Pe 25 august s-a lansat o nouă bucătică de istorie muzicală. „Forth”, cel de-al patrulea album al grupului care a făcut ca dintr-un sample Rolling Stones să iasă inconfundabila „Bitter Sweet Symphony”, vine după 11 ani de pauză.
Fix din 1997, atunci când „Urban Hymns” era în plină glorie, grupul nu a mai cîntat împreună. Nimeni nu mai credea în ideea unei reuniri. Anuntul revenirii a fost făcut în iunie anul trecut, când
Sunete vă prezenta marea veste întrun articol special.
În toamna lui 2008, sunt deplin încântat să vă prezint în exclusivitate interviul acordat de trupa mea preferată odată cu lansarea materialului de zece piese. Cu un Ashcroft hotărât să se întoarcă la cariera solo si un nou cd Verve matur- atât de asteptat!(găsiti si o recenzie în ultimele pagini ale acestui număr), toate detaliile sunt în mâna dumneavoastră.
Asadar, în sfârsit înapoi pe scenă.

-Cum s-a întâmplat exact de sunteti iar împreună?
Nick McCabe: Să fiu sincer totul a venit de la Pete (Salisbury). Tocmai ce primisem o invitatie de la o trupă cunoscută, care îsi pierduse chitaristul, să cînt cu ei în concertele de vară.
Cred că aici s-a iscat în mine totul. Nu mai spun că Pete mă sâcâia întruna.
Oricum, de-a lungul anilor am tot discutat. Am rămas întotdeauna prieteni.
Îmi dau seama că totul a ajuns la urechile lui Richard la un moment dat si asa s-a întâmplat să primesc într-o zi acel telefon. „Esti asezat undeva, Nick?”… „Da, nu s-a întâmplat nimic rău, nu?”… „Richard vrea să ne reunim. Ce zici?”… După un moment de ezitare, am răspuns… „Da!”. În clipa
aia mi-a trecut prin fată tot prezentul.
Stii, am crescut, ne-am maturizat, am avut o grămadă de timp să ne gîndim la treaba asta. Cred că suntem destul de înţelepţi să vedem… Cum să-ti zic…
Am pus o mare parte din viata mea în Verve si nu aveam cum să fi întors spatele unei asemenea de necrezut sanse. Chiar nu are nicio legătură cu banii frumosi. Nu e nimic mai bine decât să fii plătit doar pentru a face parte dintr-o trupă, să călătoresti în toate tările si să cânti în fata a milioane
de oameni. Ce e rău în asta?...
Deci propunerea m-a prins împăcat, într-un moment în care am reusit să înteleg câte prostioare ajunseseră să ne facă probleme atunci. La fel cum s-a întâmplat cu mine cred că s-a întâmplat si cu Si (Jones), mai ales că din grup noi doi am fost întotdeauna mai apropiati. Totul a venit natural.
Peter Salisbury: Da, absolut.
Simon Jones: O experientă extraordinară, fără îndoială.
Peter Salisbury: M-am gândit o grămadă de vreme, să zicem în ultimii zece ani! (râde), că nu se va întâmpla niciodată. Ajunge să te obsedeze o chestie ca asta.
Richard Ashcroft: Nu-mi dau seama foarte exact de moment. Pare asa…Dintr-o altă viată, de foarte departe.
Până una-alta nu e vorba decât de o serie de telefoane date anul trecut. Stăteam eu frumos la mine în grădină, zi însorită… si deodată mi-a venit ideea asta în cap. Am vrut să stiu ce cred ei despre ce mă gândisem. Nu stiu, probabil vremea bună, timpul potrivit…
Habar n-am ce a făcut ca totul să meargă atât de direct. Poate faptul că acum suntem suficient de maturi, am lăsat toate treburile personale de-o parte si ne-am unit pentru un Sunet până la urmă… Suntem destul de mari si nu am aruncat trecutul în spate. Suntem la fel, dar încă avem sensibilitătile noastre pentru muzică…Ăsta e motivul primar pentru care neam
reunit. Sunt desigur detalii peste care poate îti este încă greu să treci.
Nu e ca-n filme. Nu e o scenă cu Mills & Boon, alergând pe plajă, la apus. Nici pe departe. Treaba e că ăstia patru oameni fac împreună un sound unic! „Te bagi?”… „Da!”… si uite asa… Prima zi în studio!

-Cred că cu totii n-ati prea fost în apele voastre. Pete, zic bine?
Peter Salisbury: Am fost primul în studio! M-am asezat la tobe, mi-am pus totul la punct si i-am asteptat să vină pe rând... Am fost un pic mai mult nerăbdător... Dar ne-am strîns toti si a fost minunat!
Simon Jones: A fost chiar foarte simplu. Richard m-a luat din statie cu Mini-ul lui si am ajuns foarte repede la studio. Am stat la cafea şi vorbă cam o oră si apoi am început să cântăm.
Exact ca înainte.
Peter Salisbury: Se poate auzi totul pe noul disc. Tot entuziasmul si exaltarea noastră de a fi iar împreună cîntând.
Simon Jones: Ceea ce mi se pare impresionant e că am simtit repede acea chimie a noastră si n-a trebuit să stăm la discuţii pe tema asta. N-a fost nevoie să ne „regăsim” sau ceva de
genul ăsta. A fost... „Ăstia suntem noi si asta cântăm!”... Noi pe foarte bune si împreună, după tot timpul ăsta, ne-am întâlnit efectiv direct în studio.
Si ca să-ti fiu extrem de sincer, majoritatea cântecelor de pe album le-am înregistrat în prima săptămână! Apoi am finalizat în următoarele câteva multe dintre porţiuni. Atât de rapid a fost. Faptul că nu am cântat de atâta timp împreună, fiecare cu ideile lui în cap, cu riff-uri iubite si lucruri care te influentează aproape inconstient...
Si-apoi Richard care a venit cu cântece complete sau poate doar cu unele la care avea doar un vers si am construit peste... Jam! Asta e! Asa ne-am găsit inspiratia încă de pe vremea când aveam 16 ani si exersam în Wigan . Totul era o chestie în care ne-adunam cu toţii, ne încuiam într-o ămărută – nu ca asta, asa de frumoasă... – si stăteam acolo cu zilele. Cînd ieseam la lumină ne trezeam că avem 17 ani (râde)...


si mai e ... stiti voi unde