Un asemenea eveniment, oriunde l-ai plasa īn lume, are parte de o primire entuziastă. Toate aceste nume garantează excelenta muzicală de zeci de ani. Toti artistii sunt cunoscuti pentru calitătile lor, pentru unicitatea cu care au reusit să īmpartă un dar pe care l-au primit de undeva de deasupra. Pentru multi, reactia a variat de la surpriză la soc.
Marele cīstig (pentru că aici chiar nu ai ce pierde), este zīmbetul celor care si-au văzut preferatii si al celor care au descoperit noi favoriti. Să-i vezi pe oameni cīt de bucurosi sunt să-l vadă pe Al Jarreau păstrīndu-si spiritul, s-o vadă pe Dianne Reeves uimită de un public uimit să o descopere, să-l vezi pe Monty Alexander dīnd o nouă viată unor
piese precum «Fly Me To The Moon» sau «No Woman No Cry», o orchestră cu numele unui titan, cu forta si claritatea unui cristal.
Erik Truffaz a adus cel mai variat public, fiind aplaudat īn picioare mai ales de cei care nu au apucat īncă să-l asculte cu atentie pe Miles Davis. Ce bine totusi că Miles trăieste īncă prin muzica celor care au urmat, dar si prin strălucirea celor care l-au avut alături.
John McLaughlin si Chick Corea sunt doar doi dintre cei care au colaborat cu cel la care se poate raporta o bună parte din
istoria jazz-ului.
La fel de bine John si Chick pot fi considerati inovatori, pionieri, deschizători de drumuri si de minti, descoperitori sau orice titlu de noblete care ne trece prin cap.
Acesti oameni au fost īmpreună la Sala Palatului, īnsotiti de incredibilul, inumanul, criminalul Vinnie Colaiuta, de Christian
McBride, cel mai valoros tīnăr basist al momentului (īn jazz, la 36 de ani esti prichindel) si de Kenny Garrett, un saxofonist
din vīrful ierarhiei, la fel ca si ceilalti patru colegi ai săi. Ei se puteau numi oricum, The Fabulous Five, The Jazz Dream Team, The Best Band You Never Heard In Your Life (vorba lui Zappa) sau oricum ne-ar dicta imaginatia.
La noi s-ar fi numit probabil DeLuxe, Turbo sau Klasse, oricum ceva ce vine de la o masină scumpă. Chick Corea,
initiatorul proiectului, a dat numele de Five Piece Band, ceea ce reflectă clar o calitate prezentă la toti artistii din acest „summit”: decenta. O formatie compusă din cinci muzicieni care si-au prezentat cu umilintă geniul. Cītiva dintre cei care au tinut cursul istoriei jazz-ului au venit la noi pentru o lectie de tinută muzicală. Iar dincolo de talentul lor imens putem admira si lua ca exemplu caracterul lor, capacitatea de a se detasa total pentru a ne oferi ceea ce ei au mai scump: muzica. Nimic altceva decīt muzică. Directă, complexă, solicitantă său īnăltătoare, a venit din partea maestrilor, iar
pentru asta ne putem considera privilegiati. Au venit niste oameni care nu ne-au păcălit cu nimic, nu ne-au lingusit cu texte ieftine sau convulsii libidinoase, ci ne-au delectat cu arta lor desăvīrsită īntr-o viată total dedicată.
E adevărat că unii s-au īntrebat de ce atīta «filozofie» pentru o muzică din care n-au īnteles nimic. Dar stim bine că la noi cei care nu īnteleg hulesc sau batjocoresc. Dar poate acum lăsăm cutumele si problemele «maselor» si ne gīndim că
īntr-adevăr n-a fost nicio mare „filozofie”. A fost un eveniment cum n-a mai fost īn Bucuresti, fără sponsori (care se vor īnghesui la viitoarea editie), fără prea mult TV, deci fără prea multe VIP-uri, organizat rezonabil, cu un „sold out” īncă de la prima editie.
Mai contează că unii s-au trezit unde nu trebuia? Din cei 5000 de spectatori de duminică 26 octombrie, măcar jumătate s-au bucurat, iar asta ar trebui să īncurajeze orice organizator de evenimente. Am avut si vom avea multe concerte,
de toate felurile, ceea ce nu poate decīt să ne fie de folos. Poate astfel vom realiza diferenta astronomică de nivel dintre lumea muzicală autohtonă si lumea cu adevărat bună a muzicii. Dar această lectie de excelentă muzicală este absolut obligatory pentru orice om care, indiferent de gusturi, limite, angoase, fixatii sau neputinte are timp să se bucure de muzică, oricum s-ar umi ea. Mesajul Five Piece Band a fost ermetic, cel al lui Erik Truffaz a reflectat cel mai bine timpurile actuale, Al si Monty au adus căldură, Dianne a adus feminitate si din nou căldură, Count Basie Orchestra a adus acuratete si iată că avem tot ce ne trebuie pentru a defini puritatea muzicală, de 2000 de ani īncoace. Acea definitie care
vine tot de deasupra si a dezvoltat civilizatia si calitatea umană. Acea vibratie care i-ar putea misca inclusiv pe cei cu creierele amortite de birouri urīt mirositoare, dacă ar realiza că a merge la concert poate fi mai interesant decīt a-ti număra banii.
Cele patru zile de muzică ne arată că a dezvolta si a păstra o traditie reprezintă o constructie care privilegiază si spală păcate. Dacă acest eveniment devine ceva normal, oriunde īn lume, īnseamnă că există oameni civilizati, uniti de pasiunea pentru muzică.