EMI
Despărţirea de bassistul Lee Alexander ar fi trebuit să facă din Norah Jones o persoană predispusă la jelit şi nu la cântat piese pe care se poate dansa fără să ai nevoie de o a doua persoană (de care să te ţii sau pe care să o ţii de vorbă). Probabil că s-ar fi putut întâmpla ca „The Fall” să fie încet şi trist dacă nu şi-ar fi băgat nasul Jacquire King căruia oamenii de la Kings Of Leon trebuie să le mulţumească pentru faptul că în sfârşit au reuşit să fie auziţi (mai tare) dincolo de graniţele Statelor Unite. Este uimitor cum o fată care şi-a obişnuit audienţa cu „ziceri” moi şi catifelate („Turn Me On” de pe albumul de debut este o capodoperă) să ajungă să fie zgomotoasă (prin chitară şi baterie) ca pe „It's Gotta Be” de pe acest al patrulea disc din carieră. Atenţie, în cazul de faţă „zgomotos” nu înseamnă „iritant”, ci „bun de să te facă să nu mai stai pe scaun”. Norah spunea că materialul cu care s-a lansat (în 2002) s-a născut când arunca lucruri în pereţi ca să vadă dacă se prind de ei. Dacă e adevărat înseamnă că „The Fall” a fost conceput când Norah a
ajuns într-un spaţiu fără pereţi, unul în care poate cânta mai tare fără să se gândească la posibile reacţii care ar putea veni de dincolo de pereţi.
CETIN RAŞIT