Village Vert
Cîteodatami-e teamade muzica. Pentru cae atît de moale si tandra, atît de parfumatasi aproape cami-e fricasanu-i spulber ceva din farmec prin cuvinte („Delilah”). Îmi vine satac despre Kelly De Martino („The Last Time”). Dar trebuie! Trebuie savavorbesc! Trebuie saîmpart si cu voi bucuria auditiei unui disc ca „Honest”. Nu se numeste degeaba asa, pentru caare sinceritate pînaîn cele mai sensibile cotloane („Full of Blue”). Kelly De Martino e magnetic („Scared”), electric („Marilyn Monroe”), circulaprin vene inseparabil („Just Like You”).


Vocea e comparabilaîn recenziile din afaracu cea a vocalistei Hope Sandoval din fabulosii Mazzy Star. Fragila... Frumoasa… Ca si cînd te-ar cunoaste de secole… Asa vine cu muzica ei prin tine… E o zînacu care saplîngi devine poezie. Melancolie si metaforacare s-ar putea sate sechestreze în vis.
Voce de catifea, picaturi de folk minimalist, metafore plutind. O fiintadin America care te va cîstiga cu versul, soaptele si sunetele „de piele”. O trainadintotdeauna în tine. „Please don’t love me, I’m not ready.”… Asa se aude în cîntecul „Honest” ce deschide albumul… E, ce mai!, un fel de Stina Nordenstam, dar nu din Suedia, ci din New York. Sunt coplesit de cîte efecte se declanseazade la un singur cîntec… Si sunt zece, oameni buni! N-am facut asta niciodata, dar cred în muzicaprecum altii în basme, asa cazic: VaROG saascultati discul asta! Nu discutam de ce 10. Vaveti convinge si singuri… Fumînd, cu o cafea în fata. Cu voi însiva, el sau ea…