Saint Vitus este o trupă de doom metal din Los Angeles, California. Defapt...e cam insultător să-i numesc pur şi simplu ”o trupă”, deoarece Saint Vitus a fost una din primele trupe ale genului doom metal şi din punctul meu de vedere, cei mai originali ”elevi” ale primelor trupe de heavy metal din lume precum Black Sabbath, Blue Cheer sau Hawkwind, trupa reuşind să-şi facă o carieră (şi cu ocazia aceasta, să inventeze un nou stil) din cântece de la Black Sabbath cum ar fi ”Into The Void”, „Lord Of This World”, „Black Sabbath” şi „Cornucopia”. Saint Vitus este socotită atât de mine cât şi de alţi fani înrăiţi ai trupei (cum ar fi Phil Anselmo de la Pantera şi Down sau Henry Rollins de la Black Flag şi Rollins Band) ca fiind prima trupă de doom metal în sensul adevărat al termenului. Chitara lui Dave Chandler, ”capul răutăţilor” în Saint Vitus, are un sunet inconfundabil pe care multe trupe au încercat să-l imite de-a lungul timpului (inclusiv Black Flag şi Dinosaur Jr.) iar cei trei vocali din istoria trupei, adică Scott „Scotty” Reagers, Scott „Wino” Weinrich (The Obsessed, The Hidden Hand, Place Of Skulls, Probot, Spirit Caravan) şi Christian Lindersson au fiecare o voce arhetipală pentru acest gen muzical. Cu Mark Adams (bass) şi Armando Acosta (tobe) mă cunosc mai demult, însă cel din urmă membru (co-fondator, de altfel...) nu mai face parte din trupă încă din luna iunie a anului 2009 aşa că drept omagiu pentru activitatea sa de la înfiinţarea trupei în 1976 până acum, am hotărât să stau la taclale cu el, să discutăm despre vremurile trecute ale formaţiei, întâmplări diverse şi informaţii mai detaliate despre diferite aspecte ale trupei Saint Vitus.
Matei: Cum s-a format trupa?
Armando: Am intrat într-o zi într-un magazin de muzică din Redondo Beach, CA unde aveau mereu o cutiuţă cu anunţuri că se caută muzicieni, că se înfiinţează trupe noi, etc. Am scormonit şi am găsit un bilet pe care scria „căutăm tobar, influenţe: Black Sabbath, Scorpions, UFO, Cream, Blue Cheer”. Am vorbit cu un vocal provizoriu pe-atunci, m-au invitat la sala lor de repetiţii unde nu prea o duceau bine cu echipamentul muzical. Mi-au plăcut cântecele pe care le scrisese Dave şi am decis să formăm trupa, numindu-ne „Tyrant” la încpeut. Am cântat un concert la clubul „Gazzri’s” şi nu a mers deloc bine, în anii aceia dorindu-se numai trupe cu băieţi tineri care erau frumoşi la faţă şi munceau mai mult la părul lor decât la muzica lor. Cu un an mai târziu mi se pare am cântat la Gazzri’s din nou şi unul din oamenii de pază care au fost prezenţi cu un an în urmă purta un tricou cu trupa noastră, aproape a leşinat când ne-a văzut din nou. După acel concert Bill Gazzri a urlat la Dave cum că nu vom mai cânta acolo niciodată. Saint Vitus au avut un concert acolo chiar anul acesta însă clubul se numeşte altfel. Iar eu n-am luat parte la concert, ha ha. În fine...
Matei: Voi aţi aparţinut scenei de punk ai anilor ’70 şi ’80...care era reacţia punkiştilor când auzeau ce cântaţi (doom metal, cea mai lentă formă de metal...exact opusul vitezei din punk)?
Armando: Black Flag ne-au luat în Berkely, CA pentru un concert numit „A Day At The Green”. Sâmbătă cântau trupe de punk iar duminică trupe de metal...dar ni s-a zis să fim acolo sâmbătă. Sunt sigur că Black Flag s-au distrat pe cinste când am apărut aşa siguri pe noi în ziua trupelor de punk...probabil ştiau ce urma să iasă. Dave a aflat că Suicidal Tendencies urmau să cânte în aceeaşi zi şi că aceştia au o rulotă drept vestiar aşa că s-a dus şi a dat buzna înăuntru. Cei de la Suicidal Tendencies au fost şocaţi să-l vadă pe un metalist cu păr lung pătrunzând în rulota lor dar acesta le-a zis că e din Saint Vitus şi că e un fan de-al lor, aşa că Suicidal Tendencies s-au mai liniştit şi au semnat autografe. În timp ce cântam, punkiştii nici nu ştiau ce reacţie să aibe, nu ştiau cum să se manifeste. Au început să se strângă în faţa scenei şi cineva a aruncat cu un obiect în capul lui Scotty. Când Scotty a ridicat obiectul de pe jos (care era o pipă), a spus către public ceva de genul „dacă tot o aruncaţi, măcar aruncaţi-o plină cu ceva iarbă”. Puţin mai târziu Scotty o primeşte înapoi „plină”, spune „Aşa mai merge!” şi o fumează pe scenă. Am cântat şi „White Stallions”, ştiam că punkiştilor le va plăcea piesa, dar nu ştiau că e o piesă puţin mai lungă decât cele cu care erau obişnuiţi deci pe la sfârşitul cântecului nu mai rămăsese nici un punkist în circle pit. În timp ce cântam piesele mai lente, a fost prima oară când am văzut un moshpit făcut cu încetinitorul. Chiar şi când intrau unii-n alţii ricoşau şi cădeau cu încetinitorul. A fost un concert superb! Primele două turnee ale noastre au fost cu Black Flag, vroiau să cântăm mereu înaintea lor ca să-i enervăm pe fanii lor până urcau ei pe scenă. Cât timp cântam cu ei, fanii lor ne detestau, dar când am avut primul nostru turneu pe cont propriu, îi vedeam pe mulţi dintre fanii Black Flag în faţa scenei dând din plete şi simţindu-se bine la muzica noastră. Ţin minte că publicul ne abuza aproape mereu dar niciodată nu părăseam scena.
Matei: Povesteşte-mi ceva detalii despre procesul înregistrării albumelor?
Armando: Pot să-ţi spun că primul album a fost înregistrat în 13 ore. Au venit poliţiştii şi ne-au zis că făceam prea mult zgomot (la ce poţi să te-aştepţi, era ora 3 dimineaţa). Au venit şi în timpul înregistrărilor celui de-al doilea album şi în Berlin, în timp ce înregistram albumul „V”. Pe caseta demo (pe când ne numeam „Tyrant”) ţin minte că numele solistului era Howard şi am înregistrat caseta într-o rulotă cu ceva scule de înregistrat înăuntru.
Matei: Spune-mi te rog ceva aspecte despre Saint Vitus, pe care nu mulţi le cunosc.
Armando: De exemplu, pentru un anumit cântec, l-am copiat pe Neil Peart de la Rush...am luat o porţiune mică din melodia lor „Tom Sawyer” şi am grăbit-o...vezi dacă-ţi poţi da seama despre ce cântec e vorba. Dave a compus cântecul „White Stallions” pentru că lumea nu ne credea în stare de a compune un cântec mai rapid, credea că nu puteam cânta mai repede decât o făceam. Melodia „Return Of The Zombie” e defapt despre noi, ne auto-ironizăm prin metaforele acelea.
Matei: Care este concertul tău preferat alături de Saint Vitus...şi dacă ’da’, de ce?
Armando: Ha ha...da. Pentru mine cred că recitalul de la clubul Double Door din Chicago a fost cel mai bun (înainte de apariţia noastră la festivalul With Full Force) deoarece a fost prima oară când am avut un concert sold-out într-un club. Au venit fani din întreaga ţară ba chiar şi unul din Germania.
Matei: Ce planuri de viitor legate de muzică ai în momentul acesta?
Armando: Momentan sunt într-o trupă numită Dirty Red. Să vedem cum decurg lucrurile...
Matei: Ce baterişti te-au influenţat?
Armando: Primul solo de tobe de-al meu a fost „Soul Sacrifice” de la Santana (varianta de la Woodstock), apoi a urmat solo-ul din „In-A-Gadda-Da-Vida”. M-au influenţat mult bateriştii din Santana, Cream, Rush, Grand Funk, Iron Butterfly şi ELP. Nu mai ţin minte toate numele acestor baterişti deci am enumerat formaţiile din care provin. În acest mod, nimeni nu rămâne pe dinafară, ha ha.
Matei: Care sunt albumele care te-au influenţat cel mai mult de-a lungul timpului?
Armando: Pe loc, pot menţiona „Are You Experienced” - Jimi Hendrix; „Vincebus Eruptum” – Blue Cheer; „In-A-Gadda-Da-Vida” – Iron Butterfly; „Black Sabbath” – Black Sabbath; „Disraeli Gears” – Cream; „First LP” – Emerson, Lake & Palmer; etc.
Matei: Mulţumesc mult!
Armando: A fost distractiv să pălăvrăgesc!

Matei Tibacu