Când rosteşti termenul „thrash metal”... primul lucru la care te gândeşti este... Mă rog...ok...Metallica... dar la ce altceva te mai gândeşti? Exact: la SLAYER! Considerată una din cele patru trupe de thrash care compun „the big four” (Metallica, Slayer, Anthrax şi Megadeth), Slayer au jucat un rol important atât în dezvoltarea subgenului cât şi în urcarea muzicii metal cu un nivel mai sus. O contribuţie enormă la extremizarea metalului. De câte ori, când eraţi singuri în cameră, aţi dat volumul la maxim şi aţi încercat să-i imitaţi ţipătul strident solistului Tom Araya de la începutul melodiei „Angel Of Death”? Sau de câte ori aţi auzit diferite formaţii cum intră brusc dintr-un cântec în celebrul riff al cântecului „Raining Blood”? Cred că deja v-aţi dat seama ce încerc să spun: Slayer ne înconjoară... aşa că haideţi să-i cunoaştem mai bine.
Fondată în Huntington Park, California în anul 1981, americanii au început activitatea lor concertistică la diverse petreceri în casele prietenilor lor sau invitaţi de alţii. După ce chitariştii fondatorii Jeff Hanneman şi Kerry King l-au cooptat pe bassistul/solistul Tom Araya (care mai cântase cu King într-o formaţie înainte) şi pe tobarul Dave Lombardo (care le-a atras atenţia într-o zi când livra pizza), Slayer prestau cover-uri ale unor trupe precum Iron Maiden şi Judas Priest înainte să înceapă să scrie propriile lor cântece. Prima dată când Slayer au apărut pe o înregistrare cu ceva original s-a petrecut când compilaţia lui Brian Slagel „Metal Massacre III” a fost scoasă pe piaţă, piesa căsăpitorilor intitulându-se „Aggressive Perfector”. Un mare succes în underground, piesa le-a adus membrilor un contract pentru înregistrarea unui album întreg sub egida (pe atunci) tinerei case de discuri Metal Blade, contract venit tot din partea jurnalistului Brian Slagel. Aşadar debutul „Show No Mercy” apare în sfârşit pe piaţă în 1983, finanţat în mare de banii strânşi de Tom Araya. Adoptând o imagine morbidă şi satanistă, Slayer abordau în cântecele lor numai subiecte precum magia neagră, anticristul şi bineînţeles, moartea. Un aspect interesant despre acest debut este că tobele au fost trase în două faze: prima dată tobele în sine fără cinele iar a doua oară numai cinelele, lui Brian Slagel fiindu-i frică de un distors prea mare dacă le-ar înregistra pe toate deodată. Un experiment interesant, nu? Acest album a devenit cel mai bine-vândut album de la Metal Blade în scurt timp aşa că trupeţilor li s-a oferit o altă ocazie să înregistreze ceva cântece. În 1984 Slayer lansează un EP intitulat „Haunting The Chapel” din care deja rezultă o schimbare, deja rezultă calea muzicală pe care aceştia urmau s-o paveze pentru ei. Cam de la „Haunting The Chapel” se poate spune că Slayer şi-au găsit propria personalitate. După un turneu în statele unite şi un concert în Europa (în deschidere pentru UFO) Kerry King a pălecat temporar din Slayer ca să-l ajute pe Dave Mustaine (ex-Metallica) cu noua sa trupă (poate aţi auzit de ea...Megadeth). Însă grijile lui Jeff Hanneman de a-şi găsi un nou chitarist au dispărut după 5 concerte cu Megadeth, când King s-a întors la Slayer, susţinând că Megadeth îi consumă prea mult din timp. Un alt turneu alături de Exodus şi Venom a urmat, precum şi primul album live intitulat „Live Undead”. Cu banii strânşi în urma vânzărilor albumului de debut, Slayer intră în studio să înregistreze al doilea album intitulat „Hell Awaits” care continuă după cum am zis pe linia a ceea ce au demonstrat pe „Haunting The Chapel”, însă de data aceasta versurile satanice şi structurile melodiilor au fost mult mai elaborate, mai lungi, mai mature. Concurând cu alte lansări thrash istorice ale acelui an precum debutul lui Joey Belladonna cu Anthrax, albumele de debut de la Megadeth, OverKill, Exodus, Artillery, S.O.D., Whiplash şi Possessed...Slayer’s „Hell Awaits” a fost cel mai bine recepţionat, considerându-se cel mai malefic efort muzical de la acea oră.
Anul 1986 este un alt an culminant pentru genul metalului extrem. King Diamond îşi lansează albumul solo de debut, Metallica lansează „Master Of Puppets” care avea să fie ultimul cu Cliff Burton la bas, Possessed lansează ultimul lor album din carieră, Kreator lansează „Pleasure To Kill”, Nuclear Assault lansează albumul de debut, Dark Angel lansează capodopera „Darkness Descends” despre care se spune că dacă ar fi apărut puţin mai înainte decât al treilea album Slayer, „Reign In Blood”...Dark Angel ar fi fost ce sunt Slayer acum. Dar cum nu a fost să fie, Slayer sunt ce sunt acum datorită acestui album, acestui monstru sonic: Reign In Blood. Mulţi consideră că acest album a dat naştere instantaneu unor subgenuri şi mai extreme precum death metal şi black metal, alţii susţin că thrash-ul nu a mai fost la fel după lansarea acestuia însă cert este că „Reign In Blood” este un album de referinţă până în ziua de astăzi şi conţine elemente cheie pentur dezvoltarea metalului extrem (precum pedala de dublu-bass extrem de rapidă, solo-urile de chitară atonale, strigătele inconfundabile ale lui Araya, versuri şi mai extreme decât înainte cum ar fi cele din „Angel Of Death” despre holocaust şi Josef Mengele, etc.). în mijlocul turneului pentru acest album bateristul Dave Lombardo a părăsit trupa din pricina lipsei de bani din urma vânzărilor, dacă tot au semnat cu o casă majoră de discuri (Def Jam Records...mai târziu American Recordings, sub egida căreia s-au aflat şi System Of A Down, Danzig, ZZ Top şi Johnny Cash). Dar scurt timp după aceasta, Dave s-a întors în trupă şi anul 1988 ne oferă al 4-lea album al trupei, album intitulat „South Of Heaven”, album cu tempo-uri mult mai lente decât pe „Reign In Blood” deoarece acest album era de neatins, de necomparat cu altele deci indiferent ce aveau Slayer să compună în coninuare, trebuia să fie diferit de acesta. Acest lucru le-a ieşit, „South Of Heaven” ajungând din prima săptămână pe locul 57 în topul Billboard Charts şi fiind până astăzi albumul care s-a bucurat de cel mai mare succes comercial.
În 1990 apare „Seasons In The Abyss” care marchează o întoarcere la intensitatea de pe albumul „Reign In Blood” dar dej amarchează o uşoară schimbare de stil, Slayer devenind mai melodici, mai influenţaţi puţin de ceea ce exista în jur şi era în deplină ascensiune (rock-ul alternativ, grunge-ul). Cu toate acestea, albumul a intrat pe locul 44 în topul Billboard. Însă în 1992 Dave Lombardo pleacă pe bune din trupă din pricina mai multor certuri cu restul membrilor Slayer, aşa că aceştia îl recrutează pe Paul Bostaph, tobar în superba trupă de thrash Forbidden. Cu acesta înregistrează „Divine Intervention” în 1994, care urgent intră pe locul 8 din topul Billboard (!!!). Un album de cover-uri numit „Undisputed Attitude” este înregistrat în 1996 dar nu a fost primit aşa de bine ca cele precedente...de altfel nici „Diabolus In Musica” lansat în 1998 nu a fost primit chiar cu braţele deschise de fani (chiar dacă a intrat pe locul 31 în topul Billboard), Slayer fiind acuzaţi că au început să incorporeze elemente de Nu Metal în muzica lor. Anul 2001 marchează ultimul album alături de tobarul Paul Bostaph care a trebuit să părăsească trupa în timpul turneului promovării albumului din cauza unei răni la mână.; un album foarte bun numit „God Hates Us All”, de pe care un cântec a fost şi nominalizat pentru premiile Grammy.
Între timp, Slayer au mai scos un live DVD intitulat „Still Reigning”, un album numit „Christ Illusion” (care a fost aclamat atât cu un premiu Grammy cât şi cu locul 5 în topul Billboard), au aprărut pe OST-ul filmului Saw III, au întreţinut numeroase turnee mondiale cu trupe precum Trivium, Lamb Of God, Mastodon, Marilyn Manson, Children Of Bodom, Amon Amarth şi Megadeth iar în momentul de faţă au un album lansat recent numit „World Painted Blood”. Slayer este o trupă esenţială pentru colecţia oricărui fan de metal, multe aspecte din muzica metal cum este cunoscută astăzi datorându-se acestei trupe. Este o trupă extraordinar de intensă în apariţiile live nu numai datorită muzicii lor, ci armatei de fani Slayer care o iau razna la auzitele şlagerelor de thrash metal prestate de Slayer. Este o trupă despre care s-a zvonit puţin mai devreme anul acesta că ar fi pe cale să se despartă, dar Kerry King a infirmat acest zvon aşa că trupa încă nu şi-a spus ultimul cuvânt fanilor dar ultimul cuvânt pe care fanii mereu îl rostesc trupei este unul atotcuprinzător şi cel cu care voi încheia şi acest articol: SLAAAYEEERRR!!!
Matei Tibacu & Hefe