speciale pe scene, un alt aspect care a făcut din Hellfest 2009 să fie unul memorabil. Au urmat hardcoriştii de la Cro-Mags care au cântat în faţa unui public mult prea redus. Comunicare foarte bună cu publicul, agitaţie maximă din partea solistului John Joseph şi un sunet destul de bun. Marilyn Manson a cântat ultimul în seara a doua a festivalului şi nu m-a convins deloc, îmi pare rău.
Duminică, ultima zi a festivalului, a început cu una din formaţiile mele preferate de progressive metal, francezii de la Adagio. Muzicieni excelenţi cum era de aşteptat, însă cireaşa de pe tort a fost solistul lor finlandez care a avut una din cele mai bune prezenţe scenice pe care le-am văzut vreodată. Bravo Adagio! Au urmat bătrânii francezi de heavy/speed metal ADX însă nu prea mi-au plăcut...cam consumaţi. La 15:10 fix şi-au făcut apariţia suedezii de la Pain Of Salvation care nici nu m-au dezamăgit, nici nu m-au cucerit. A urmat o altă surpriză extrem de plăcută pentru mine şi anume italienii de psychedelic/sludge metal de la Ufomammut. Sfinte Sisoe, ce experienţă psihedelică! Trei oameni care au cântat piese mai mult instrumentale dar când venea vorba de voce, era procesată printr-un efect foarte ciudat cu reverbul şi delayul date la maxim. Un sunet perfect pentru sludge: greoi, supărat...per ansamblu un concert extraordinar. Au urmat prietenii mei de la Pestilence care la rândul lor s-au bucurat de un sunet bun, piese alese atât de pe noul album cât şi câteva de pe cele clasice. Tony Choy (bass, Atheist, ex-Cynic), Patrick Mameli şi Patrick Uterwijk (ambii chitară) au dovedit că sunt nişte muzicieni şi showmeni veritabili. Nu a lipsit un solo de tobe din partea lui Peter Wildoer (Darkane, ex-Arch Enemy, ex-Soilwork, ex-Time Requiem). Am urmărit puţin din concertele Orange Goblin şi Stratovarius însă nu m-am simţit atras, în afară de muzicienii din Stratovarius care au sunat ceas, la fel ca cei de la Dragonforce. Am urmărit alături de Tony Choy recitalul Queensryche care m-a cam dezamăgit, aceştia cântând doar un cântec sau două de pe Operation: Mindcrime şi vocea lui Geoff Tate fiind acoperită de restul instrumentelor. Păcat...
Au urmat Cathedral cu un concert bunicel însă cam monoton după câteva cântece. La Europe eram curios să văd câţi se strâng la „The Final Countdown”; după cum mă aşteptam, toţi oamenii prezenţi la festival erau cu mâinile sus la acest cântec. Cred că până şi Moonspell au coborât de pe scenă şi le-au zis fanilor „Haideţi cu toţii la The Final Countdown şi cântăm Opium când ne întoarcem!!” Au urmat Suicidal Tendencies care mie nu mi-au plăcut niciodată dar au avut un public numeros, ba chiar pe la sfârşit, trupa a invitat vreo 100 de oameni pe scenă să cânte melodia cu refrenul obsedant „S/T”. Au urmat Electric Wizard care m-au cam dezamăgit, mi s-a părut că Ufomammut le-a dat clasă, aşa că m-am dus să urmăresc Dream Theater. Un recital mai bun decât cel din 2007, mai ales că de data aceasta au încheiat concertul cu capodopera „Metropolis Pt. 1”. Am urmărit şi puţin din Hatebreed dar nu sunt adeptul acestui gen de new-wave hardcore. Nu au lipsit circle-piturile şi „wall of death”. Altă surpriză extrem de plăcută din ultima seară au fost deatherii legendari Brutal Truth. Dan Lilker la bass (Exit-13, Nuclear Assault, S.O.D., Hemlock, ex-Anthrax), un solist nebun de legat, un baterist evadat din aceeaşi instituţie...a fost un concert foarte dur şi energic, o experienţă foarte interesantă. Au făcut chiar şi un cover în maniera grind al excelentei formaţii The Minutemen. Nota 10! Noaptea s-a terminat cu Manowar care se tot laudă că sunt cea mai zgomotoasă formaţie din lume, însă vă spun sincer s-a auzit totul mai încet decât la restul formaţiilor, din spate nu prea se auzea deloc, iar din faţă se auzea foarte slab. Noaptea şi festivalul s-au terminat cu artificii. Din păcate am auzit zvonuri că locuitorii din Clisson ar dori ca festivalul să nu mai aibă loc de acum încolo deci sunt foarte curios să văd ce ne pregatesc tinerii organizatori Hellfest pentru 2010, cu siguranţă o altă ediţie incendiară.
Matei Tibacu
