Voi īncerca să fac exact ceea ce nu prea convine unui om căruia īi place să vorbească deschis şi pe larg: să-mi exprim pe scurt parerea īn legătură cu succesul B’estfest. Pentru că indiferent de gusturi, idei fixe sau flexibile, B’estfest este un succes.
Nu e nevoie de un specialist pentru a constata sau explica acest lucru. Eu am fost trei zile la un eveniment care mi-a adus occidentul sub nas, un festival care m-a facut să simt cum simte o lume īntreagă cīnd merge să palpeze actualitatea.

Am lăsat acasă nasul strīmb şi bisturiul analitic şi am plecat să văd cum mai cīntă lumea normală
din jurul meu. M-am aşteptat să intru īntr-un loc unde nu există aceeaşi concentraţie de mitocănie ca īn restul oraşului, nu există cozi decīt foarte rar, am tot ce-mi trebuie şi pot urmări muzica zilelor noastre, să văd ce īnţelege fiecare prin libertatea de exprimare combinată cu conştiinţa valorii artistice. De aceea am aplaudat un succes, pentru că e pentru prima oară cīnd cineva
īncearcă să facă acest lucru, să aducă modelul nealterat al unui festival european.
Mulţi şi-au pierdut timpul criticīnd tot ce mişcă, fără să realizeze măcar o clipă motivul pentru care sunt acolo.

ublicul, īn majoritate, a venit după ora 19 şi s-a aşezat direct la masă, fără să facă ceva anume.
La noi īncă mai există cutuma arderii la rece, obiceiul de a vedea care mai e şpilu. Īnseamnă că jumătate din artiştii invitaţi au fost neinteresanţi? Sau mergem numai la cei pe care-i ştim deja, convinşi că nimic altceva nu ne poate mişca? Orice īncercare de a explica raportul dintre numărul
de spectatori şi valoarea artistului devine inutilă īn acest context.

La B’estfest vii ca să te bucuri de ceea ce anglofonii numesc „good vibe”. Se cīntă bine, se cīntă prost, se cīntă pe bune. Asta trebuie să creăm noi prin acest festival, īn nici un caz un grup de
experţi care să ne prezinte radiografia lumii muzicale, decretīnd care concert a fost cel mai tare şi ce a fost de-a dreptul „cīh”.

Pentru vamaioţii amatori de lălăieli stīngace, cel mai tare concert din istoria Universului a fost Manu Chao. Cel mai tare după Depeche Mode, aşa am auzit. Nu contează că nu pot fi comparate nici īn cel mai etilic delir. E mult mai uşor să dai pe gură ce zic muşchii şi hormonii. Mintea şi sufletul să aştepte.
E la fel de adevărat că Manu Chao a adunat cel mai fierbinte public şi a zis-o cu pasiune, mai multă pasiune decīt subtila Alanis, care n-a apucat să fie ascultată, pentru că majoritatea erau deja extrem de īngrijoraţi de curul ei mare.
De aceea momentele strălucitoare gen UNKLE sau Roisin Murphy au fost trecute la categoria ciudăţei, cu menţiunea că īntr-adevăr au sunat bine. Efectul energiei pozitive s-a simţit la Kraak & Smaak sau Deluka, trupe mai puţin cunoscute dar repede īmbrăţişate de curioşii norocoşi.

Īn ansamblu, concertele nu au atins intensitatea celor de anul trecut, nici publicul nu şi-a depăşit ştacheta. Au fost mai mulţi martori decīt spectatori, mai mulţi critici decīt admiratori. Pentru că lipsa de referinţe te face īntotdeauna să trăieşti cu impresia că nimic nu e OK īn jurul tău.
Totul a fost, cu bune şi cu rele, un exerciţiu de coexistenţă şi de toleranţă.

Manic Street Preachers īn paralel cu spălătoria de bărbaţi, mititeii au cīştigat detaşat meciul cu puiul Shanghai, iar buna organizare a compensat greşelile precum Hot Stewards.
Kaiser Chiefs şi Stereophonics au marcat locul şi au completat lipsa de rock britanic de pe scenele noastre, iar Nelly şi-a prezentat marfa aşa cum a īnvăţat.

O parte s-au bucurat, au īnţeles ce caută acolo. De această parte e nevoie, această categorie socială trebuie să se contureze. Oamenii care īnvaţă să fie spectatori, deschişi tot timpul, atenţi la ce ar putea să le ofere cīteva clipe de bucurie. Marea mea dezamăgire este că am văzut puţini, foarte puţini oameni de muzică, din aceia pe care-i vedem des, vedete parcă.
Stau şi mă īntreb de unde īnvaţă ei meserie? „Dacă ei nu vin la mine, eu de ce să merg la ei?”. Sau şi-au propus să cīnte mai mult decīt să asculte... După atīţia ani īn care am avut doar cīrciumi cu ceafă de porc şi bīlciuri cu paiete, e greu să te mai uiţi spre vest şi să iei ce-ţi face bine.

B’estfest nu a fost nicidecum o afacere profitabilă pentru cei care l-au făcut. De cele mai multe ori un astfel de eveniment nu ajunge nici pe hīrtie dacă nu se ştie din start că va aduce profit gras. La Romexpo s-a plantat o sămīnţă din care ar putea creşte un eveniment esenţial, un fenomen care să-şi adune şi să-şi crească publicul meritat.
Īn aceasta constă succesul B’estfest.

Visez la ziua īn care spectatorii vor invada īncă de la prima oră spaţiul festivalului, se vor bucura de muzica bună indiferent dacă au auzit sau nu despre artiştii invitaţi, vor folosi această ocazie pentru a lua pulsul scenei mondiale, vor critica mai puţin şi vor fi mult, mult mai bine informaţi. Muzica ne face să ne suportăm mai uşor, chiar ne poate apropia,iar asta ne prinde bine după atīţia ani de beznă sistematică.


Podium personal:
Roisin Murphy / UNKLE / Manic Street Preachers

Greşeli care ar trebui să nu se mai repete:
Spălătoria de bărbaţi şi Hot Stewards

Surpriză:
Kraak & Smaak

dezamăgirea:
Spaţiul prea mic destinat clătitelor.