25/09: Până când moartea ne va despărţi (dar mai ales după)
Category: Sunete Inside
Posted by: sunete
Selectia naturală. Supravieţuiesc doar cei puternici, cum ar veni. Exceptând cazurile în care era vorba de boli grave şi chiar incurabile, mulţi artişti şi-au găsit sfârşitul pentru că şi-au dorit. Sună cinic? Nu mai cinic decât celebrele vorbe ale lui Sir Winston Churchill: “Nimeni nu este de neînlocuit. Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”. Supradoze de droguri, alcool, medicamente sau chiar mâncare (există şi aşa ceva, se ştie), accidente mai mult sau mai deloc stupide sunt doar câteva din motivele pentru care nume mari din muzică au ajuns “six feet under”. Oricare dintre dispariţii au fost ca nişte “zile de salariu” venite în avans pentru casele de discuri. Cât de celebru era 2 Pac înainte de a muri? Un glonţ, un singur glonţ a contribuit la faima unei trupe din Seattle care n-a fost niciodată prea departe de secţiunea “one hit wonder”. Oamenii care petrec la cârciumă mai mult timp decât acasă au o vorbă care vine în sprijinul hobby-ului lor: “un beat bun este un beat mort”. Cât de bun este un artist mort (la propriu)? Un Michael Jacskon mort a fost cu 42% mai bun - doar în Statele Unite - în prima săptămână după dispariţie decât un Michael Jackson “obişnuit”.
500.000 de dolari este suma pentru care Elsie Poncher a scos pe eBay un loc de veci în “Westwood Village Memorial Park” din Los Angeles la jumătatea lunii august a acestui an. Fiind chiar deasupra locului unde se odihneşte Marilyn Monroe, licitaţia a ajuns în mai puţin de o săptămână la suma de 2,5 milioane de dolari. Richard Poncher, cel care a cumpărat locul de la Joe DiMaggio, a fost “fericitul” care a stat pe(ste) blondă 23 de ani. Să recunoaştem, este o perioadă mai mare decât toate relatiile la un loc ale divei iubitoare de bărbaţi din spiţa Kennedy şi ar fi fost şi mai mare dacă Elsie, soţia lui Richard, n-ar fi avut nevoie de bani pentru a-şi plăti ipoteca în aceste vremuri de criză. Ei, criză! Suma este destul de mare ca să te facă să înţelegi că nu este vorba de aşa ceva ci despre dorinţa de a fi “celebrity related”. Dacă oferta de a-ţi găsi odihna veşnică lângă Marilyn este una de nerefuzat, un loc – chiar şi pentru o urnă – lângă mormântul lui Elvis Presley este de negăsit. Graceland este doar pentru regele rock 'n' roll, cel mai profitabil artist... mort, unul care doar în 2005 a adunat 45 de milioane de dolari, cea mai mare parte din bani revenind din drepturile obţinute din vânzarea discului “ELV1S: 30 #1 Hits” lansat de Sony Music cu trei înainte.
Un singur artist a îndrăznit până acum să-i ia titlul de “cel mai profitabil artist mort” lui Elvis dar a făcut-o doar pentru un an. Kurt Donald Cobain, cel care a fost găsit mort în locuinţa din Seattle în urma combinaţiei dintre medicamente şi glonţul plecat dintr-o armă de vânătoare, i-a luat locul “regelui” în 2006 când Courtney Love a vândut pentru o sumă exorbitantă o parte din drepturile de autor pentru catalogul Nirvana. Fosta membră a trupei Hole mai deţine peste 100 de benzi ale lui Cobain cu sau fără ceilalţi membri de trupă. O parte a apărut pe compilaţia “With The Lights Out” în noiembrie 2004, fără mare succes de piaţă însă. O mai mare trecere au avut producţiile lui Christopher George Latore Wallace cunoscut în muzică sub numele de Notorious B.I.G. Rapper-ul a devenit un icon al genului abia după moarte, a fost numit „salvatorul hip-hop-ului de pe Coasta de Est”, atât MTV cât şi VH1 oferindu-i spaţii largi de emisie pentru această realizare. Piesele artistului al cărui prim album poartă numele „Ready To Die” (ciudată „premoniţie”) au fost cântate de-a lungul vremii de Jay-Z, 50 Cent, Ja Rule, Alicia Keys, Usher dar şi de P. Diddy, cel mai bun prieten al decedatului. Moartea lui Notorious B.I.G. a survenit la puţină vreme după dispariţia unui alt nume din acelaşi gen muzical, Tupac Shakur, nu puţine fiind suspiciunile conform cărora există o legătură strânsă între cele două evenimente nefericite. Şi succesul postum este asemănător. Tupac a lansat cinci albume în perioada vieţii, albume care au obţinut nenumărate discuri de platină, alte cinci fiind aruncate pe piaţă după moartea lui.
Nu întotdeauna casele de discuri vin cu materiale „noi” (exceptând compilaţii de piese demo sau înregistrări din concert) după moartea artiştilor cu care aveau contract. Uneori, nici nu este nevoie de aşa ceva pentru că discurile lansate în perioada vieţii a acelor artişti merg bine şi după 10 sau 20 sau chiar mai mult ani. „Never Mind The Bollocks, Here’s The Sex Pistols”, singurul album de studio al punk-erilor de la Sex Pistols se vinde şi acum în număr mare de exemplare chiar dacă au trecut 32 de ani de la apariţia iniţială. Moartea bassistului Sid Vicious, considerat multă vreme simbolul mişcării punk, a contribuit mult, foarte mult la succesul albumului. Dacă în 1977 materialul a primit „discul de aur” în Marea Britanie, în 1988 obţine (tot „acasă”) „discul de platină” iar în 1992 este din nou „platinat”, de data aceasta în Statele Unite. Al patrulea album britanic în clasamentul all-time realizat de revista „New Musical Express” în 2006, a fost relansat de Virgin Records şi în 2007. În acelaşi an 2007 au fost relansate şi cele două discuri apărute în foarte scurta viaţă a trupei Joy Division. „Unknown Pleasure” şi „Closer” au ajuns să se vândă în milioane de exemplare, multe milioane după ce Ian Curtis, solistul şi liderul trupei, s-a spânzurat pe 18 mai 1980.
Uneori s-a întâmplat ca moartea unui artist să dea naştere unor mişcări greşite de marketing, mult mai greşite decât lansarea pe piaţă a unor piese neterminate, înregistrări mai mult sau mai puţin bune din performanţe live. După ce Michael Hutchence a fost găsit fără suflare într-o cameră de hotel, ceilalţi membri ai trupei au tot căutat un nou solist ajungându-se la situaţia hilară de-al alege în urma unui concurs televizat de tipul “Megastar”. Recţiile au fost negative încă de la început, Jimmy Barnes, un artist australian care a colaborat cu INXS în anii ’80, a catalogat programul drept “a broadband urination on Michael Hutchence's grave” (sună foarte descriptiv în engleză pentru a fi tradus în română). Alegerea lui JD Fortune în locul lui Huchence n-a fost una proastă la început. Canadianul care şi-a petrecut mare parte din adolescenţă în maşina lui personală a compus câteva piese care au ajuns pe singurul disc (“Switch”) lansat după dispariţia vechiului solist, ba chiar a reuşit să intre şi în inima fanilor. În special a fanelor. Trei ani a stat JD Fortune alături de INXS. Trei ani în care revedenise un toxicoman, acest lucru fiind cel care a contat în decizia luată de ceilalţi oameni din trupă, decizia de-al da afară.
Telefonul primit de operatorii de la 911 pe 25 iunie 2009 la ora locală 12:22 a dat startul cele mai recente “goane după aur”. Una la nivel planetar. E drept că locatarul de pe North Carolwood Drive din Holmby Hills, Los Angeles a fost cel mai bine vândut artist din toate timpurile. Celor peste 350 de milioane de discuri vândute ca muzician solo şi alte 150 de milioane de exemplare împreună cu trupa Jackson 5 li s-au adăugat rapid alte milioane. De dolari. Deşi artistul în cauză era plin de datorii. Vânzările de discuri au sărit de la 10.000 de exemplare în săptămâna anterioară dispariţiei artistului la 422.000 doar în Statele Unite în săptămâna în care s-a produs tragicul eveniment. Sony Music a primit doar până la sfârşitul lunii iunie comenzi uriaşe: 3 milioane de la retailer-ii americani şi alte 5 milioane de la clienţi aflaţi în alte părţi ale globului. “Billie Jean” a adunat un milion de vizualizări pe YouTube doar în primele 24 de ore de după moartea lui Michael Jackson. iTunes a raportat tot a doua zi că 10 dintre cele mai bine vândute 15 albume şi 13 din cele mai descărcate 25 de cântece îi aparţin megastarului.
E greu de învinovăţit casele de discuri pentru profitul pe care îl obţin de pe urma unui artist mort. Să nu uităm că principala lor activitate este cea de vânzare a produselor fonografice. Că se întâmplă să se atingă prea tare şi de prea multe ori pe coarda sensibilă, ţine de natura umană. Una care vrea ca “mai mult” să ia locul lui “mult” de fiecare dată. Tocmai de aceea lumea se întreabă acum: “Cine ar mai putea să aibă un asemenea impact?”. Un retailer citat de Reuters a încercat să dea un răspuns: “Dylan? Nu cred. Madonna, Sting sau Bono ar avea ceva impact dar nu la nivelul ăsta. Poate Paul McCartney să se apropie. Dar, la urma urmei, cine a mai rămas?”
Cetin RAŞIT
500.000 de dolari este suma pentru care Elsie Poncher a scos pe eBay un loc de veci în “Westwood Village Memorial Park” din Los Angeles la jumătatea lunii august a acestui an. Fiind chiar deasupra locului unde se odihneşte Marilyn Monroe, licitaţia a ajuns în mai puţin de o săptămână la suma de 2,5 milioane de dolari. Richard Poncher, cel care a cumpărat locul de la Joe DiMaggio, a fost “fericitul” care a stat pe(ste) blondă 23 de ani. Să recunoaştem, este o perioadă mai mare decât toate relatiile la un loc ale divei iubitoare de bărbaţi din spiţa Kennedy şi ar fi fost şi mai mare dacă Elsie, soţia lui Richard, n-ar fi avut nevoie de bani pentru a-şi plăti ipoteca în aceste vremuri de criză. Ei, criză! Suma este destul de mare ca să te facă să înţelegi că nu este vorba de aşa ceva ci despre dorinţa de a fi “celebrity related”. Dacă oferta de a-ţi găsi odihna veşnică lângă Marilyn este una de nerefuzat, un loc – chiar şi pentru o urnă – lângă mormântul lui Elvis Presley este de negăsit. Graceland este doar pentru regele rock 'n' roll, cel mai profitabil artist... mort, unul care doar în 2005 a adunat 45 de milioane de dolari, cea mai mare parte din bani revenind din drepturile obţinute din vânzarea discului “ELV1S: 30 #1 Hits” lansat de Sony Music cu trei înainte.
Un singur artist a îndrăznit până acum să-i ia titlul de “cel mai profitabil artist mort” lui Elvis dar a făcut-o doar pentru un an. Kurt Donald Cobain, cel care a fost găsit mort în locuinţa din Seattle în urma combinaţiei dintre medicamente şi glonţul plecat dintr-o armă de vânătoare, i-a luat locul “regelui” în 2006 când Courtney Love a vândut pentru o sumă exorbitantă o parte din drepturile de autor pentru catalogul Nirvana. Fosta membră a trupei Hole mai deţine peste 100 de benzi ale lui Cobain cu sau fără ceilalţi membri de trupă. O parte a apărut pe compilaţia “With The Lights Out” în noiembrie 2004, fără mare succes de piaţă însă. O mai mare trecere au avut producţiile lui Christopher George Latore Wallace cunoscut în muzică sub numele de Notorious B.I.G. Rapper-ul a devenit un icon al genului abia după moarte, a fost numit „salvatorul hip-hop-ului de pe Coasta de Est”, atât MTV cât şi VH1 oferindu-i spaţii largi de emisie pentru această realizare. Piesele artistului al cărui prim album poartă numele „Ready To Die” (ciudată „premoniţie”) au fost cântate de-a lungul vremii de Jay-Z, 50 Cent, Ja Rule, Alicia Keys, Usher dar şi de P. Diddy, cel mai bun prieten al decedatului. Moartea lui Notorious B.I.G. a survenit la puţină vreme după dispariţia unui alt nume din acelaşi gen muzical, Tupac Shakur, nu puţine fiind suspiciunile conform cărora există o legătură strânsă între cele două evenimente nefericite. Şi succesul postum este asemănător. Tupac a lansat cinci albume în perioada vieţii, albume care au obţinut nenumărate discuri de platină, alte cinci fiind aruncate pe piaţă după moartea lui.
Nu întotdeauna casele de discuri vin cu materiale „noi” (exceptând compilaţii de piese demo sau înregistrări din concert) după moartea artiştilor cu care aveau contract. Uneori, nici nu este nevoie de aşa ceva pentru că discurile lansate în perioada vieţii a acelor artişti merg bine şi după 10 sau 20 sau chiar mai mult ani. „Never Mind The Bollocks, Here’s The Sex Pistols”, singurul album de studio al punk-erilor de la Sex Pistols se vinde şi acum în număr mare de exemplare chiar dacă au trecut 32 de ani de la apariţia iniţială. Moartea bassistului Sid Vicious, considerat multă vreme simbolul mişcării punk, a contribuit mult, foarte mult la succesul albumului. Dacă în 1977 materialul a primit „discul de aur” în Marea Britanie, în 1988 obţine (tot „acasă”) „discul de platină” iar în 1992 este din nou „platinat”, de data aceasta în Statele Unite. Al patrulea album britanic în clasamentul all-time realizat de revista „New Musical Express” în 2006, a fost relansat de Virgin Records şi în 2007. În acelaşi an 2007 au fost relansate şi cele două discuri apărute în foarte scurta viaţă a trupei Joy Division. „Unknown Pleasure” şi „Closer” au ajuns să se vândă în milioane de exemplare, multe milioane după ce Ian Curtis, solistul şi liderul trupei, s-a spânzurat pe 18 mai 1980.
Uneori s-a întâmplat ca moartea unui artist să dea naştere unor mişcări greşite de marketing, mult mai greşite decât lansarea pe piaţă a unor piese neterminate, înregistrări mai mult sau mai puţin bune din performanţe live. După ce Michael Hutchence a fost găsit fără suflare într-o cameră de hotel, ceilalţi membri ai trupei au tot căutat un nou solist ajungându-se la situaţia hilară de-al alege în urma unui concurs televizat de tipul “Megastar”. Recţiile au fost negative încă de la început, Jimmy Barnes, un artist australian care a colaborat cu INXS în anii ’80, a catalogat programul drept “a broadband urination on Michael Hutchence's grave” (sună foarte descriptiv în engleză pentru a fi tradus în română). Alegerea lui JD Fortune în locul lui Huchence n-a fost una proastă la început. Canadianul care şi-a petrecut mare parte din adolescenţă în maşina lui personală a compus câteva piese care au ajuns pe singurul disc (“Switch”) lansat după dispariţia vechiului solist, ba chiar a reuşit să intre şi în inima fanilor. În special a fanelor. Trei ani a stat JD Fortune alături de INXS. Trei ani în care revedenise un toxicoman, acest lucru fiind cel care a contat în decizia luată de ceilalţi oameni din trupă, decizia de-al da afară.
Telefonul primit de operatorii de la 911 pe 25 iunie 2009 la ora locală 12:22 a dat startul cele mai recente “goane după aur”. Una la nivel planetar. E drept că locatarul de pe North Carolwood Drive din Holmby Hills, Los Angeles a fost cel mai bine vândut artist din toate timpurile. Celor peste 350 de milioane de discuri vândute ca muzician solo şi alte 150 de milioane de exemplare împreună cu trupa Jackson 5 li s-au adăugat rapid alte milioane. De dolari. Deşi artistul în cauză era plin de datorii. Vânzările de discuri au sărit de la 10.000 de exemplare în săptămâna anterioară dispariţiei artistului la 422.000 doar în Statele Unite în săptămâna în care s-a produs tragicul eveniment. Sony Music a primit doar până la sfârşitul lunii iunie comenzi uriaşe: 3 milioane de la retailer-ii americani şi alte 5 milioane de la clienţi aflaţi în alte părţi ale globului. “Billie Jean” a adunat un milion de vizualizări pe YouTube doar în primele 24 de ore de după moartea lui Michael Jackson. iTunes a raportat tot a doua zi că 10 dintre cele mai bine vândute 15 albume şi 13 din cele mai descărcate 25 de cântece îi aparţin megastarului.
E greu de învinovăţit casele de discuri pentru profitul pe care îl obţin de pe urma unui artist mort. Să nu uităm că principala lor activitate este cea de vânzare a produselor fonografice. Că se întâmplă să se atingă prea tare şi de prea multe ori pe coarda sensibilă, ţine de natura umană. Una care vrea ca “mai mult” să ia locul lui “mult” de fiecare dată. Tocmai de aceea lumea se întreabă acum: “Cine ar mai putea să aibă un asemenea impact?”. Un retailer citat de Reuters a încercat să dea un răspuns: “Dylan? Nu cred. Madonna, Sting sau Bono ar avea ceva impact dar nu la nivelul ăsta. Poate Paul McCartney să se apropie. Dar, la urma urmei, cine a mai rămas?”
Cetin RAŞIT
