Emi
Când revii după 11 ani asteptările melomanului sunt imense. Mai ales dacă un astfel de disc vine din partea unui grup controversat cum The Verve încă este.
"Forth" te ia destul de repede (impozanta "Sit And Wonder") si abia reusesti să-ti dai seama ce s-a întâmplat de un material estimat ca revelatie îti ajunge în urechi în final doar ca o variantă coafată de disc solo al frontman-ului (“Valium Skies”).
Cd-ul patru al pentru-a-douaoară reunitilor britanici nu are mai nimic din fanteziile shoegaze cîntate
la începutul anilor ’90 (probabil că as fi vrut) si nici prea multe fărâme din forta capodoperei "Urban Hymns".
"Forth", în moduri evidente totusi mai matur, pare să înceapă în 2000, cînd Ashcroft a luat calea solo - nu neapărat pertinentă, dar considerabil mai dulceagă – si a început să cânte fără mâna esentialului Nick McCabe.
Asta aud, vădit confuz, în cele zece noi track-uri ale grupului.
Exact ca în "Alone With Everybody" sau si mai asemănătorul "Human Conditions", dai de un Salisbury hotărât să-si remarce fermele tobe si un Richard cu o voce în cea mai bună formă.
Nu prea McCabe, poate niste Simon Jones.
Discul nou The Verve, vreau să se înteleagă, este bine produs (“Rather Be”), puternic (“Love Is Noise”), suficient de corect (“Numbness”), dar nu grozav de creativ (“I See Houses”, „Noise Epic”, „Appalachian Springs”).
Dacă discutăm despre vârfurile materialului, într-adevăr, se pot pune cu tot curajul în fată „Judas”
si „Columbo”. Spunea Richard luna trecută, în plină nouă lansare: ”Îmi voi continua cariera solo. Însă ar fi fost o rusine să las Verve aiurea, când e atâta talent în trupa asta”.
Mă întreb cum vede el „Forth”. I se pare oare un disc pur Verve când stă acasă sincer, pe canapea, si îl ascultă?...Cu rele, cu bune, judecat fără tendinta asta spre prea multe conexiuni si mai-vechile
apucături de "în asteptarea perfectiunii”, avem în fată un disc cu Muzică.
Bine ne-am regăsit, frunti cu vise!
Vlad STOIAN