Mă uit în presă si mă apucă isteria.
Atîta s-a bătut pe marea confuzie a domnului Kravitz făcută în concertul din 26 iulie la Bucuresti că risc greturi... „Avem nevoie de Ungaria pentru Revolutia Iubirii!... „
Mi s-a părut că s-a scos finut din imensa, matusalemica, jignitoarea gafă si a intrat în ceea ce asteptam cu totii… O nebunie de interpretare care a durat pînă aproape de miezul noptii...
Eu mai repede la minunea de prestatie m-as uita si-as lua-o la bani mărunti...
Chiar a fost perfect!... Desi Lenny ascult abia din trei în trei luni, iar admirator înfocat nu mă pot declara...De-ar fi primul care face această de-neiertat tîmpenie... Chestiuta stiti care este? Noi nu ne-am obisnuit că suntem încă la capătul Pămîntului în materie de evenimente (muzicale) si
că abia de doi-trei ani am început să intrăm pe hărti.
Avem pretentia să fim si salutati corect... E drept, nu îti trebuie lecitină ca să retii numele tărisoarei noastre dragi, dar nu poti condamna un om care sare din avion în avion... si din
cameră de hotel - în cameră de hotel, cum se scuza.Treaba asta cu tările e în mod cert un detaliu insignifiant.El vine să cînte, nu contează unde prea tare...
Sincer, la o scară mai mică sau mai largă, dacă as fi Lenny Kravitz... As uita la fel si nu mi-ar părea cine-stie-ce rău.
Vorbind despre ce-am putut să petrec cu fiecare por pe Cotroceni la sfîrsit de iulie... Oameni buni, MAGNIFIC!
Sunetul de-o acuratete genială (ce înseamnă să vii cu echipamente performante din afară… ), o ditamai trupă - corectă si talentată dintr-un capăt si pînă în celălalt (de neuitat solo-ul bateristului), un Lenny fix în bratele publicului...
Nu mai e nicicum tipul ăla de exaltare care m-a consacrat, din dătile trecute, cînd spun că Lenny Kravitz, live în Bucuresti, rămîne în top 3-ul celor mai bune concerte rock în România din 2008 pînă în momentul ăsta!
Dificil cu topurile cînd asteptăm ce-asteptăm în următoarele luni... Dar le dărîmăm noi si le reconstruim, nu-i bai!
Importantă în fond nu va fi vreodată muzica si spectacolul absolut, foarte auzit si foarte văzut, prezentat într-un 26 iulie perfect la Bucuresti, de acest print sugubăt al rock ‘n’ roll-ului.
Importante vor fi picanteriile si cît de neuitată mai e România în lume. E ca dracu’ de uitată si merită zău!
As fi luat de grav mofturos, dacă latru iarăsi cîteva rînduri despre cum -DIN NOU - pe stadionul ăla abia găseai trei sferturi ocupate, despre cum si astea trei sferturi erau compuse din variate, foarte nuantate, forme de cocalari (despre oamenii superbi pe care i-am întîlnit măcar cu privirea la
concertul ăsta... Poate în alte episoade ale serialului...), despre cum tot felul de malaci celebri în mass-media îsi înghesuiau cunostintele parsiv în destul de golul gazon A, generînd scandaluri jenibile cu cimpanzeii security, despre scena aia care îmi inspira necurătenie si Festivalul Berii
(cei din staful trupei au „lins” indignati cu mopul, curătînd diverse urme de murdărie, înainte de un pic întîrziata începere a show-ului, declansată finalmente pe la vreo 21:15)...
Blocajul meu de sinapsă vine cînd nu îmi pot scoate din minte că locatiile tuturor „momentelor de evadare” sunt într-o tară în care îmi duc viata asa cum mi-o duc, simtind ce simt. Cred că
trebuie să scap de detalii si să fiu mai detasat. În fond, din întreaga seară...Rămîn doar cu ce mi-a cîntat Lenny. Alte răutăti - le las pe stadion si le mai aduc ocazional aminte în vreo recenzie live.
Nu i-as uita deloc pe The MOOoD, care au făcut o deschidere destul de zvăpăiată, cu un Marius mai sărit ca oricînd (mă pierde întruna cînd cîntă versul ăla cu left, right, left, right, right, left... lectie de rapiditate si precizie vocală, nu glumă!) Si niste trupeti bucurosi să cînte. „Two Times” rămîne deocamdată cea mai clară creatie a lor. E important să iubesti să cînti si să lovesti în instrumente ca un îndrăgostit de sunet. Ei mi-au dat senzatia asta în noaptea trecută si, chiar dacă n-au avut parte de un public care să rezoneze (multe Rebelde în jurul meu care mimau misto-uri proaste la finalul mini-concertului indiotilor cu replici strigate gen Si? Ne spuneti si nouă cine sunteti acum?...), cred cu tărie că sunt pe drumul cel mai bun.
Se numeste onoare să fii opening act pentru Lenny Kravitz zic.
Rămîn încă speriat de lumea încă prea nepregătită pentru atîta futurism si atitudine concertistice. Treaba asta cu muzica a rămas încă pentru foarte multi o chestiune teribil colaterală.
Trebuie să mă simt ca un violonist de la Operă - hrănindu-mă cu utopii si cîntîndu-mi cu nebunie ariile.
Lenin, cum îl striga ironic pe Kravitz un fan nerăbdător, trebuie să revină! E musai!
...Sau mergem noi la el!